Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

vineri 20 aprilie 2018

Calendar
2018
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
Două săbii ascuțite: Generalii Henri Mathias Berthelot și Averescu (Sursa: http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/berthelot-si-averescu)

Una dintre condițiile impuse României de către Puterile Centrale la semnarea preliminariilor de pace (Buftea, 20 februarie/5 martie 1918) privea plecarea misiunilor militare aliate, îndeosebi a celei franceze. Condiția nenegociabilă a Centralilor a stârnit controverse între oficialii români de la Iași, dar și între guvernul român și Misiunea Militară Franceză, între România și Aliați. Misiunea Militară Franceză era nu doar numeroasă, ci și deosebit de influentă în Armata Română și în cercurile politice proantantiste de la Iași. Dar cum ajunsese ea în România? Și cum dobândise o asemenea influență la București mai întâi, la Iași mai apoi? Pentru a înțelege această istorie, este necesară o privire spre intervalul august/septembrie 1916-februarie 1918.

Înfrângerea suferită de trupele române la Turtucaia, retragerea intempestivă din sudul Transilvaniei, în septembrie 1916, și devoalarea slăbiciunilor structurale ale Armatei Române au determinat guvernul de la București să ceară ajutorul Aliaților, în mod special Franței. Ideea trimiterii unei Misiuni Militare Franceze în România a pornit de la oficialitățile române, deși Parisul insistase să trimită la București, încă dinaintea intrării în război a noului aliat, un general care să supravegheze modul în care era acordată asistența franceză. Discuțiile pentru trimiterea Misiunii s-au purtat în secret, în principal pentru a evita reacțiile rușilor, care se bănuia că nu voiau așa ceva. Intuiția s-a dovedit corectă, după cum s-a văzut la scurt timp după aceea.

Gen. Generalul Henri Mathias Berthelot (Sursa: http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/henri-berthelot-2)
Gen. Generalul Henri Mathias Berthelot (Sursa: http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/henri-berthelot-2)

Generalul Joseph Joffre, comandantul șef al Armatei Franceze, a ales să-l pună în fruntea Misiunii Militare Franceze în România pe un vechi colaborator al său, generalul Henri Mathias Berthelot. Acesta se născuse la 7 decembrie 1861, în Feurs, regiunea Loire, în familia unui căpitan de jandarmi. Înscris în 1881 la renumita Școală Militară de la Saint Cyr, a absolvit-o în 1883 și a devenit sublocotenent de infanterie. Cariera sa propriu-zisă început în Algeria și a continuat în Indochina, de unde a revenit în Franța în 1887. Metodic, disciplinat și hotărât, Berthelot a urmat Școala Superioară de Război din Paris, după care a lucrat la Marele Stat Major. În deceniille următoare avea să fie descris ca un personaj bonom, optimist, energic și capabil, ceea ce l-a făcut apreciat în mediile militare și politice cu care a avut de-a face. Devenit colonel în 1910, general de brigadă în 1913, la izbucnirea Primului Război Mondial a fost încadrat la Marele Cartier General al generalului Joseph Joffre și implicat în bătălia de pe Marna, septembrie 1914. Berhtelot era în apropierea centrului puterii militare și al celei politice franceze, acolo unde se făceau și se desfăceau carierele publice, ceea ce fără îndoială a contat mult în cariera sa. Ulterior a comandat un corp de armată cu care s-a distins în bătăliile de la Champagne, în septembrie-octombrie 1915, și Verdun, în martie-iunie 1916.

Într-adevărar, cu experiența obținută la vârful Armatei Franceze, cu stilul și calitățile personale, Berthelot părea alegerea potrivită pentru șefia Misiunii Militare Franceze în România. Contele de Saint-Aulaire, reprezentantul diplomatic al Franței la București, înștiința guvernul român, la 23 septembrie/6 octombrie 1916, despre această numire. La plecarea spre România, Joffre i-a spus lui Berthelot: „rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat; înainte de toate, trebuie să câștigați încrederea și inimile lor [românilor]”. Oficial, Berthelot era reprezentantul Comandamentului francez pe lângă Comandamentul român.

Generalul Berthelot a plecat de la Paris la 1 octombrie 1916 (stil nou). Era însoțit de 20 de ofițeri, cei mai mulți superiori, care aveau să fie detașați la scurt timp pe lângă marile unități române. Șef de stat major al Misiunii avea să fie numit, în octombrie 1916, colonelul Victor Pétin. Descris ca un pesimist de contemporanii săi, el era mai degrabă realist. Deși uneori s-a manifestat dur în relațiile cu românii, potrivit unor aprecieri i-a simpatizat în realitate.

Ceea ce s-a dovedit a fi embrionul Misiunii Militare Franceze a călătorit cu trenul și cu vaporul până în nord-vestul Rusiei, iar de acolo cu trenul, prin Petrograd, spre România. La Moghilev, Berthelot a avut o întâlnire cu generalul Mihail Alexeev, șeful Marelui Stat Major Rus. Acesta i-a spus lui Berthelot că românii trebuiau să se retragă pe Siret și să continue lupta acolo. Dimpotrivă, generalul francez considera că soluția potrivită era un atac cu toate forțele fie în sud, îmmpotriva Bulgariei, fie în Transilvania. O întâlnire cu țarul a fost strict protocolară.

Ajuns la Iași în seara zilei de 15 octombrie 1916 și întâmpinat cu La Marseillaise, Berthelot și-a continuat drumul spre Periș, la sediul Marelui Cartier General Român, unde a ajuns în dimineața zilei de 16 octombrie 1916. La sosire, șeful guvernului român, Ion I.C. Brătianu i-a spus lui Berthelot: „Salut în dvs., dacă acceptați, pe șeful Statului major general al armatelor române”. Era mai mult decât curtoazie. Disperarea românilor – în special a oamenilor politici de la putere, dar și a multor generali – părea să fi atins cote maxime. Neîncrederea în forțele proprii și așteptarea unui salvator erau evidente. Rezervat, conștient de aspectele formale ale mandatului său, dar și de posibilul restentiment al generalilor români, plus de previzibila preluare a responsabilităților pentru înfrângerile suferite de Armata Română, Berthelot a declinat oferta și s-a mulțumit cu poziția de consilier militar al regelui Ferdinand.

Memoriile de epocă ale generalului Chambe
Memoriile de epocă ale generalului Chambe

Dincolo de discursuri și formalități, românii erau profund îngrijorați de ceea ce se întâmpla pe fronturile pe care luptau armatele lor. În același timp, ei nu erau mai puțin acuzatori față de – cel puțin în percepția lor – neonorarea angajamentelor de către Aliați, în special față de inacțiunea generalului Sarrail pe frontul din Macedonia. Francezii au încercat să contrabalanseze căderea vizibilă a moralului la comandamentele și trupele române, să le inducă acestora ideea rezistenței cu orice preț. Privit ca un salvator de către români, Berhtelot a observat că aceștia erau „admirabil dezorganizați”. Pornind de la realitățile dure de pe front, el a încercat să le transmită românilor că pentru obținerea victoriei era nevoie nu doar de curaj, ci și de voință, că ei trebuiau să se ajute singuri înainte de a primi ajutor din altă parte. Berthelot a susținut ferm că Armata Română nu trebuia să se retragă din fața ofensivei Centralilor, că teritoriul țării urma să fie apărat chiar la frontierele acesteia.

Influența generalului francez asupra regelui Ferdinand a fost deosebit de puternică. De asemenea, el a avut relații strânse cu premierul Ion I.C.Brătianu și cu regina Maria. Unor generali români – și în mod special lui Alexandru Averescu, care avea o personalitate accentuată – li s-a părut că rolul pe care l-a jucat Berthelot în România a depășit cu mult statutul său de „consilier”. În opinia lui Averescu, generalul francez se substituia Comandamentului român. Ceea ce îi prezenta el regelui devenea executoriu. Berthelot putea comanda, indirect, dar nu avea nicio responsabilitate. Tot astfel a fost văzut și rolul ofițerilor francezi repartizați pe lângă diviziile românești. Ei erau formal ofițeri de legătură și informatori ai Marelui Cartier General Român; în fapt, mulți dintre ei exercitau o presiune asupra comandanților români pentru ca diviziile lor să nu se retragă. Din punctul de vedere al lui Averescu, tensiunile dintre francezi și români s-au resimțit și în 1917. Acestea erau provocate de înțelegerea diferită a rolului pe care îl aveau francezii în România, de prejudecățile, interesele, orgoliile și temperamentul celor în cauză. Averescu avea să îi impute lui Berthelot, cu trimitere la sfârșitul anului 1916, nu doar intruziunea în executarea comenzii la cel mai înalt nivel al Armatei Române, ci și câteva acțiuni precise, pe care le considera prost concepute și cu consecințe dezastruoase pentru români: sacrificarea detașamentului Cerna și pierderea bătăliei de la Neajlov-Argeș. În ansamblu, raporturile dintre cei doi generali au fost „reci” pe întreaga durată a prezenței Misiunii Militare Franceze în România, după cum o dovedesc jurnalele pe care ambii le-au ținut în timpul războiului.

Pentru a nu rămâne mai prejos, rușii au trimis și ei o misiune militară în România, aflată sub conducerea generalului Mihail Beleaev. Dacă inițial membrii Misiunii Ruse au fost mai mulți și cu grade mai mari decât cei ai Misiunii Franceze, din iarna 1916/1917 ei aveau să fie net depășiți de cei din urmă. Dar mai ales nu aveau să aibă mare influență asupra românilor. Când venea vorba de ruși, românii erau mai degrabă reținuți. Beleaev s-a considerat în competiție cu Berthelot. La un moment dat, generalul rus ar fi afirmat: „Generalul Berthelot are o burtă atât de mare [francezul era, într-adevăr, corpulent – nota D.D.] pentru ca să poată încasa toate loviturile de picior pe care i le voi da eu în spate”. Deși în alianță, cu aceiași dușmani în acel moment, Franța și Rusia își urmăreau interesele particulare până la punctul în care anumite acțiuni puteau dăuna cauzei comune.

Ofițeri din misiunea militară italiană (Sursa: http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/misiunea-militara-italiană)
Ofițeri din misiunea militară italiană (Sursa: http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/misiunea-militara-italiană)

​În România s-au aflat în timpul Primului Război Mondial și militari din alte națiuni aliate. Era vorba în primul rând de atașații militari, dar și de alți militari sau civili dedicați cauzei aliate. Spre exemplu, italienii și britanicii au avut și ei misiuni militare, deși de dimensiuni reduse în comparație cu cea trimisă de francezi.

Dintre britanici, celebru a fost locotenent-colonelul John Norton-

John Northon-Griffith
John Northon-Griffith

Griffiths. Inginer specializat în lucrări miniere, acesta din urmă a fost trimis în România în noiembrie 1916, spre a conduce operațiunea de distrugere a instalațiilor petroliere și a rezervoarelor de țiței din Valea Prahovei, precum și a depozitelor de cereale, pentru a nu cădea în mâinile inamicului. Formată din britanici și români, echipa lui Norton-Griffiths a semănat distrugere peste tot pe unde a trecut. Nu întâmplător englezul a fost poreclit „Îngerul Distrugerii”. Alți britanici aveau să fie prezenți în Dobrogea sau în Moldova. Spre exemplu Spitalele Femeilor Scoțiene au deservit inițial o unitate spitalicească pentru îngrijirea soldaților sârbi care luptau în Dobrogea. De serviciile medicale ale acestor femei voluntare au beneficiat și soldații ruși și români, inclusiv după retragerea la Galați. De asemenea, militari scoțieni în celebrele lor kilturi au putut fi văzuți la Iași în 1917.

Ofițeri scoțieni la Iași în 1917 (Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale)
Ofițeri scoțieni la Iași în 1917 (Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale)

Catastrofa Armatei Române, retragerea a ceea ce mai rămăsese din ea în Moldova și situația de aici, la sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, le-au reliefat francezilor că era nevoie de resurse umane consistente pentru a ajuta la refacerea potențialului de luptă al românilor.

Anunțul Unirii...

Blamată de unii și lăudată de alții, Unirea Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 trebuie privită dincolo de percepțiile politice și istoriografice baricadate, modelate ideologic în timp. Evenimentul în sine, de importanță colosală pentru Basarabia și România, a generat deopotrivă entuziasm, reticență, critică, rezervă și circumspecție, atitudini firești în condițiile deloc simple ale anului 1918. Prin urmare, o incursiune în ambianța acelor timpuri, printre relatările presei, ale memoriilor și mărturiilor oculare, ale mediului diplomatic, ne va ajuta cu siguranță să transcedem percepția îngustă a discursurilor triumfaliste, negativiste și/sau nihiliste.

Dincolo de bucuria realizării reîntregirii, după Unire, chiar unii membri ai Sfatului Țării se vor arăta nemulțumiți, că aceasta nu a creat condițiile necesare pentru o conlucrare eficientă, cu adevărat frățească, armonioasă între populația basarabeană, cu modul ei de viață, cu mentalitatea sa și cu insitutuțiile ei tradiționale, și noua administrație românească. Elanul unionist va fi curând temperat și de unii oameni politici din țară, inclusiv de regina Maria, care se întreba dacă nu cumva din acest eveniment „vor izvorî necazuri noi pentru România”.

Regina Maria
Regina Maria

Politicienii de opoziție, dintr-un amestec de suspiciune și invidie că Unirea o făcuse filogermanul Marghiloman, nu păreau foarte entuziasmați de unirea proclamată la Chișinău și nu aveau, la fel ca și curtea regală, în acel moment, încrederea deplină în trăinicia ei. Unii exprimau opinia că unirea a fost prea grăbită, că nu a fost lăsat timp de „rodnică conlucrare frățească”, din care unirea ar fi răsărit de la sine, „ca fructul care s-a copt și trebuie cules”.

Onisifor Ghibu
Onisifor Ghibu

Onisifor Ghibu considera că Unirea a fost „forțată”, că ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc Unirea Ardealului și Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor”. Mulți erau neliniștiți deoarece nu erau siguri că pacea înrobitoare cu Puterile Centrale nu va afecta negativ și unirea Basarabiei.

Serbarea și consemnarea evenimentului în Basarabia și România relevă de asemenea o paletă variată de atitudini. Vestea unirii Basarabiei vine, la Iași, ca „un balsam peste rană, căci soarele răsărise pentru românii din Basarabia”, iar majoritatea memorialiștilor subliniază acest fapt.

La gara din Chișinău în așteptarea oficialităților române (Sursă: Radu Osadcenco, Chișinău 1918, Chișinău: Epigraf, 2018)
La gara din Chișinău în așteptarea oficialităților române (Sursă: Radu Osadcenco, Chișinău 1918, Chișinău: Epigraf, 2018)

​ Delegația basarabeană, condusă de I. Inculeț, P. Halippa și C. Stere, este primită la 9 aprilie într-o ambianță de bucurie și entuziasm în capitala de atunci a României, îmbrăcată în straie de sărbătoare. Era un Iași împodobit de steaguri, ghirlande, dar aflat într-un puternic contrast cu Bucureștiul ocupat de germani. Vasile Cancicov remarca la bucureșteni „o răceală pe fața tuturor, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Nici un steag tricolor pe nicăieri pe străzi”. Din toată Muntenia ocupată, doar la Râmnicu Sărat Unirea este sărbătorită cu mare fast de un primar curajos.

La Chișinău, cu expcepția dineului oferit de Al. Marghiloman și parada militară organizată de armata română, lucrurile nu reflectau nici pe departe vreo ambianță de sărbătoare. Sarret, agentul consular al Franței la Chișinău, scria ministrului francez de la Iași la 30 martie 1918, că în capitala Basarabiei decizia de a se uni cu România nu dăduse naștere la nicio manifestație.

Vedere a Chișinăului în 1918 (Sursă: Radu Osadcenco, Chișinău 1918, Chișinău: Epigraf, 2018)
Vedere a Chișinăului în 1918 (Sursă: Radu Osadcenco, Chișinău 1918, Chișinău: Epigraf, 2018)

În ciuda indicațiilor date de poliție, fusese expus în oraș un număr infim de steaguri românești, iar ordinea publică era riguros asigurată de patrulele numeroase de poliție. „Sunt convins, relatează diplomatul, că unirea votată nu este dorită de majoritatea populației din Chișinău, și că populația moldovenească nu este nici foarte numeroasă, și nici foarte activă” (românii alcătuiau sub 10 % din populația orașului – n.a.)”. Altfel au stat lucrurile în județele cu prezență românească majoritară, în special la Orhei, Bălți și Lăpșna, unde manifestările prilejuite de actul Unirii au fost organizate cu mare fast, îmbrăcând haine tradiționale românești, cu drapele tricolore și prezențe ale oamenilor politici de pe ambele maluri ale Prutului.

La manifestațiile de la Orhei cu N. Iorga și I. Inculeț (Sursă: Vol. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
La manifestațiile de la Orhei cu N. Iorga și I. Inculeț (Sursă: Vol. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Reacțiile externe față de actul Unirii, atât cele din presă, cât și cele diplomatice, erau la fel extrem de confuze și diferențiate. Atât Rusia Sovietică, cât și Rada Centrală de la Kiev, au exprimat proteste față de votul Sfatului Țării, cărora România le-a dat ripostă diplomatică, invocând legitimitatea deciziei și neamestecul în afacerile interne ale statului român. Al. Marghiloman consemnează că „nici ungurii nu erau mulțumiți de încorporarea Basarabiei: România devenea prea tare”.

