Unii spun că în 1970 statul vest-african Senegal se simţea tînăr, încrezător în sine şi liberal.
Clasa politică avea bani, şi avea și timp ca să-i cheltuiască. Devastatorul război civil din provincia Casamance, din sud, nu începuse încă.
În anii aceia, un grup de muzicieni tineri, provenind din multele grupuri etnice ale Senegalului, dar şi din alte țări, cum ar fi Togo, Nigeria sau Maroc, alcătuiau în capitala Dakar orchestra unui club de dans pentru politicieni, pentru nevestele şi amantele lor, pentru lacheii şi oaspeţii lor.
Localul se numea Club Baobab, şi trupa a preluat numele, devenind Orchestra Baobab.
Orchestra Babobab cânta la vremea aceea o muzică de dans bazată pe pachanga, sunetul cubanez, amestecat cu genuri locale din Senegal, şi din alte părţi ale Africii.
Un fel de jazz etnic cu lungi solo-uri de ghitară electrică și de saxofon, cu rafinate aranjamente de suflători și partituri vocale uneori melancolice, toate susținute de imperturbabila percuție afro-cubană.
Timp de un deceniu, Orchestra Baobab a fost cea mai influentă trupă din Africa de Vest, sau poate chiar din întreaga Africă, spun unii.
Supremaţia lor a fost curmată la începutul anilor ’80 de Youssuf N’Dour, cu sunetul său mai tineresc şi mai direct numit mbalax. Înainte de a se despărţi, băieții din Orchestra Baobab au înregistrat mai multe cîntece pe un magnetofon cu patru piste, iar cântcele acelea au fost copiate pe nenumăratele discuri pirat ce au circulat după dispariţia trupei.
Ironia sorţii face ca însuşi Youssuf N’Dour, împreună cu Nick Gold de la World Circuit, să aibă ideea de a-i aduna din nou pe membrii Orchestrei Baobab.
Așa a apărut albumul „Specialist In All Styles”, despre care cronicarii au spus că e una din cele mai valoroase apariţii discografice ale anului lansării sale, 2002.
