Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Tranziția de la socialismul de stat a avut loc pe fundalul unui dispreț universal față de dihotomiile politice convenționale, incluzând o criză generalizată de auto-încredere din partea liberalismului occidental.

În opinia mea, principalul succesor ideologic al leninismului și principalul rival al liberalismului a fost naționalismul etnocentric. Cineva ar putea susține că, luând în considerare mare parte a tradiției secolului XX de conceptualizare a puterii în Europa de Est, idealul instituirii unei societăți pe baza normelor procedurale și în raport cu un cadru neutru al drepturilor și îndatoririlor minimale, a avut puține șanse să se materializeze.

Din contră, o noțiune „profundă” a cetățeniei bazată pe idealuri care pretind comunității loialitate din pricina unei presupuse „comunalități prepolitice a membrilor săi” părea mult mai probabil să ia naștere. În lupta dintre gemeinschaft și gesellschaft, prima a avut un avantaj considerabil. După trei decenii de post-comunism, rezultatele sunt eterogene în ceea ce privește viziunile dominante ale apartenenței și identității în Europa de Est.

Niciun mit politic al secolului XX nu s-a dovedit mai rezilient, proteic și trainic precum naționalismul. Fiind o constelație cuprinzătoare și potențial agresivă de simboluri, emoții și idei, naționalismul oferă de asemenea un limbaj redemptoriu al eliberării pentru grupuri mult timp subjugate sau umilite. Prin urmare, ar fi pur și simplu greșit să reduci naționalismul la o interpretare gata confecționată.

Dirijorul Leonard Bernstein obișnuia să spună că indiferent de ce afirmație face cineva în legătură cu muzica lui Gustav Mahler, opusul ei este deopotrivă adevărat. Acesta este și cazul naționalismului. Este adesea descris ca arhaic, antimodern, tradiționalist, pe scurt: reacționar.

Alte interpretări îl văd ca pe o forță conducătoare a eliberării modernizatoare, o ideologie a emancipării colective și o sursă a demnității umane și mândriei. Per ansamblu, poate fi spus că naționalismul „oferă un fel de dramă a salvării colective derivată din modele religioase și tradiție, dar având în vedere o nouă formă activist politică și socială, prin intermediul acțiunii politice, mobilizării și instituțiilor” (Paul Lawrence).

Indiferent de ce crede cineva despre el, prezența sa ubicuă la sfârșitul secolului trecut și la începutul celui nou este dincolo de orice dubiu. Problema, prin urmare, este de a găsi căi de a-l reconcilia cu agenda democratică. Odată ce națiunea devine simbolul director al narațiunilor identitare, structurile de putere și regimurile cunoașterii sunt determinate de cine definește și cum sunt definite corpurile unui grup înțelese ca reprezentând temelia acelei comunități umane specifice. Cu alte cuvinte, cum poate îmblânzi cineva acea propensiune violentă pe care un filosof politic georgian, Ghia Nodia, a numit-o „carnea intolerantă a etnicității”?

Revenirea politicii etnocentrice, în special în anii 1990, căutarea agonizantă a originilor și obsesia legată de identitate au fost tendințe majore la începutul secolului XXI în Europa de Est. Ele s-au ciocnit adesea de valorile incluzive și civice apărate de foști disidenți precum Havel sau Michnik.

Primul val post-comunist de pasiuni primordiale și atracțiile noilor discursuri excluzive ne reamintesc că nici premisele, nici consecințele modernității nu au fost universal acceptate. Așa cum tragic a fost demonstrat și în fosta Iugoslavie, reînsuflețirea acestei forme specifice de politică se poate dovedi nocivă dezvoltării civic-liberale în societățile post-comuniste. În mare parte a Europei Centrale și de Est, etno-naționalismul a alterat fundamental spectrul ideologic stânga-dreapta.

De obicei, au fost intelectualii cei care au fabricat discursuri care au justificat identificările și proiecțiile naționaliste, apoi masele mobilizate le-au oferit acestor discursuri validarea realităților concrete. Acesta este, spre a folosi pentru un moment terminologia lui Pierre Bourdieu, un proces al naturalizării unui habitus centrat pe națiune, adică un „sistem de dispoziții durabile, adaptabile, de structuri organizate predispuse să funcționeze ca structuri organizatoare, anume, ca principii care generează și organizează practicile și reprezentarea”.

În acest fel, naționalismul, înțeles deopotrivă ca structuri de putere și ca regim al cunoașterii, este transformat într-o realitate auto-reproductivă și auto-referențială. Naționalismul devine „calea evidentă de a face și a gândi despre lucruri”. Comunitatea orânduită astfel nu va fi doar „cunoscută și imaginată; va fi de asemenea profund resimțită și exprimată prin gesturi” (Anthony Smith).

În vreme ce în anii 1960 naționalismul a părut, mai ales în Occident, un mit dispărut, sfârșitul comunismului și noua eră a conflictului etnic internațional care a urmat Războiului Rece au transformat naționalismul în principalul competitor al liberalismului și al societății civile.

Cea mai importantă putere a sa vine exact din abilitatea lui de a compensa pierderea certitudinilor și de a oferi explicații imediate pentru eșec, confuzie și angoasă. Naționalismul răspunde dureroaselor anxietăți colective, alină spaima și reduce individul la cel mai mic numitor comun: simplul fapt al apartenenței etnice. În miezul său stă un mit regenerativ (sau, pentru a folosi termenul lui Roger Griffin, unul palingenetic).

Cea mai importantă funcție a sa este aceea de a oferi grupurilor care apelează la el, în practica politică și culturală, noi surse de sens și funcționalitate socială. Principalul pericol inerent activării naționalismului este acela că poate naște o „națiune concepută organic spre a fi curățată de decadență și reînnoită complet” (Griffin).

În Scrisori către Olga, Václav Havel a remarcat un aspect fundamental al noțiunii de individualitate:

„[Noțiunea responsabilității umane] a început să apară ca punctul fundamental din care se dezvoltă toată individualitatea și prin care ea se susține sau se prăbușește; este fundația, rădăcina, centrul de gravitație, principiul constructiv sau axul identității, ceva precum «ideea» care îi determină gradul și tipul. Este mortarul care leagă totul și când mortarul dispare, identitatea începe, de asemenea, să se sfărâme ireversibil și să se dezmembreze”.

Tot el a propus o „revoluție existențială” care își dorea să „demaște colonizarea totalitară a identității post-tradiționale la nivelul propriei sale alcătuiri”. S-a bazat pe o interpretare supremă a identității, care a fost modelată etic, „constituită în responsabilitatea față de celălalt”.

Această etică supremă, inspirată de filosoful francez Emanuel Levinas, a fost, potrivit lui Martin Matustik, „neîncrezătoare în privința ambițiilor totalitare ale libertății ecologice; în privința proiecției istorice a egoului asupra identității revoluționare; în privința nostalgiei conservatoare pentru egoul națiunii, partidului, totemului sau bisericii”.

Revolta celor fără de putere nu a avut o dimensiune politică explicită. Politica antipoliticii a constat într-o tentativă discretă și neostentativă, aproape mozartiană, de a restaura demnitatea individului. A confruntat totalitatea dinlăuntru, pregătind terenul pentru adevărata revoluție:

„Dat fiind sistemul complex al manipulării pe care se întemeiază sistemul post-totalitar și de care este totodată dependent, fiecare act uman liber sau expresie, fiecare încercare de a trăi în adevăr, trebuie în mod necesar să pară o amenințare la adresa sistemului și, astfel, un ceva care este politic prin excelență” (Coșmarul post-comunist).

Această insurecție etică a avut loc „în sfera reală a politicii potențiale în sistemul post-totalitar”, în afara perversului și corupătorului cerc al puterii. Criteriul unei contrasocietăți a fost decizia individului de a-și proclama independența interioară. Devotamentul pentru acele „valori eterne” disprețuite și subminate de către dictaturile comuniste (ori fasciste) a devenit principala strategie de reafirmare a libertății ca o posibilitate constitutivă umană și socială.

În cele din urmă, problema crucială legată de proiectele Omului Nou și libertății marxiste, dar și de fantasmele post-comuniste ale salvării, „nu a fost faptul că erau centrate pe Credință, ci că erau centrate pe Credința care pretinde că este cunoaștere”. Această afirmație îi aparține lui Leszek Kołakowski și apare în interviul său cu George Urban, în volumul Stalinism: Impact on Russia and the World.

În lumina analizei „revoluției existențiale” a lui Havel, marxismul (-leninismul) și mitologiile politice post-1989 împărtășesc însușirea „cecității morale” (Steven Lukes). Ele au promis să elibereze umanitatea de condițiile specifice ale moralității: de lipsuri, de egoismul sau subiectivitatea indivizilor și grupurilor aflate în conflict, de valorile incompatibile și non-convergente, precum și de anarhia și opacitatea unei lumi care nu face subiectul controlului colectiv uman. Pe calea îndeplinirii acestor promisiuni, ele au îndepărtat principiile deja existente care protejează ființele umane una de cealaltă.

Orice sursă a eșecului a fost externalizată, responsabilitate existentă doar la nivel de intergrup, pe măsură ce comunitatea-originară (ex: proletariat sau națiune) a căutat să-și realizeze misiunea istorică în contrapondere la categoriile-celuilalt (ex: burghezie, țărănime, evrei, națiuni-dușmane).

Václav Havel și alți disidenți est-europeni au propus o alternativă în proiectul lor de „politică morală”, una care ne-ar „învăța, atât pe noi înșine, cât și pe alții, că politica nu trebuie să fie arta posibilului, mai ales dacă aceasta înseamnă arta speculațiilor, calculelor, intrigilor, acordurilor secrete și manevrelor pragmatice, dar poate fi totodată arta imposibilului, adică arta de a ne face pe noi înșine și lumea mai buni”.

Sfârșitul leninismului a făcut posibilă schimbarea tuturor paradigmelor politice existente. Cu toate acestea, moștenirea secolului XX pentru secolul XXI reprezintă amprenta etosului totalitar pândind la adăpostul interacțiunilor noastre zilnice. Mă refer la simptomele leninismului-originar și fascismului-originar. Ele reprezintă două fețe ale aceleiași monede: tentația palingenezei și cea a agentului ales al istoriei (ex: căutarea unui nou proletariat sau întoarcerea la comunitatea etnică perfectă).

Natura specifică a acestor spectre ar trebui să ne reîntărească „acordul” asupra centralității demersului lui Havel: Cum să ieși din castel? Răspunsul este la fel de simplu pe cât este și dificil de pus în practică: prin recâștigarea autenticității existenței umane!

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG