Atitudinea ambiguă a României față de Republica Democratică Moldovenească
Încă din decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească a făcut demersuri pentru a trimite reprezentanți la negocierile de pace de la Brest-Litovsk, purtate între Puterile Centrale și Rusia, căreia, ulterior, avea să i se alăture Ucraina. Din varii motive – atacurile bolșevicilor, intrarea trupelor române în Basarabia –, delegații Chișinăului nu au participat la aceste negocieri de pace. La 11/24 februarie 1918, guvernul Ciugureanu a solicitat guvernelor german și austro-ungar recunoașterea Republicii Democratice Moldovenești „ca stat independent, având o suveranitate națională absolută”.
Spre sfârșitul perioadei în care s-a aflat în fruntea guvernului român, generalul Alexandru Averescu a insistat ca guvernul de la Chișinău să facă demersuri pentru recunoașterea independenței proclamate în ianuarie 1918. Potrivit lui Averescu, guvernul său voia să ajute la „consolidarea Republicii Moldovenești”. Nu întâmplător, el a susținut prezența delegaților Republicii la negocierile de pace de la București.
În acest scop, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au ajuns la 24 februarie/9 martie 1918 la Iași, cu intenția de a-și urma drumul spre București, pentru a participa, în numele Republicii Democratice Moldovenești, la negocierile de pace. În fața protestului Ucrainei și la solicitarea lui Richard von Kühlmann, ministrul de Externe german, delegații basarabeni și-au amânat plecarea spre București, întorcându-se la Chișinău. Potrivit lui Constantin Argetoianu, autoritățile române au intervenit pentru ca reprezentanții Basarabiei să nu ajungă la București. Se elimina astfel o piedică în calea alipirii Basarabiei la România, după cum avea să noteze Argetoianu.
Potrivit lui Averescu, Inculeț i-ar fi spus, cu ocazia întrevederii de la Iași, că Sfatul Țării era pentru unirea Basarabiei cu România „aproape în unanimitate” și că depindea doar de guvernul român alegerea momentului. Averescu avea să aprecieze în iunie 1918, în Camera Deputaților: „Era deci de văzut dacă se putea face o contopire sau o alipire sub formă de autonomie” (subl. D.D.). Tot în Parlamentul de la Iași și tot în iunie 1918, Ion Inculeț avea să precizeze că unirea era pregătită încă din ianuarie 1918, din momentul proclamării independenței Republicii Democratice Moldovenești. Aceasta este mai degrabă o justificare ulterioară, când Inculeț, unul dintre principalii actori politici din Basarabia autonomă, în virtutea acestui fapt membru în guvernul Marghiloman, cu ambiții în politica românească, nu avea niciun interes să scoată la lumină căutările, zbaterile sale din perioada anterioară. La întâlnirea de la Iași, amintită deja, a liderilor Republicii Moldovenești cu Averescu, acesta le-ar fi spus basarabenilor că momentul unirii nu sosise, că Basarabia trebuia să fie în continuare republică independentă.
Schimbarea de guvern de la Iași, în martie 1918, dar și a contextului est-european aveau să ducă la modificarea atitudinii Regatului României față de Republica Democratică Moldovenească. Guvernul Marghiloman nu avea să fie nici măcar declarativ de acord cu participarea reprezentanților Basarabiei la tratativele de pace de la București cu Centralii.
Două „state succesoare” față în față: Ucraina și Republica Democratică Moldovenească
Încă de la constituirea primelor structuri politice ucrainene, în primăvara anului 1917, și ca parte a Republicii Federative Ruse, Ucraina a emis pretenții asupra Basarabiei. Prin ricoșeu, acesta a fost un imbold suplimentar pentru activismul politic al basarabenilor, atât al moldovenilor, cât și al altor grupuri etno-culturale, dar a atras și sprijinul inițial al Petrogradului pentru autonomia fostei gubernii țariste a Basarabiei, ca mod de a ține în șah Kievul. Ulterior, Ucraina și-a nuanțat pretențiile față de teritoriul dintre Prut și Nistru. Acestea priveau îndeosebi nordul și sudul Basarabiei, cu invocarea faptului că acolo locuiau numeroși ucraineni. De asemenea, erau amintite și legăturile economice ale Basarabiei cu Odesa.
Ucraina a solicitat să fie reprezentată la negocierile de pace de la București, dintre România și Puterile Centrale. În același timp, guvernul ucrainean nu a fost de acord cu demersurile Republicii Moldovenești pentru recunoașterea independenței sau cu prezența delegaților acesteia la negocierile de pace de la București. Guvernul de la Chișinău a luat atitudine, în februarie 1918, față de încercările guvernului de la Kiev de a pretinde reprezentarea Basarabiei la negocierile de pace din capitala ocupată a României. Se reamintea că Republica Moldovenească era independentă și voia să-și susțină singură interesele, în plus făcându-se apel la diverse declarații și acte publice din 1917-ianuarie 1918, prin care Ucraina își afirma suveranitatea asupra unor regiuni ale fostului Imperiu Rus, nu însă și asupra Basarabiei.
Guvernul de la Kiev a trimis o telegramă guvernelor german, austro-ungar, otoman, bulgar și român, la 16/29 martie 1918, prin care susținea că Basarabia forma „o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”, din punct de vedere etnografic, economic și politic, cu atât mai mult cu cât în nordul regiunii ucrainenii erau majoritari, iar în sud ei ar fi format o majoritate relativă. Ucraina considera că orice schimbare a fostei granițe româno-ruse, mai ales în nord și sud, ar fi adus atingere intereselor sale politice și economice. Primul ministru al Ucrainei aprecia că viitoarea apartenență a Basarabiei nu putea fi discutată la conferința de pace de la București decât cu participarea și cu consimțământul reprezentanților Ucrainei.
Față de pretențiile Ucrainei asupra unor părți din teritoriul Basarabiei, Sfatul Țării a reacționat în aceeași zi, 16/29 martie 1918. Se reamintea că Republica Democratică Moldovenească își proclamase independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918, că între cele două țări fuseseră până atunci relațiii amicale, și cu atât mai mult surprindeau pretențiile teritoriale ale Ucrainei, precum și intenția acesteia de a participa la conferința de pace de la București în chestiuni care priveau Republica Moldovenească. Aceasta se voia „independentă, neatârnată și indivizibilă” între granițele fostei gubernii a Basarabiei. Guvernul de la Chișinău intenționa să trimită o delegație la Kiev, care urma să ceară recunoașterea și garantarea independenței Republicii între hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neargă și granițele antebelice cu Austro-Ungaria. De asemenea, întrucât ucrainenilor și altor naționalități din Republica Moldovenească li se acorda autonomie etno-culturală, se cerea ca Republica Ucraineană să acorde aceleași drepturi moldovenilor de dincolo de Nistru.
Republica Democratică Moldovenească între România și Puterile Centrale
În afara României și Ucrainei, cele mai interesate în chestiunea Republicii Moldovenești rămâneau Rusia Sovietică și Puterile Centrale. Guvernul de la Petrograd rupsese legăturile cu guvernul de la Iași tocmai din cauza Basarabiei, încă de la 13/26 ianuarie 1918. Aparent, Bulgaria nu avea nimic împotriva redobândirii de către România a județelor pierdute la 1878. Totuși, în cercurile diplomatice bulgare era vehiculată și posibilitatea ca, alături de Dobrogea de Nord, în noile granițe bulgare să fie inclusă și o parte a sudului Basarabiei, unde locuia și o minoritate bulgară. În plus, politicienii bulgari considerau „nemeritată” extinderea României asupra întregii Basarabiei, în granițele de după 1812. Indubitabil, o Românie extinsă și mai puternică nu avea cum să lase indiferentă o Bulgarie ce se visa putere regională dominantă la Dunărea de Jos. În ceea ce privește Imperiul Otoman, acesta nu avea în acel moment interese directe în Basarabia, deși urmărea situația cu atenție, sperând că o posibilă extindere teritorială a Bulgariei la Gurile Dunării putea ușura negocierile privind viitoarea graniță turco-bulgară.
„Greii” Centralilor rămâneau însă, inclusiv în chestiunea Basarabiei, Austro-Ungaria și, mai ales, Germania. Generalul Averescu avusese în timpul mandatului său discuții cu miniștrii de externe Ottokar Czernin și Richard von Kühlmann, care, atunci când se vorbea de Dobrogea, pe care românii în mod firesc voiau să o păstreze, sugerau că România putea avea o compensație în Basarabia. Germania și Austro-Ungaria se arătau dispuse să ajute România în această privință. În acel context românii le-au transmis germanilor că nu voiau să anexeze Basarabia, ci să recunoască independența Republicii Democratice Moldovenești.
Prin susținerea României în preluarea Basarabiei, Centralii vedeau – cum au și spus-o – o măsură compensatorie față de pierderea Dobrogei și a zonei montane (trecătorile din Carpați), iar în plus, ca pe o abatere de la obiectivele inițiale pentru care guvernul român intrase în război, cucerirea Transilvaniei. În discuția din 23 februarie/8 martie 1918, pe care Marghiloman a avut-o cu Czernin la București – cel dintâi încă nu era premier –, ministrul de Externe austro-ungar i-ar fi spus: „trebuie ca România să ia Basarabia. Protestarea Ucrainei nu e o piedică; ea n-are drept să spună nimic”. Austro-ungarii au ocupat nordul Basarabiei înainte ca trupele române să ajungă acolo și, potrivit unor informații, urmăreau să anexeze acel teritoriu.
Germanii le-au transmis românilor în diverse situații că în chestiunea basarabeană atitudinea Berlinului va fi determinată de modul în care România avea să se comporte la tratativele de pace. În timpul unor convorbiri pe care le-a avut cu Kühlmann, la începutul celei de-a treia decade a lunii martie 1918, Marghiloman l-a întrebat dacă i se lasă „mână liberă” în Basarabia. Ministrul de externe german a răspuns la un moment dat surâzând și cu o mișcare a mâinii care transmitea că nu avea nimic împotrivă, iar cu altă ocazie a promis explicit libertatea de acțiune pentru români la est de Prut, cu condiția ca aceștia să nu-i facă „dificultăți cu Ucraina”.
Analizând lucrurile din perspectiva unei pax germanica postbelice pentru Europa Centrală și de Est, diplomații de la Berlin agreau în februarie-martie 1918 o anexare a Basarabiei de către România. Față de pretențiile Ucrainei asupra nordului și sudului Basarabiei, germanii s-au manifestat împotrivă. În mod clar nu-i voiau pe ucraineni la gurile Dunării. Mai mult, interesul german cerea evitarea apariției unei granițe comune a Bulgariei cu Ucraina.
La sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie 1918 era clar că germanii se opuneau prezenței la tratativele de la București a reprezentanților Ucrainei și a celor ai Republicii Moldovenești. Conform altor surse, inițial germanii aveau în vedere fie primirea delegațiilor ucraineană și moldovenească la sfârșitul negocierilor de pace de la București, fie să le sugereze românilor să meargă pe tactica faptului împlinit la Chișinău. Germanii le-au sugerat românilor că pot prelua Basarabia, inclusiv în forma unei uniri formale proclamate la Chișinău. Această din urmă soluție ar fi fost (și) în avantajul germanilor, permițându-le să nu-și strice relațiile cu ucrainenii.
Probabil nu mulți dintre oamenii politici români cunoșteau la fel de bine ca Marghiloman rolul germanilor în acțiunea românilor în Basarabia. Fără acordul germanilor, românii nu ar fi putut nici intra acolo în ianuarie 1918, nici nu ar fi putut prelua oficial regiunea în martie același an, pentru simplul motiv că s-ar fi încălcat condițiile armistițiului, ceea ce ar fi putut duce la reluarea luptelor între cele două părți. Nu întâmplător, în seara zilei de 27 martie/9 aprilie 1918, Marghiloman a declarat, la banchetul de după ședința Sfatului Țării, că „Unirea Basarabiei s-a făcut la București”. Trimiterea era la negocierile cu Centralii, în special cu Germania și Austro-Ungaria. Deși aflați în tabere politice diferite, C. Argetoianu și I.G. Duca aveau să facă afirmații similare în memoriile lor. Pan Halippa nota și el în memorii că Marghiloman avea „consimțământul germanilor pentru chestia Basarabiei”.
Ceea ce s-a întâmplat în primele luni ale anului 1918 arată fără putință de tăgadă că Puterile Centrale i-au încurajat pe români să preia Basarabia. Era treaba celor din urmă sub ce formă o făceau. Fără acceptul Centralilor, unirea/alipirea Basarabiei în martie 1918 nu ar fi avut loc. La fel cum nici trupele române nu ar fi pătruns în regiune în ianuarie 1918, dacă Germania și Austro-Ungaria nu ar fi fost de acord.
Chiar dacă în preliminariile păcii semnate la 20 februarie/5 martie 1918, între România și Puterile Centrale, nu se spunea nimic despre preluarea Basarabiei de către guvernul român, Aliații intuiau că subiectul fusese discutat neoficial de români și Centrali, de germani în special. Modul în care au procedat germanii era considerat abil, ceea ce le permitea pe de o parte ruperea României de Rusia, controlarea reciprocă între guvernul român și guvernul ucrainean, în cele din urmă ambele fiind dependente de Berlin – și Viena – în contextul anului 1918.
În pofida încercărilor Chișinăului de a obține recunoașterea internațională, niciun stat nu a făcut aceasta în mod explicit, după cum observa Octavian Țîcu. În același timp, nimeni nu putea face abstracție de faptul că teritoriul Basarabiei era controlat în martie 1918 de trupele române. Guvernul de la Iași era singurul care avea capacitatea de a-și impune voința în regiune. Cum o făcea ținea de pendularea între dorințele exprimate sau camuflate și realitățile din teren.