Puterile Centrale au încurajat și recunoscut de facto Unirea Basarabiei cu România, dar punctul de vedere oficial al diplomației germane era „că nu se poate face o recunoaștere formală acum, fără a fi provocată Rusia”, cu care Germania semnase o pace avantajoasă la Brest Litovsk. Austro-Ungaria, care la fel se pronunțase în favoarea actului de reîntregire, va cere în curând teritoriul la „colțul intrând de la Noua Suliță la vechea graniță cu Podolia spre vest de Hotin”, privind într-o formă limitată suveranitatea României asupra Basarabiei.

Poziția Puterilor Aliate, chiar dacă încurajatoare și ajutătoare în realizarea alipirii Basarabiei la România, era oscilantă și ezitantă, în funcție de interesele și evenimentele din Rusia Sovietică. Prezent la Chișinău în octombrie 1918, ambasadorul american Wopicka, a dat asigurări publice că SUA urmau să recunoască dreptul României asupra Basarabiei. Ulterior, la 8 noiembrie, într-o discuție cu Marghiloman, acesta va declara că n-a fost corect înțeles, că nu a vorbit în numele guvernului, ci a exprimat niște speranțe personale, atitudine confirmată și de nota diplomatică din aceeași zi a Secretarului de Stat, R. Lansing, care era „extrem de încurcată” și ezitantă în recunoașterea explicită a acestui fapt.

Anunțul Unirii în „Sfatul Țării” (Sursă: Vol. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Anunțul Unirii în „Sfatul Țării” (Sursă: Vol. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Alături de tonul în general optimist și entuziast al presei de la Iași și Chișinău, care cu titluri de primă pagină consemnau și salutau reunirea Basarabiei cu patria-mamă, este interesant de observat reacțiile presei din Rusia și Statele Unite, care priveau diferențiat votul de la Chișinău. În general, presa bolșevică era plină de atitutini și articole negative și denigratoare la adresa României. Spre exemplu ziarul Izvestia în articolul „Duplicitatea burgheziei române” consemna că „deprinsă să-și afirme dominația în bază de sărăcie, cabală și pe sângele țăranilor și muncitorilor români, monarhia română a încercat să se salveze pe sine, să-și salveze moșierii și bancherii, prin ocuparea Basarabiei și transformarea ei în dig împotriva revoluției ruse”; într-un alt articol - „Lupta pentru puterea sovietică pe Frontul Român”, se arată că „administrația militară românească a concentrat armatele împotriva Basarabiei, au încercuit Chișinăul... toate trupele sunt orientate spre el”; în altă parte se constată că „în întreaga Basarabie se aude un geamăt continuu din cauza acestor represiuni inumane ale românilor”, fără ca publicațiile să ofere o explicație a situației politice din provincie.

Mai moderată pare a fi presa menșevică, ziarul Novaia zhizni, publicând o radiotelegramă germană în care se arăta că „după negocieri de 20 de zile, la 9 aprilie, la ora 7 seara, a fost rezolvată chestiunea unirii Basarabiei cu România, cu o majoritate de voturi, 34 contra 3 (în realitate 86 contra 3 – n.a.)”.

Anunțul votului pentru Unire a ajuns în presa din Statele Unite abia la 12 aprilie 1918 (trei zile după eveniment) și era publicat în The New York Times, care anunța în pagina 5 a ziarului, în titlu – „Basarabia a votat Unirea cu România. Dieta din provincia rusă, cu 86 la 5 (în realitate la 3 – n.a.) a decis în favoarea acestui pas”. La 23 aprilie 1918, în același ziar, apare o știre mai detaliată: „La 9 aprilie, Adunarea Națională a Basarabiei a votat, cu 86 contra 3, pentru unirea Basarabiei cu România. Premierul român a fost la Chișinău (capitala Basarabiei) și a luat cunoștință de vot pe fundalul aclamațiilor de entuziasm și a declarat această unire definitivă și indisolubilă. Delegați basarabeni au plecat la Iași la 12 aprilie pentru a prezenta omagiul oamenilor din Basarabia Regelui și Reginei României”.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG