Linkuri accesibilitate

Diferendul transnistrean: 25 de ani de negocieri fără nici un rezultat (VIDEO)


Imagine de arhivă.

Experți: părţile implicate în conflict par să nu fie foarte interesate de soluționarea acestuia.

Rezolvarea diferendului transnistrean prin federalizarea țării este o soluție promovată mai ales de președintele Igor Dodon, care a avansat această idee atât în campania pentru parlamentarele din 2014, cât și în timpul prezidențialelor din toamna anului trecut. Propunerea este tratată cu scepticism de mai mulți analiști politici, cunoscători ai dosarului transnistrean şi asta pentru că, în opinia lor, federalizarea ar diminua poziția Chișinăului în dialog cu Tiraspolul. Nici liderul separatist Vadim Krasnoselski nu pare încântat de scenariul unei federalizări şi insistă pe independenţa regiunii. Corespondenta Europei Libere, Diana Răileanu, a aruncat o privire peste cei peste 25 de ani de negocieri dintre Guvernul de la Chişinău şi liderii din stânga Nistrului și ne spune ce propuneri s-au făcut de-a lungul timpului:

Căutarea unei soluţii pentru „diferendul transnistrean”, sintagmă folosită frecvent de politologi, a început odată cu semnarea, la Moscova, a Acordului de încetare a focului în ziua de 21 iulie 1992. Documentul a fost semnat de primul președinte al Republicii Moldova Mircea Snegur şi omologul său rus Boris Elţin, în prezenţa liderului separatiştilor – Igor Smirnov.

Acordul mai prevedea crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forţe de menţinere a păcii cu participarea unor contingente de militari ai Rusiei, ai Republicii Moldova şi ai regiunii separatiste şi crearea unui organism tripartit – Comisia Unificată de Control – care să monitorizeze controlul realizării acordului. Documentul a deschis, de fapt, lungul şir de negocieri cu liderii de la Tiraspol, sprijiniţi fără jenă de Moscova.

La scurt timp după semnarea acordului Igor Smirnov declara pentru presa vremii că regiunea transnistreană optează pentru o confederație şi că, după părerea sa, Transnistria trebuie să aibă forţe armate proprii, buget propriu şi să ofere Chişinăului doar o cota fixă din mijloacele adunate, stabilită de comun acord. Condiţiile au fost refuzate la Chişinău, iar subiectul „îngheţat” pentru următorii doi ani.

A urmat anul 1994, când Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord guvernamental ce prevedea retragerea trupelor militare ruse timp de trei ani, document neratificat de Duma de Stat. Generalul Aleksandr Lebed, comandantul Armatei a 14-ea, declara pentru „Kişiniovsckie Novosti” că: „Hârtia există, dar, ţinându-se cont de câte hârtii bine intenționate au fost semnate în cadrul CSI, este greu de presupus că aceasta va fi respectată”.

La finele aceluiași an, guvernul de la Chişinău a oferit un statut juridic special localităților din sudul ţării, populate preponderent de găgăuzi. Astfel, s-a decis că autonomia teritorial-administrativă Găgăuzia urma să aibă propriul organ reprezentativ – numit Adunarea Populară şi un Executiv condus de başcanul regiunii care în mod automat va fi incluși în componența cabinetului de miniştri de la Chişinău. În 1995, Guvernul a încercat sa inițieze aplicarea şi în stânga Nistrului unui model similar. După jumătate de an de discuţii, propunerea a fost respinsă la Tiraspol.

În mai 1997, la scurt timp după preluarea funcţiei de preşedinte de către Petru Lucinschi, la Moscova este semnat un nou memorandum între Chişinău şi Tiraspol, intitulat „Memorandumul privind principiile de normalizare a relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”. Primul preşedinte – Mircea Snegur – refuzase un an mai devreme să-şi pună semnătura pe un document cu o asemenea optică şi asta pentru că îl considera „o cedare a Chişinăului în faţa grupului separatist tiraspolean”. Succesorul său, Petru Lucinschi a fost de altă părere, afirmând că nu este vorba de un document final, ci unul care deblochează negocierile.

Chişinăul şi Tiraspolul au convenit să creeze două grupuri de experţi care urmau pregăteasca documentul de bază privind statutul juridic al regiunii transnistrene, însă, presa vremii constata că în ciuda optimismului afişat în primăvara lui 1997, în toamnă, liderii de la Tiraspol refuzaseră câteva întâlniri. „Deocamdată, avem atitudini diferite faţă de această problemă, faţă de normalizarea relaţiilor. Situaţia însă e de aşa natură că numai statalitatea noastră asigură garanţia că în regiune vor trăi normal ruşii, ucrainenii şi moldovenii”, a spus Igor Smirnov, liderul de atunci al republicii autoproclamate.

Punctul culminant în negocierile dintre Chişinău şi Tiraspol este considerat anul 2003, când preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a fost la un pas de a semna numitul „Memorandum Kozak” – atribuit adjunctului şefului administraţiei preşedintelui Rusiei, Dmitri Kozak, şi care presupunea formarea „Republicii Federale Moldova”, cu doi subiecţi – Găgăuzia şi Transnistria.

Documentul a fost aspru criticat de opoziţia de la acea vreme, care a acuzat guvernarea comunistă că l-a pregătit în secret şi că ar fi reprezentat interesele Federaţiei Ruse. Memorandumul urma să fie semnat la Chişinău, inclusiv de către liderul de la Moscova, Vladimir Putin, a cărui vizita în capitala Moldovei fusese anunțata de mass-media rusească.

După presiuni din partea Occidentului şi a opoziţiei, preşedintele Vladimir Voronin decide, cu o zi înainte de semnare, programată pentru 25 noiembrie, să respingă documentul pe motiv că acesta oferea Tiraspolului împuterniciri exagerat de mari, inclusiv dreptul la veto în chesiuni de politică internă şi externă şi, totodată, legaliza prezenţa militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova. Presa relata că preşedintele rus Vladimir Putin s-a văzut silit să amâne zborul spre Chişinău, iar din acel moment, Vladimir Voronin ar fi intrat în dizgrația Kremlinului.

Odată cu venirea la putere a guvernării numite pro-europene, după anul 2009, în relația cu Tiraspolul a fost adoptată așa numita „politică a paşilor mici”. Aceasta prevedea mai ales relansarea dialogului şi negocierilor politice între Chişinău şi Tiraspol privind viitorul statut al regiunii, în paralel cu rezolvarea problemelor din educație, economie, asigurarea drepturilor omului.

Faptul că în 2011 administrația din stânga Nistrului a fost preluată de Evgheni Şevciuk, după ce Igor Smirnov a condus regiunea transnistreană timp de două decenii, a oferit speranțe autorităților de la Chișinău că dialogul cu Tiraspolul va căpăta mai mult dinamism. Într-adevăr, în același an au fost reluate oficial, după cinci ani de pauză, negocierile în format „5+2” privind reglementarea transnistreană, însă fără mari progrese.

Furtul unui miliard de dolari din sistemul bancar moldovenesc şi schimbarea frecventă a guvernelor de la Chişinău au plasat între anii 2014 şi 2016 într-un con de umbră diferendul transnistrean. Subiectul a fost readus pe agenda publică de preşedintele Igor Dodon care insistă pe soluționarea conflictului transnistrean prin federalizare, punct de vedere care pare să nu fie împărtășit de actualul lider de la Tiraspol, Vadim Kransoselski, un apropiat al Partidului Rusia Unită de la Moscova, partidul lui Vladimir Putin.

La finele lunii mai el i-a reproşat şefului statului moldovean că ar face uz de lozinci politice atunci când se referă la federalizare: „Cel care vorbeşte despre federalizare este pregătit pentru asta? Vă răspund sincer: Transnistria nu este gata. De ce? Pentru că la această temă a fost organizat un referendum, avem părerea poporului. În schimb i-aş întreba pe politicienii moldoveni: dar Dvs sunteţi pregătiţi pentru federalizare? Sunteţi gata să modificaţi Constituţia? Să schimbaţi legile, inclusiv să le anulaţi pe unele? Să oferiţi limbii ruse statut de limbă de stat? Să oferiţi un statut forţelor armate ruse aici, în stânga Nistrului? Sunteţi pregătiţi? Cred că nu”, a fost concluzia liderului de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski.

Observatori ai reglementarii transnistrene constată că astăzi, mai mult ca niciodată, părţile implicate în conflict par să nu fie foarte interesate de soluționarea acestuia. Pe de o parte, liderilor de la Tiraspol le-ar conveni să menţină în continuare statu-quo-ul regiunii, pe de altă parte, politicienii de la Chişinău au intrat în febra pregătirilor pentru alegerile parlamentare, prin urmare, puţin probabil să avanseze soluţii inedite dar mai ales aplicabile.

XS
SM
MD
LG