Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

duminică 16 decembrie 2018

Calendar
Revista „Viața Românească”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Basarabia devine o temă prioritară a presei de peste Prut în contextul marii „dezbateri” privind opțiunile de angajare ale României în război între anii 1914-1916. După cum se știe, „anii de neutralitate” au fost anii unei intense polemici între „antantiști” și „centraliști”, fiecare dintre tabere aruncând în spațiul public argumentele pro și contra angajării României de o parte sau alta a beligeranților.

„Viața Românească”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
„Viața Românească”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Revista ieșeană „Viața Românească” devine încă din anul 1914 unul din cei mai importanți avocați ai intrării în acțiune alături de Puterile Centrale, consemnând față de „curentul dominant”, care cerea „să ne aruncăm asupra Puterilor Centrale”, că „românul se va urni acolo unde-i sunt interesele lui adevărate și supreme de neam – adică la Răsărit. A-și alege altă cale e o imposibilitate istorică, logică, morală a instinctului de conservare”.

Odată cu combaterea unei posibile alianțe cu Rusia, revista acuză tăcerea instalată după izbucnirea războiului față de situația din Basarabia și, în general, lipsa informațiilor referitoare la românii de acolo. Alexis Nour consemna în articolul „Alsacia-Lorena româno-rusă” publicat în nr. 4 din 1915: „Ironia istoriei neamului românesc a făcut ca în vremea aceasta de grea cumpănă soarta românilor basarabeni, hersonieni și podoleni să nu preocupe majoritatea publicului și politicienilor români, ci să influențeze numai politica minorității (favorabile Puterilor Centrale – n.a.)”.

Alexis Nour (1877-1940) (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Alexis Nour (1877-1940) (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Susținând în mare parte curentul conservator condus de P.P. Carp, C. Stere și V. Arion, care predica cu autoritate războiul contra Rusiei, A. Corteanu se pronunța în unul din articolele sale pentru alianța cu Puterile Centrale, care să salveze neamul românesc din Basarabia: „În timp ce între românii din Regat și cei din Transilvania legăturile nu au încetat niciodată, nu tot așa a fost cu românii din Basarabia. Pentru ei nu am putut face același lucru; izolați de lumea românească până într-atât încât să nu mai știm nimic, nici chiar despre județele care au făcut parte odată din România... românii din Basarabia sunt pentru noi ca înecați în mare. Nici o legătură sufletească nu s-a putut stabili cu ei, nici un răsunet, nici un semn, care să arate că peste Prut mai pulsează viața românească”.

În articolele publicate în „Viața Românească” sub titlul Din carnetul unui solitar, Constantin Stere devine unul din cei mai vocali susținători ai războiului contra Rusiei pentru salvarea Basarabiei: „Ni se cere nu numai să renunțăm pentru totdeauna la Basarabia – și nu avem dreptul să vindem două milioane de suflete românești nici pentru Ardeal și nici pentru universul întreg. Ni se cere ca, în schimbul aparenței de unire cu românii din Austria și Ungaria, să renunțăm la libertatea Regatului Român, să renunțăm la misiunea noastră națională la gurile Dunării, numai pentru plăcerea de a fi înecați în neamul rusesc, împreună cu Bucovina și Ardealul – unirea unui mormânt comun” (nr. 4-6 din 1915). Stere aprecia că, în pofida potențialului uman, Rusia era „un organism politic ruginit, o despoție orientală”, un stat înapoiat din punct de vedere economic, care deja este înfrântă și pentru a „grăbi deznodământul acestei lungi tragedii, acțiunea noastră nu poate fi eficace decât împotriva Rusiei”.

Pe de altă parte, pentru a trezi simpatii și a aduce mai aproape Basarabia de publicul larg românesc, revista „Viața Românească” a publicat, sub semnătura lui Alexis Nour, mai multe articole referitoare la aspecte ale învățământului, ale organizării administrative, ale vieții sociale și economice din Basarabia, plecând de la constatarea că în Regat starea de lucruri din această provincie era foarte puțin cunoscută. În mai multe rânduri, redacția revistei „Viața Românească” a subliniat necesitatea unei cunoașteri profunde a realităților din Basarabia, a accentuării romanității „împotriva tratării românilor ca un trib slav, bun de înglobat într-o Mare Rusie”. Pericolul rusificării a existat, s-a manifestat și se manifestă sub diferite forme, dar nu poate fi pusă la îndoială existența poporului românesc în Basarabia. Acest fapt a permis menținerea, cel puțin în anumite cercuri ale opiniei publice, a interesului pentru rezolvarea problemei basarabene în conformitate cu drepturile fundamentale ale națiunii române.

Revoluția rusă din februarie 1917 și căderea țarismului, au descătușat energiile naționale din Basarabia și au condus la organizarea vieții politice din provincie: s-a creat Partidul Național Moldovenesc; s-au creat comitele militare ale moldovenilor; avea loc naționalizarea învățământului; s-a convocat Congresul Militarilor Moldoveni și s-a constituit Sfatul Țării, care la 2/15 decembrie 1917 proclama Republica Democrată Moldovenească.

Presa ieșeană urmărea cu atenție desfășurarea evenimentelor de la Chișinău și s-a implicat activ în susținerea mișcării de eliberare națională din Basarabia. La sfârșitul lunii noiembrie 1917, ziarul „Mișcarea” va iniția o campanie de trimitere a cărților românești, în special manuale școlare, peste Prut. La 30 noiembrie era publicat apelul lansat de către Comitetul militarilor moldoveni de pe Frontul Român (președinte A. Scobioală, secretar Vasile Țanțu), care sublinia necesitatea sprijinului de acest fel și din perspectiva realizării obiectivului politic: „Frați Români, neamul românesc dintre Nistru și Prut duce o mare lipsă de cărți. În toată Basarabia nu se află nicio bibliotecă românească. Școalele, în care pentru întâiași oară se învață acum românește, n-au nici manuale, nici cărți de bibliotecă. Bisericile sunt lipsite cu desăvârșire de cărți românești. Fiecare cărticică va aduce rolul ei bun și sănătos, căci sămânța aruncată de ea nu va cădea în drum, ci în adâncul sufletului curat al românului basarabean, lipsit până acuma de fericire ca să poată învăța carte în limba lui dulce”.

Ziarul „Mișcarea”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Ziarul „Mișcarea”, Iași (Sursă: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Actul Sfatului Țării din 2/15 decembrie 1917, dincolo de aparențele înrădăcinate, a fost primit cu deosebită satisfacție la Iași, reliefându-se renașterea puternică a mișcării naționale din Basarabia. În articolul „Basarabia. Sfârșitul unei legende”, publicat la 20 decembrie 1917 în ziarul „Mișcarea”, se arăta că „la 2 decembrie au strălucit în privirile mulțimii entuziaste culorile sfinte ale tricolorului românesc, dovedindu-se vitalitatea conștientă a moldovenilor de peste Prut. Din originalitatea nealterată a acestui simț popular a răsărit spontan acea admirabilă voință, care la 2 decembrie 1917, trecând peste un secol de robie ca peste o clipă urâtă, a refăcut unitatea etnică a neamului nostru, proclamând Republica Moldovenească”.

În același timp, presa ieșeană explică publicului cititor motivele intervenției militare românești la începutul anului 1918, fapt ce ne oferă la distanță de o sută de ani, o perspectivă unică asupra percepțiilor existente la acel moment față de acest moment crucial în societatea românească: „Comandamentul rusesc, în frunte cu generalul Șcerbacev, ne-a cerut, în urma apelului Sfatului Țării din Chișinău, să asigurăm, prin trimiterea de trupe române, ordinea în Basarabia Era cu atât mai necesar să se răspundă acestei chemări a comandamentului rus și a republici moldovenești, cu cât bande răzvrătite din armata rusă opreau trenurile cu aprovizionări pentru armata română și rusească, dădeau foc și prădau depozitele de hrană înființate de noi în Basarabia.

Pe de altă, a fost dezarmat și batjocorit la Chișinău detașamentul de ardeleni trimis din Kiev, după cererea comandamentului ucrainean, spre a păzi depozitele din acel oraș. Mai mulți dintre aceștia au fost chiar uciși la 6 ianuarie 1918 în gara Chișinău. Asemenea au fost arestați ofițerii noștri din Comisia interaliată pentru aprovizionare, precum și reprezentantul nostru pe lângă guvernul republicii moldovenești. Populațiunea înspăimântată de omorurile și jafurile bandelor ruse răzvrătite reclamau ajutorul oștirii române” („Mișcarea” din 13 ianuarie 1918).

Cercurile jurnalistice românești consemnau și schimbarea poziției guvernului bolșevic de la Petrograd privind lozinca „autodeterminării, până la despărțirea de stat”: „D-nii Lenin și Trotzky au recunoscut autonomiile naționale ale diferitelor popoare din cuprinsul vechii Rusii, pentru ca, la câteva luni, bandele de sub inspirația lor să încerce a sugruma și viața națională a Ucrainei, Finlandei și Basarabiei” („Mișcarea” din 24 ianuarie 1918).

Un moment important relatat în presa ieșeană este proclamarea independenței RDM la 24 ianuarie 1918, salutată cu multă căldură la Iași, care astfel „rupea ultimele legături cu Rusia”. La scurt timp după proclamarea independenței, un grup de scriitori din România, Ardeal și Bucovina (în total 32 persoane), între care personalități de prestigiu, au adresat o Chemare basarabenilor, publicată în toate ziarele ieșene și cele de limbă română de la Chișinău, în care salutau „liniștea adusă pe pământul Basarabiei de armatele române” și subliniau necesitatea unei colaborări cât mai strânse în domeniul cultivării limbii române și a vieții spirituale. Mai mulți dintre acești semnatari, printre care și Mihail Sadoveanu, vor deveni primii misionari ai românismului în Basarabia, imediat după intrarea trupelor în provincie.

După proclamarea independenței RDM, chestiunea unirii devenea un subiect tot mai des vehiculat în presa de la Iași. Ziarele ieșene consemnau că în condițiile unor numeroase dificultăți din interior și supusă unor puternice amenințări din exterior, independența nu putea constitui un scop în sine. Acestea publică moțiunile mai multor organizații naționale și obștești, prin care cereau unirea Basarabiei cu România, consemnând că „proclamarea republicii independente nu fusese decât un expedient vremelnic în calea dezlegării definitive a chestiunii basarabene”. Asupra acestor aspecte vom reveni în articolul următor, care va fi dedicat reflectării tematicii unirii în paginile presei de la Iași și București.

Coloană de prizonieri români în București, noiembrie 1916 (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național dr Istorie a României) http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/coloana-de-prizonieri-romani

Prizonierii din Munții Carpați, toamna 1916

După ce au înaintat ușor la nord de Carpații Orientali și la vest de cei Orientali, în a doua parte a lunii august 1916, trupele române au fost împinse spre vechea frontieră. Românii au provocat pierderi inamicului și au luat inclusiv prizonieri, dar au început și ei să piardă oameni, ba chiar în număr mare. În scriptele unităților a început să apară frecvent și termenul dispărut, inclusiv cu forma de plural, prin care în acest caz trebuie să înțelegem mai ales prizonier(i).

Relativ mulți militari români din Armata I au căzut prizonieri în contextul retragerii dezordonate din zona Sibiului, la jumătatea lunii septembrie-începutul lunii octombrie 1916. Prizonierii luați atunci de germani au avut parte de un tratament apreciat drept corect în memorii, nu au fost brutalizați, au primit mâncare din cazanele trupelor Kaiserului.

Soldați români capturați de austro-ungari, 1916
Soldați români capturați de austro-ungari, 1916

În timpul luptelor de la Predeal (septembrie-octombrie 1916), unde s-au înregistrat numeroase atacuri și contraatacuri, au fost capturați în mai multe rânduri militari români care supraviețuiseră bombardamentelor de artilerie și luptelor la baionetă.

Prinși în nordul Olteniei, după ce germanii reușiseră să străpungă frontul din zonă, ofițerii români au fost puși în convoi cu soldații, apoi duși pe jos până la Râmnicu Vâlcea. Îmbarcați în vagoane de vite, cu paie pe jos, prizonierii au fost transportați la Sibiu, unde ofițerii au fost separați de soldați.

Căderea în captivitate a „Grupului Cerna”

Cazuri de trupe române care au căzut în masă în captivitate ca urmare a unor ordine discutabile s-au înregistrat nu doar în august 1916, cum a fost la Turtucaia, ci și, în noiembrie același an, la nord de Dunăre. „Grupul Cerna”, format din părți ale Diviziei 1 infanterie s-a aflat în vestul Olteniei în prima parte a campaniei din 1916. La începutul lunii noiembrie 1916, Grupul a primit ordin de la Armata I, în subordinea căreia se afla, să se retragă în marș forțat spre Olt și apoi dincolo de acesta. Reacția generalului Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze, a fost violentă. Acesta i-a cerut regelui Ferdinand I, cu invocarea Antantei, ca Grupul să reziste cu orice preț. În eventualitatea pericolului de a fi capturate, trupele trebuiau să distrugă artileria și să recurgă la o luptă de partizani. „Grupului Cerna” avea să i se alăture „Grupul Tăutu”, care anterior făcuse parte din Divizia 1 infanterie, apoi și „Grupul Dunărea”. Militarii din aceste structuri combatante se simțeau „sacrificați” de către conducerea Armatei Române, cum aveau să noteze unii dintre ei în memoriile publicate în perioada interbelică.

Aflat sub comanda colonelului Scarlat Demetriade, „grupul Cerna” se retrăsese timp de 14 zile peste 200 de km spre est, de la Orșova, pe Dunăre, în zona Tia Mare, Izbiceni și în alte localități învecinate, toate în județul Romanați, pe malul Oltului, purtând lupte cu forțe superioare austro-ungare și germane, dar și cu paramilitarii (comitagiii) bulgari. Oltul era mare, revărsat și nu putea fi trecut. Podul peste râu fusese aruncat în aer de către alte unități române aflate în retragere.

Înconjurat, în imposibilitate de a-și continua retragerea, cu munițiile pe sfârșite, „Grupul Cerna” s-a predat în seara de 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Circa 10.000 de militari români au fost nevoiți să se predea în apropierea Oltului. Rolul lor în luptele Armatei Române contra Centralilor se încheia atunci. În aceeași zi, la peste 160 de kilometri depărtare, Bucureștiul cădea în mâinile inamicului, iar oficialitățile române se retrăgeau în Moldova.

Înainte de a se preda, unii ofițeri și-au rupt săbiile, și-au stricat ori au aruncat revolverele. Și soldații își stricau armele, îngropau închizătoarele de la tunuri. De asemenea, au fost arse arhivele unităților. Unul dintre regimente – 17 Mehedinți – și-a ars drapelul, pajura a fost îngropată, iar mânerul a fost ascuns. Pentru a nu cădea pradă inamicului, banii din Casa Regimentului au fost împărțiți sub cuvânt de onoare ofițerilor și subofițerilor, urmând ca aceștia să-i înapoieze statului când avea să fie posibil. Chesoanele au fost distruse pentru a nu fi preluate de inamic; în anumite cazuri caii au fost omorâți din același considerent.

Câțiva dintre ofițerii din Grupul Cerna au trecut Oltul înot și au plecat spre est. Dintre aceștia, unii s-au ascuns în teritoriul ocupat, inclusiv la București, în parte fiind capturați mai apoi de germani, în vreme ce alții – puțini – au ajuns în Moldova, unde se retrăsese Armata Română. La fel au procedat și unii ofițeri români prizonieri care au fugit de sub escortă.

Predarea „Grupului Cerna”, în fața trupelor austro-ungare, s-a produs în condiții care aminteau de războaiele napoleoniene, cu o anume „solemnitate”. Ofițerii au fost tratați cu deferență, pentru o vreme li s-a lăsat chiar un număr de ordonanțe, nu li s-au luat săbiile – cei care și le păstraseră – în momentul capturării pe Olt, ci abia la Timișoara, când le-au fost ridicate și hărțile, dar și pistoalele care rămăseseră la unii dintre ei.

