Linkuri accesibilitate

Uniunea Europeană în 2017: anul extremei-dreapta și al populismului


O protestatară anti-Brexit în fața Parlamentului la Londra

O falie importantă în funcționarea instituțiilor europene: nu există mecanisme de excludere a unei țări din UE, ba chiar e greu să ieși din UE și atunci când vrei.

A fost un an volatil pentru Europa. Ba chiar, se poate spune că 2017 a fost anul extremei-dreapta, care a progresat enorm în Franța, Olanda, Germania și Austria, în aceasta din urmă intrând chiar în guvern.

La fel, în Germania, extremiștii din Alternative für Deutschland, AfD, au realizat un scor electoral de 12,6%, trimițând 92 deputați în Bundestag, scor nemaiauzit de la al Doilea Război Mondial, iar la mai bine de trei luni după alegeri, Angela Merkel tot nu a reușit să formeze un guvern de coaliție. Asta înseamnă că țara ar putea fi nevoită să se întoarcă la vot în anul viitor.

Înfrângerea candidatei Frontului Național, Marine Le Pen, la alegerile prezidențiale din Franța ascunde așadar o realitate de care Europa ar fi dorit să uite.

Ultranaționalismul și sentimentele anti-europene cresc însă și în Europa de Est. În decembrie, Comisia Europeană a activat, după multe luni de avertismente, Articolul 7, o procedură fără precedent împotriva Poloniei, al cărei guvern a rămas surd la cererile venite de la Bruxelles în legătură cu modificarea reformelor judiciare controversate.

Prima dată când se propusese așa ceva fusese în anul 2000, când partidul de extrema dreaptă FPÖ (Partidul Libertății din Austria) al lui Jörg Haider intrase în coaliția de la guvernare din Viena. Era pentru întâia oară din 1945 când un partid extremist ajungea la putere într-o țară din UE și emoția a fost atunci foarte puternică. S-a propus activarea articolului 7 (ceea ce nu s-a făcut, în cele din urmă), iar împrejurul Austriei s-a creat un „cordon sanitar” diplomatic. Contactele cu Austria au fost reduse, iar ministrul de externe de atunci al Belgiei Louis Michel (tatăl actualului premier Charles Michel) ceruse europenilor să boicoteze economia Austriei, să nu mai meargă, de pildă, la schi în Alpii austrieci.

Astăzi, același partid de extremă-dreapta FPÖ a intrat din nou în coaliția guvernamentală de la Viena fără ca nimeni să se emoționeze, sub conducerea lui Heinz-Christian Strache. Ba chiar a primit cele mai puternice ministere: Interior, Apărare și Externe. Vremurile s-au schimbat și, oricum, câtă vreme stătuse la putere atunci în 2.000, FPÖ nu făcuse nimic nedemocratic. Asta arată prin contrast cât de departe a putut ajunge Polonia condusă din umbră de Jaroslaw Kaczynski.

Pentru moment, prima măsură după ceea ce a fost numit „soluția nucleară”: activarea Articolului 7 se rezumă la un avertisment prin care se cere revizuirea în termen de trei luni a modificărilor legislative care au afectat statul de drept în Polonia. E de pariat însă că încăpățânarea lui Jaroslaw Kaczynski îl va împinge să nu dea înapoi și să mențină legile controversate.

„Facem asta [propunerea activării Articolului 7] pentru Polonia și pentru cetățenii ei. Fiecare cetățean al UE are nevoie de independența justiției. Puterea UE și a pieței libere stă în egalitatea în fața legii. Judecătorii trebuie să fie capabili să lucreze independent de politică. Sistemele juridice care funcționează astfel fac statele mai puternice. Știu cum vor încerca unii să facă din această decizie un atac asupra Poloniei. Dar cred că drept gardieni ai Comisiei, responsabilitatea noastră este să acționăm”, a declarat vice-președintele Comisiei Europene Frans Timmermans.

„Există acest mit propagat de politicienii polonezi: că nu ar fi nicio problemă în Polonia cu aceste legi, cu excepția unor nebuni de la Bruxelles, care nu vor aceste legi. Noi suntem pregătiți pentru dialog și suntem dispuși să analizăm schimbări ale acestor legi”, a mai spus Timmermans.

Comisia UE are mai multe legi poloneze în vizor, inclusiv cea a justiţiei constituţionale, adoptată în 2016, şi cele mai recente ale organizării jurisdicţiilor de drept comun, a Curţii Supreme şi Consiliului Naţional al Magistraturii.

Începute în urmă cu peste un an, discuţiile și negocierile tensionate între Bruxelles şi Varşovia nu au dat niciun rezultat, Polonia își apără libertatea de a curăța justiția, pe care o prezintă drept o „castă” coruptă, de magistrații rămași independenți.

Procedura prevăzută în Articolul 7 poate duce la o suspendare a dreptului de vot al unei țări în cadrul Consiliului Uniunii, instanţă din care fac parte cele 28 de state membre (27 după ieșirea Marii Britanii din UE).

„Nu vom rupe toate podurile cu Polonia”, s-a mulţumit să declare preşedintele Comisiei UE Jean-Claude Juncker. „Nu ne aflăm în situaţie de război cu Polonia, suntem într-un demers dificil şi sper ca până la urmă să ajungem să ne apropiem”, a adăugat el.

În prima sa fază, Articolul 7 permite să se „constate existenţa unui risc clar de încălcare gravă” a statului de drept într-o ţară membră, cu aprobarea necesară a 22 de state UE. Însă retragerea dreptului de vot poate surveni abia într-o a doua fază, care necesită, în vederea lansării ei, un vot în unanimitate al ţărilor europene (fără cea vizată).

În contextul în care Ungaria lui Viktor Orban a anunţat deja că se va opune, adoptarea reală a unor sancţiuni pare improbabilă. Comisia Europeană și principalele state contează însă pe greutatea simbolică a declanşării procedurii. Teoretic, Poloniei i s-ar putea restrânge și accesul la fondurile structurale europene, ceea ce ar fi un mijloc de presiune și mai mare, însă procedura e foarte greoaie și acolo.

Cu toate astea, modul în care au fost modificate legile în Polonia s-a făcut mai puțin grosolan decât în România. Nu au fost tăiate microfoanele opoziției și nu s-a întâmplat ca unor deputați din opoziție să li se interzică accesul în clădirea Parlamentului cu bodyguarzi.

Cazul Poloniei, ca și cel al României din 2012, în momentul puciului parlamentar eșuat de atunci, arată această falie importantă în funcționarea instituțiilor europene: nu există mecanisme de excludere a unei țări din UE, ba chiar e greu să ieși din UE și atunci când vrei, după cum se vede în cazul Marii Britanii, care are ani grei de negocieri înainte.

În entuziasmul lor naiv de după al Doilea Război Mondial, părinții fondatori ai Europei nu se gândiseră că pe viitor o țară membră a Uniunii ar putea intra într-o derivă atât de antidemocratică încât cetățenii ei să trebuiască să fie protejați de propriul lor guvern sau că o țară o să trebuiască să fie dată afară din clubul european.

Rezultatele alegerilor locale și naționale din Belgia, Republica Cehă, Olanda, Finlanda, Ungaria, Irlanda, Italia și Suedia vor fi așa dar urmărite îndeaproape în 2018, pentru a vedea dacă populiștii și extremiștii vor continua să câștige teren.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG