Linkuri accesibilitate

Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român de la Chișinău, își expune intențiile și opiniile culturale într-o discuție cu Vasile Botnaru.


La microfon e Vasile Botnaru, autorul şi prezentatorul emisiunii duminicale Punct şi de la capăt. Invitatul emisiunii de astăzi este directorul Institutului cultural român din Chişinău, Petre Guran, instutut care urmează să fie inaugurat cât de curând şi va purta numele lui Mihai Eminescu.

Într-un interviu acordat Europei Libere, Petre Guran a explicat de ce pe blazonul filialei de la Chişinău figurează acest nume şi cum îşi defineşte misiunea viitoarea trezorerie. Pe pagina de Internet puteţi găsi acel interviu, difuzat în ziua de 14 septembrie, iar astăzi vă propun să ascultaţi continuarea interviului.

*

Europa Liberă: Aşadar, Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român din Chişinău este oaspetele meu de astăzi, cu care discutăm despre misiunea pe care şi-o va anunţa odată cu inaugurarea acestui Institut şi despre diapazonul şi faţetele românităţii şi a românismului, pe care va fi să se clădească activitatea ICR-ului.

Petre Guran
Petre Guran
: „Ar fi cel mai potrivit să începem cu un proiect de restaurare, pe urmă cu un proiect de arhitectură. Mi-am dorit acest lucru, după câteva vizite la Chişinău, în care am constatat o asemănare cu Bucureştiul, cu Iaşul, cu oraşele mari ale României şi anume un centru istoric, care este în suferinţă, în sensul clădiri de patrimoniu se ruinează încet-încet, sau rămân nerestaurate şi puţin puse în valoare. Pe de o parte, o diferenţă care este în avantajul Chişinăului şi anume faptul, că procesul modernizării de după ʼ89 nu a dus la o distrugere a centrului vechi din Chişinău de aceleaşi proporţii, cu ceea ce s-a petrecut la Bucureşti. Instituţii, care au funcţionat poate mai bine, un reflex de memorie poate mai bun, de respect pentru trecut au dus ca în mare parte centrul Chişinăului să fie prezervat.

Dar nevoia de restaurare rămâne. Şi riscul este ca cel mai mic vânt de dezvoltare economică să ducă ca în Bucureşti la entuziasme imobiliare, care să fie spre paguba memoriei locurilor. Şi mi-am zis atunci: Institutul Cultural Român poate începe prin reconstituirea sau restaurarea unui monument istoric în centrul Chişinăului şi care să fie punctul de plecare al acestei reflecţii despre trecut. Mai ales, dacă e o clădire din prima jumătate a secolului 19, sau cea de a doua jumătate, sau începutul secolului 20, când influenţele diverse de la Viena, de la Moscova, de la Paris găseau aici un teren propice şi care vorbesc despre această societate cosmopolită, această societate deschisă a Moldovei, capabilă să vorbească mai multe limbi. Deci, pe lângă limba română, pe lângă limba rusă, limba greacă se vorbea aici, limba franceză se vorbea la Chişinău, limba germană se vorbea pe teritoriul Moldovei. Apoi toate naţionalităţile, care şi-au găsit o casă pe acest teritoriu. E vorba de ucraineană, de tătărască, sau chiar de turcă. Sigur, că acestea sunt zone pierdute astăzi, dar a căror memorie merită păstrată măcar într-un efort de conştientizare a faptului, că identitatea naţională nu este în raport de antagonism cu diversitatea culturală.”

Europa Liberă: A propos, de identitate. În istoria recentă mai ales, aşa se întâmplă că au început să restaureze, sau să reclădească identitatea intelectualii, scriitorii, după care au fost dislocuiţi de politicieni. Şi acum nu se ştie cine, de fapt, trebuie să decidă.

Petre Guran: „Aş spune, continuindu-mi gândul, că ar trebui să continue arhitecţii. Arhitecţii, arheologii, oamenii de artă, asta este un alt aspect. Mişcarea artistică trebuie să vină în întâmpinare şi aici e o muncă reciprocă, între formarea gustului public. Trebuie să vină în întâmpinarea unui gust public, dar un gust public, care trebuie pregătit încet-încet. Şi atunci marile spaţii cu vocaţie artistică clar create de oameni bogaţi, oameni rafinaţi în secolul al 19-lea, ar fi fost în proiectul meu un spaţiu ideal de întâlnire. Asemenea clădiri merită redate publicului nu numai ca muzee. Adică un spaţiu, prin care treci o oră-două. Ci un spaţiu în care vii şi-ţi petreci o parte din activitatea ta publică sau intelectuală.

De aceea, mi se pare important ca asemenea clădiri să devină biblioteci, să devină locuri de întâlnire pentru tineri, videotecă. Fiindcă spaţiul, prin frumuseţea lui, are vocaţia de a forma altă idee, spre exemplu, gândul restaurării unui imobil monument, în care o parte din el s-a pierdut. Trebuie reconstituită, ca artiştii din Moldova, din România să-şi imagineze un viitor al unei asemenea clădiri. Dau un exemplu, poate trivial, clanţa. Importanţa acestui obiect, aparent anonim, dar pe care îl vezi de fiecare dată când treci printr-o uşă şi a cărui formă, a cărui stil joacă un rol în viaţa noastră. Frumosul joacă un rol în acest cotidian. Ăsta era proiectul meu – deci, artistul să intre din nou pe calea spaţiului coerent stilistic în sufletul consumatorului de artă.

Mi-e frică de această muzeificare a artei şi de despărţirea între trecutul, care devine muzeu, şi prezentul, care întoarce spatele acestui trecut. De aceea vroiam să combin spaţii cu caracter, să spunem, de-o frumuseţe, care s-ar cuveni să stea într-un muzeu, oamenii Chişinăului, cetăţenii Chişinăului să poată petrece o parte din viaţa lor activă în asemenea spaţii. De ce vă spun asta? Fiindcă arta are dublă calitate – îţi vorbeşte despre un trecut, dar îţi vorbeşte şi despre un anumit tip de oameni. Or, umanul, ştim, că este singurul lucru care per durează. Nu? Oamenii sunt la fel de-a lungul epocilor istorice, nu constatăm un progres şi, din păcate, secolul 20 ne-a demonstrat, că în anumite aspecte umanitatea şi-a pierdut ceva, a devenit poate mai feroce.

Or, redescoperind oamenii frumoşi ai trecutului şi lucrurile frumoase, pe care le-au făcut, învăţăm de la ei şi din ceea ce ne-au lăsat ei să redevenim oameni. Acuma, sigur că folosesc puţin cuvinte puternice, vorbesc de regăsirea acestei umanităţi. Dar găsesc că e o pedagogie, care evită atitudinile revendicative, prea politizate, care ar putea antagoniza diferite părţi ale populaţiei unei ţări, sau a unui oraş.”

Europa Liberă: În mod inevitabil, o parte importantă a populaţiei o să aştepte de la Dumneavoastră să fiţi purtătorul de flamură, purtătorul de Tricolor, avangarda românismului. O să-i decepţionaţi, dacă le spuneţi că aveţi alte planuri. Nu?


Petre Guran: „Cred că trebuie să începem să discutăm ce înseamnă românismul. Bun, sigur că există o definiţie de dicţionar. Dar aş spune mai larg, ce înseamnă cultură română. Nu-i mai largă, cât este mai adevărat din punct de vedere istoric. Şi atunci vă dau din nou exemplu acestei personalităţi de prim rang şi în mod nedrept puţin cunoscută în cultura românească, fie că vorbim de cea din România, sau cea din Moldova, care este Alexandru Sturza. Pe partea paternă este o familie moldovenească de lungă tradiţie, pe parte maternă e o familie grecească, din Constantinopol, ceea ce în mod obişnuit numim fanarioţii. Un om, care scrie în franceză şi în germană, apoi revine în Chişinău, scrie în româneşte, scrie în greceşte, scrie în ruseşte. Deci, el aparţine, iată, face parte din cinci sfere lingvistice europene, dar simte nevoia, atunci când este în opoziţie cu politica ţarului Nicolae I, să se refugieze, intelectual vorbim şi spiritual, să se refugieze pe acest teritoriu, în Basarabia de atunci, gubernia Basarabia, şi să scrie însă pentru un public, care îl citea la Constantinopol, la Atena. Cărţile lui greceşti sunt tipărite la Atena. Ce facem, dacă românismul este prea strâmt? O asemenea personalitate e pierdută. Or, oare nu pierdem ceva, când definim prea strâmt românismul?

Iată de ce eu şi nu numai în vederea construirii acestui Institut, ci este o preocupare a mea, aş spune, din tinereţe, din perioada studiilor, să înţeleg rolul diferitelor faze ale culturii române, ale slavonismului cultural, ale grecismului cultural şi să văd că există o bogăţie în ele, care se ascunde în reflexe identitare ale noastre, dar care discursul, bazat pe naţionalismul acesta din secolul 19, puţin redus astăzi, le-a dat uitării. Puţin intru în anecdotic: întrebam un student dacă îmi poate cita o operă de gândire politică românească, scrisă în altă limbă. S-a uitat cu mirare la mine: cum aşa, scrisă în altă limbă? Zic, eventual, tatonam aşa, scrisă prin secolul 20, careva, Emil Cioran, care scrie în franţuzeşte. Or nu, chiar începuturile literaturii româneşti şi ale gândirii politice sunt printr-o mare operă în limba slavonă. Este vorba de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie. Las la o parte, acum între paranteze spun, e o dezbatere - prima versiune a fost în slavonă sau în greacă. Nu are importanţă pentru argumentul meu de acuma. Fie că e în slavonă, fie că e în greacă, este o limbă în care acest popor, la nivelul cel mai înalt intelectual, s-a exprimat într-o anumită fază a lui.

Dacă căpătăm această respiraţie largă a culturii române, dacă înţelegem, cum spunea Iorga, că Bizanţul după Bizanţ a trăit, spre exemplu, prin principatele române timp de trei secole după căderea Constantinopolului. Culmea e că Bizanţul, după ce Ţările Române s-au întors către o formă naţională – prin Tudor Vladimirescu, apoi prin 1848, la Chişinău Bizanţul a murit cel mai târziu, prin Alexandru Sturza şi prin alte personalităţi ieşite din această elită constantinopolitană. Atunci vom înţelege, că există o formă de definire a culturii româneşti, care este înglobantă, care este mai bogată şi care poate să fie obiect de mândrie.”

Europa Liberă: Domnule Guran, dar Dumneavoastră veniţi pe un teren, unde politicienii au cultivat o anumită reacţie. Inclusiv în sfera culturii. Şi prin discursul ăsta, Dumneavoastră antagonizaţi imediat toate segmentele. Pentru că parte din public vrea să audă de la Dumneavoastră confirmarea tezei, că imperiul otoman a fost rău. Alţii: că imperiul rus a fost nociv. Alţii spun - perioada românească, de apartenenţă la România. Alţii spun, că suntem moldoveni şi punctum. Cum veţi acţiona în aceste condiţii?

Petre Guran: „Cred, totuşi, în înţelepciunea şi în bunăvoinţa tuturor acestor actori şi, în loc să-i antagonizez, eu sper să mă împrietensc cu ei. Nu prin acest discurs. Că nu este vorba despre un discurs. Ci despre această altă privire asupra culturii româneşti – dădeam exemplul chişinăuean al lui Alexandru Sturza, dar luăm exemplul lui Dimitrie Cantemir. Ce faci cu Dimitrie Cantemir, dacă-l reduci numai la ceea ce a scris pe teritoriul Moldovei. Nu?”

Europa Liberă: „Descriptio....”.


Petre Guran: „Descriptio Moldaviae”. Şi încă ne gândim că a scris-o pe latineşte. Sau numai la ceea ce a scris în limba română? De asemenea, ce ne-am face în secolul 20 cu Eugene Ionesco şi cu Emil Cioran? Ne interesează sau nu ne interesează aceste extensiuni? Ce faci cu toată avangarda, care a existat pe teritoriul României şi care şi-a găsit zone de exprimare în alte oraşe şi în alte limbi? Nu văd de ce să nu fim solidari, să nu ne amintim, să nu integrăm în identitatea noastră aceste aspecte ale culturii române?

Această putere, această creativitatea, cum numiţi Dumneavoastră, românism, de fapt a societăţii de pe teritoriul acesta, între Carpaţi-Dunăre-Nistru, care a avut diferite configuraţii politice de-a lungul timpului, dar perioade de creativitate în diferite limbi, în diferite forme de expresie culturală. Eu mă gândesc mai mult: că Moldova şi ideea unei astfel de întâlniri culturale între marele sfere de iradiaţie culturală este baza unui dialog absolut necesar între, pe de o parte, o Uniune Europeană, care astăzi nu mai este numai Occidentul. Este un Occident, care înglobează deja un număr de trei ţări ortodoxe. Deci o parte din Orientul cultural şi spiritual al Europei, cu celălalt Orient al Europei, şi anume cel care nu este în Uniunea Europeană, dar care are aceeaşi vocaţie culturală, are o tradiţie comună.

Noi suntem, noi vorbesc acum de „noi” în sens de români, naţiuni de cultură românească, atât cetăţeni ai României, cetăţeni ai Republicii Moldova, avem o bază spirituală comună cu Rusia. E o tradiţie de care, din punct de vedere religios, nu ne putem rupe. Sunt adevăruri, sunt de bun simţ şi care au vocaţia dimpotrivă, să deschidă porţile. Nu cred că cineva se poate simţi, sau sper ca nimeni să nu se simtă antagonizat de faptul, că spui cât de important e pentru intelectualitatea românească a secolului XX Dostoievski, spre exemplu. Că România e un spaţiu, care a citit intens literatura rusă. Acest lucru nu înseamnă o negare a identităţii româneşti, ci, dimpotrivă, – recunoaşterea că identitatea românească a avut momente de respiraţie universală fantastice.”

Europa Liberă: Acum că veniţi ca un cunoscător şi nu un novice, nu sunteţi asenelizat, aş îndrăzni să vă cer următoarea expertiză: dacă ar fi să vă întrebe cineva, care nu cunoaşte Republica Moldova, acest spaţiu, să-i daţi trei argumente pro, sau trei argumente contra, că este Moldova spaţiu european, sau nu. Ce dovezi sunt? Pentru că este disputat acest spaţiu, iarăşi politiceşte, mai întâi de toate, că ar fi periferia Europei, sau că, dimpotrivă, ar fi periferia fostului imperiu sovietic. Dumneavoastră ce argumente aţi invoca, ca să spuneţi, că este sau nu este Moldova spaţiu european?

Petre Guran: „Îmi este mai uşor să invoc argumente că este, fiindcă sunt cele în care cred. Dar am să încerc acest joc să le găsesc şi împotrivă, încercând să le desfiinţez imediat. Cele care sunt pentru şi vorbim aici evident de vocaţia naturală a acestui spaţiu, care este una de ordin geografic. Atâta timp, cât suntem până în Ural, suntem într-o geografie europeană, fără discuţie.

În măsura în care Moldova are o parte de istorie comună cu România, România a făcut pasul politic, nu există nici un motiv a priori să spui, că Moldova nu poate să facă şi ea pasul politic. Deci, geografic, pe urmă de identitate cultural-istorică cu România şi prin exemplul României putem extrapola şi Moldova poate face acest pas. În al treilea rând este tocmai valoarea adăugată a spaţiului moldovenesc de zonă de contact cu cultura rusă, ucraineană.

Cu culturile acestei Europe orientale pentru mine, încă o dată spun, cultura rusă are o vocaţie europeană puternică. Este, dacă vreţi celălalt, şi am să folosesc o metaforă din zona religiei, celălalt plămân al Europei. Şi atunci, pentru a activa acest celălalt plămân al Europei, pentru ca ei să sufle împreună, Moldova oferă spaţiul acestui dialog, pregătirii acestei respiraţii europene mai largi. Deci, acesta ar fi argumente majore.

Argumentele împotrivă sunt mai degrabă de ordin circumstanţial, sunt cele ale aşa-numitelor conflicte îngheţate. Numai că, şi imediat aduc contra argumentul – un conflict îngheţat este menţinut, întreţinut în această formă, atâta timp, cât nu există un acord asupra viitorului comun al celor doi plămâni ai Europei. Nu cred deloc în faliile culturale. Mi se pare inevitabil ca la un moment dat Europa occidentală cu Europa orientală, care reprezintă Rusia, dar reprezintă şi Caucazul, gândiţi-vă la culturile georgiană şi armeană şi rolul lor într-o anumită fază a Europei şi în orice caz al istoriei creştinismului. Deci, fără această latură orientală nu putem gândi Europa integrată. Deci, rezum: conflictul îngheţat este un conflict de lipsă de viziune. De îndată ce deschizi perspectiva, conflictele acestea am nădejdea că se vor rezolva.”

Europa Liberă: Adică disfuncţie temporară.


Petre Guran: „Exact. Al doilea argument împotrivă ar fi argumentul de ordin economic. Numai că argumentul de ordin economic este în mod fals invocat astăzi. Cum că dacă intri în zona europeană, crează un dezechilibru local din mari întreprinderi, ceea ce înseamnă concurenţa. Un spaţiu de concurenţă economic prea puternic, sau asta este încă într-o perspectivă mai îndepărtată, chiar pentru România trecerea la zona euro crează disfuncţionalităţi în sensul că-ţi scumpeşte produsele, ş.a.m.d. Eu cred, că asta este o falsă temere, argumentul economic.

Sigur că este necesar, şi asta experienţa României este un bun exemplu, e necesară o fază de pregătire instituţională, profesională şi economică pentru aderarea la Uniunea europeană. Dar ea este posibilă şi aş da exemplele Spaniei şi a Greciei, a căror aderare la Uniunea Europeană s-a făcut în mod clar pe alte criterii, decât cele de pregătire economică. Dacă există voinţa politică, argumentul economic iarăşi slăbeşte în putere şi poate fi depăşit. Cel de-al treilea argument şi de data asta invoc o perspectivă mai degrabă catastrofistă, este perspectiva unei Europe, care rămâne divizată în două blocuri: un bloc occidental şi un bloc oriental, condus de Rusia.

De ce nu cred în această perspectivă catastrofistă? Fiindcă există alte provocări în plan mondial astăzi, decât eventualele tendinţe imperialiste, să le numim, sau de expansiune, de dominaţie ale celor două blocuri. Şi aceste provocări reale este provocarea ecologică în lumea de astăzi, provocarea demografică. Să ne gândim că în întreaga Europă avem diverse probleme de demografie, pe care trebuie să le gândim şi să găsim soluţii împreună. Este provocarea religioasă care apare. Nu atât în sânul creştinismului, cât, pe de o parte, între secularizarea extremă a unor societăţi occidentale. Nu toate.

Europa e foarte diversă din acest punct de vedere. Şi un creştinism, care îşi caută din nou un nou suflu. Pe de altă parte, o problematică religioasă, care ar putea opune civilizaţiei occidentale civilizaţiilor musulmane, sau civilizaţia europeană, aş spune, şi preponderent creştină, cu rădăcini creştine, acelor ţări cu civilizaţie de origine musulmană. Or, pentru a da un răspuns coerent, care ni-l dorim nonconflictual, evident creştinismul european trebuie să aibă un răspuns şi cultura europeană trebuie să aibă răspuns. Aici e mare provocare către marii actori religioşi ai Europei. Că-i vorba de Roma şi tradiţia ei, că-i vorba de Moscova şi tradiţia ei, sau de celelalte patriarhate ortodoxe, că e vorba chiar de formele noi de creştinism. Interesant e ce se petrece în biserica anglicană – o întoarcere a unei părţi în biserica anglicană către originile creştinismului. Tocmai pentru a împrospăta forma aceea de credinţă. Iată problematici care vor înlocui pur şi simplu gândirea de bloc – blocul rusesc, blocul germano-francez, să zicem, sau euro-atlantic. Toate aceste probleme vor înlocui problematicile de astăzi. Deaceea nu cred în dăinuirea acestor blocuri, care s-au desenat de fapt în perioada războiului ideologic din secolul 20.”

Europa Liberă: De către tătuca Brzezinsky.

Petre Guran: „Toate viziunile acestea pesimiste ale faliilor culturale, care s-au practicat atât în Occident, cât şi în Orient, care erau de fapt teorii, care ascundeau alte intenţii politice. Nu în cele din urmă, că vorbeam şi de provocarea demografică, aceste spaţii per ansamblul lor – Orient şi Occident ale Europei, sunt zone cu un anumit nivel de cultură, cu un animit nivel de trai, nu vorbesc de diferenţele din interiorul lui, ci diferenţa acestui teritoriu faţă de alte teritorii ale globului fac ca evident această parte a lumii la un moment dat să trebuiască să se gândească ca un bloc.

Deci, din această perspectivă globală, că asta este lumea în care trăim, o cunoaştem acum pe toată şi ţinem cont de toţi aceşti actori, Moldova nu are de ce să opteze, nu este pusă în faţa situaţiei de a opta între un bloc sau altul. Ea poate să-şi păstreze particularitatea, prezenţa reală şi cotidiană a culturii ruse împreună cu identitatea naturală românească. Împreună cu vocaţia ca în termeni pe care nu mă hazardez să-i precizez, dar care nu sunt de ordinea zecilor de ani, adică eu i-aş vedea sub 10 ani, să facă parte din Uniunea Europeană, ca membru cu drepturi depline, eventual şi uniune monetară. Deci, cele trei contra argumente am încercat imediat să le desfiinţez, nu mi se pare că sunt realiste.

Rămâne acum singurul element de scepticism, rămâne ca actorii politici ai momentului, că vorbeam la început de viziune, să lucreze într-o perspectivă mai largă. Adică să-şi privească viitorul propriu şi al naţiunilor pe care le conduc în termeni de 10-20-30 de ani şi atunci răspunsul lor în imediat va fi altul, decât dacă privesc în termen de unul, doi sau trei ani.”

Europa Liberă: Sau un mandat parlamentar.

Petre Guran: „Sau un mandat parlamentar. Exact.”
*
Europa Liberă: Doamnelor şi domnilor, am ajuns la punctul final al emisiunii de astăzi, al cărei musafir a fost directorul Institutului cultural român din Chişinău, Petre Guran.
XS
SM
MD
LG