S-au înregistrat cazuri de ofițeri români care în timpul luptelor de pe teritoriul austro-ungar au avut un comportament care încălca regulile războiului. Spre exemplu, unul dintre ei, originar din Ardeal, recursese la execuții sumare în rândurile adversarilor în zona Cerna. După căderea în captivitate, exista pericolul ca respectivul să fie depistat de către austro-ungari și pedepsit. De aceea, cel în cauză și-a ascuns identitatea reală cu ajutorul celorlalți ofițeri români.

După predare, prizonierii din „Grupul Cerna” au fost puși sub pază, de altfel una destul de flexibilă. Ofițerii (aproape 300) au fost despărțiți de soldații pe care îi comandaseră anterior. În prima zi prizonierilor li s-a dat mâncare fie de către austrieci și germani, fie de către localnicii români. A doua zi, captivii au fost porniți spre Corabia. Ofițerilor li s-a permis să-și ia cu ei lăzile de bagaje, transportate în căruțe. Și ofițerii au fost urcați în căruțe și expediați spre Corabia. Era o favoare din partea învingătorilor, de care soldații de rând nu au avut parte. Urcați pe un vapor fluvial, ofițerii prizonieri din Grupul Cerna au fost transportați pe Dunăre spre Orșova, apoi duși cu trenul spre Timișoara. Gradații și soldații din Grupul Cerna au fost urcați și ei pe șlepuri la Corabia și duși într-un lagăr din Ungaria.

Prizonierii de pe câmpurile de luptă din Muntenia, noiembrie-decembrie 1916

Generalul Constantin Costescu în prizonierat, 1918
Generalul Constantin Costescu în prizonierat, 1918

La 23 noiembrie/6 decembrie 1916, 3.000 de oameni din Divizia 10 infanterie, cu statul major al acesteia și cu generalul Constantin Costescu, au fost luați prizonieri de germani la Tâncăbești, la nord de lacul Snagov. Costescu a fost singurul general al Armatei Române căzut în captivitate în timpul Primului Război Mondial. Divizia 4 infanterie a capitulat lângă Câmpina, la 24 noiembrie/7 decembrie, în fața austro-ungarilor, după ce cu o zi înainte fusese încercuită, iar comandamentul capturat; peste 10.000 de oameni deveneau astfel în prizonieri.

Trupele de sub comanda generalului Kraft von Delmesingen au luat 23.000 de prizonieri români între 10/23 noiembrie/-24 noiembrie/7 decembrie 1916. Armata a IX-a germană a capturat 60.000 de militari români numai între 18 noiembrie/1 decembrie-25 noiembrie/8 decembrie. Retragerea spre Moldova a dus la capturarea altor soldați români de către Centrali, fie în unități constituite, fie în grupuri mici sau răzleți.

Scriitorul Camil Petrescu, căzut în captivitate la Oituz, în iulie 1917 și internat apoi în lagăre din Ungaria și Boemia (fotografie datată 1915)
Scriitorul Camil Petrescu, căzut în captivitate la Oituz, în iulie 1917 și internat apoi în lagăre din Ungaria și Boemia (fotografie datată 1915)

Prizonierii de pe frontul din sudul Moldovei, vara 1917

Bătăliile din sudul Moldovei, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din iulie-august 1917, susținute de trupele române și ruse împotriva celor germane și austro-ungare, au costat scump ambele tabere beligerante. În bătălia ofensivă de la Mărăști, pe care au câștigat-o, românii au avut, pe lângă morți și răniți, inclusiv 367 de dispăruți/prizonieri. Bătălia de la Mărășești, unde împreună cu rușii au reușit să oprească ofensiva germană, ceea ce echivala cu o victorie, le-a provocat românilor pierderi grele, printre care și 10.000 de dispăruți. Cât privește bătălia de la Oituz, unde românii au reușit să-i oprească pe austro-ungari și germani, cei dintâi au înregistrat și 5.700 de dispăruți.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG