Monica Lovinescu: „Alcătuită din eseuri sau conferințe, răspândite prin reviste de specialitate, cartea lui Mircea Eliade „Briser le toit de la maison” (Să spargi acoperișul casei”), apărută în editura Gallimard, e centrată - și alcătuitorul ediției, care semnează și cuvântul înainte, Alain Paruit, insistă asupra acesui lucru - în jurul Creației, divină, dar și artistică, cu un subtitlu grăitor: „Creativitatea și simbolurile ei”.
Culegerea, tocmai prin această unitate tematică și ideatică, nu se mai prezintă ca atare. În ciuda disparității subiectelor de la care pleacă fiecare eseu și distanței în timp - textele se întind pe vreo 40 de ani-, cartea se prezintă ca un tot, avînd prezentă în fundal întreaga operă a lui Mircea Eliade. Nu e un rezumat al ei, ci dovada că sub orice pretext ar vagabond gândurile lui Mircea Eliade, și oricare le-ar fi punctul de plecare, o lucrare savantă, un dialog cu Jung sau Papini, o altă privire aruncată pe coloana brâncușiană, sau pe felul în care moare ritual Regele în teatrul lui Eugen Ionescu, sau pe folclorul românesc și sud-european ca instrument de anamnesis, vom ajunge cu autorul în centru, triplu centru, prezent peste tot, al lumii, al său, al operei.
Unitatea unui astfel de volum n-ar fi putut fi dobândită nici prin cea mai inspirată dintre alcătuiri dacă n-ar fi presupus unitatea acestei opere. De aceea, fără îndoială, „Briser le toit de la maison” este o carte a cărei importanță depășește genul culegerilor de acest fel, importanță ce
O altă temă m-a urmărit de-a lungul acestei lecturi, nu Mircea Eliade și Creația, ci Mircea Eliade și Timpul.
ne va îndemna să-i consacrăm în curând o masă rotundă, promițîndu-ne să facem atunci o analiză cât mai la obiect, cât mai detaliată. Azi mi-aș îngădui să fiu infidelă planului general al volumului, să nu urmăresc aici dubla temă a Creației, ilustrată, cum spuneam, prin texte de filosofie a religiilor, cât și prin cele de hermeneutică. O altă temă m-a urmărit de-a lungul acestei lecturi, nu Mircea Eliade și Creația, ci Mircea Eliade și Timpul. Mi s-a părut o dată mai mult că destinul lui Mircea Eliade nu poate fi descifrat în afara rezistenței opusă Timpului, pe toate planurile și din toate punctele de vedere. Așa cum faptul religios, în ciuda inevitabilei sale situări istorice, nu poate să nu trădeze o voință caracterizată de rezistență față de istorie, adică de durata profană, un eveniment religios se încadrează într-un Timp mitic, deci ciclic, chiar în religiile care au căzut în Timp (anul liturgic creștin o arată destul de clar), existența și opera lui Mircea Eliade, atît literară cât și de istoric al religiilor, nu pot fi despărțite de această rezistență tenace împotriva căderii în Tmpul profan al duratei mărginite.
Lupta asta împotriva Timpului nu se limitează evident doar la faptul de a contraria spiritul vremii. Se poate măsura acum destul de limpede rolul de premergător al lui Mircea Eliade întru dez-provincializarea culturii occidentale, pregătirea ei pentru dialogul de la egal la egal cu alte culturi, fără complexul de superioritate pe care-l avea Occidentul față de culturile așa-zis primitive, redescoperirea necesității Sacrului, sub orice formă se camuflează el, revalorizarea gândirii simbolice, etc. etc. Un agnostic, e drept, frământat de imposibila nostalgie a Divinului ca Andre Malraux, avea (din imaginarul său muzeu în care convocase toate formele prin care omul se măsoară Creatorului) să ajungă la aceeași concluzie cu Mircea Eliade (numai că acesta din urmă o aflase la începutul operei și adolescenței): secolul 21 va fi religios, sau nu va fi deloc.”
[...]
