Linkuri accesibilitate

Metanoia noastră: plecăciunea, ploconeala, număratul biluțelor înșirate, prosternarea cu funduțul în sus.


Ravagiile identității mincinoase ne sunt cunoscute din familie. Minciuna este acolo funcțională pentru că e menținută în cercul restrâns al familiei apropiate. Atunci însă când se caută impunerea unei identități mincinoase colective, în afara cercului familial, mitologia devine ideologie, ba chiar derivă sectară.

Românii, de pildă, au început să accepte abia lent și treptat, în ultimele două decenii, realitatea istorică a antisemitismului local și implicarea României în Holocaust (un caz cum e cel al politicianului PSD Dan Șova este revelator în acest context).

Refuzul acceptării unei părți a trecutului a fost apoi împins până la a crea, din elemente disparate, o glorie planetară apusă și tăinuită astăzi de vrăjmași bălțați și geloși, care dușmani combină evreii, Vaticanul, Occidentul în general, precum și orice critic sau sceptic, aceștia neputând fi decât niște vânduți.

„Protocronismul”, cum se numește această derivă intelectuală nici măcar nu a fost inventat de români (deși paternitatea termenului îi revine lui Edgar Papu), ci ei doar au găsit termenul potrivit. Altminteri, protocronismul e o boală lipicioasă a naţiilor mici şi incerte, unde un grup - sau mai multe grupuri- de oameni cu cultură şovăielnică şi fără pregătire istorică sau lingvistică se coalizează pentru a inventa o măreţie trecută, de dimensiuni cosmice, a neamului. Români, albanezi, bulgari, macedoneni, maghiari, georgieni, ceceni, estoni, protocroniştii revendică ascendenţă pelasgă, etruscă, hitită. Cu toţii au fondat Roma sau Babilonul, iar în cazurile extreme limba lor e limbă primordială.

Românii trăiesc, desigur, în această derivă pentru că nu s-au împăcat cu trecutul. Filozoful german Peter Sloterdijk are chiar un termen tehnic pentru împăcarea cu trecutul și repornirea pe baze noi. Este vorba de „metanoia”, concept antic reluat de Sloterdijk în teoria sa despre „Europa învinșilor”.

Metanoia (care în greacă desemnează regretul împăciuitor, reconstruirea după un dezastru) este procesul prin care o țară învinsă își asumă rătăcirile trecute, se pocăiește, recunoaște tot și se ocupă, odată împăcată cu trecutul, numai de prosperitate încăpățânată și pașnică.

Făcând o „psiho-istorie a imperiilor”, Sloterdijk explică cum Germania, țara lui, și-a reușit pe deplin metanoia. O țară însă cum e Franța nu a făcut-o deloc. De aici vine soliditatea actuală a Germaniei, de la o metanoia deplină, completă.

De aceea, spune Sloterdijk, Germania este azi o mare putere care își asumă grandoarea fără a avea ambiții imperiale. Franța, pe de altă parte, trăiește și acum pe minciuna fondatoare a Republicii contemporane. Nici un fel de metanoia în Franța. Geniul lui De Gaulle a fost de a impune ficțiunea unei Franțe învingătoare. Viziunea triumfalistă, minciuna eroismului, ascunderea colaborării cu nazismul au avut și continuă să aibă efecte nefaste în Franța. A ajunge printre învingători după o infrângere totală e ceva care sucește mințile.

Sigur, se poate spune că Germania nu avea de ales. Strivirea sa militară era atât de totală, încât nu mai era nimic de pretins acolo. De aceea, Germania și-a făcut acea metanoia: regretul, pocăirea, acceptarea greșelilor.

Lăsând deoparte protocronismul românesc, e de asemenea limpede că nu găsim nici o metanoia în cazul Rusiei, al Ungariei, sau al Serbiei… Toate – țări trăitoare pe fascii de mituri fondatoare nocive.

Iar România? Există oare vreo urmă de metanoia la români?

Desigur, există chiar și termenul:

— în română, termenul grec arhaic de metanoia a rămas ca: „mătanie"… Aceea e metanoia noastră: plecăciunea, ploconeala, număratul biluțelor înșirate, prosternarea cu funduțul în sus.

Mătania.

XS
SM
MD
LG