Linkuri accesibilitate

Arhive inedite: Monica Lovinescu în dialog cu coregraful Stere Popescu


Stere Popescu în 1966 (Sursă: INA, Paris)

O discuție în studioul Europeil Libere de la Paris cu renumitul coregraf român Stere Popescu (1920-1968).



Extras dintr-o emisiune de la 22 octombrie 1966.


Stere Popescu se întoarce de la al 16-lea Festival de Muzică și de Balet, care a avut loc în jumătatea a doua a lunii septembrie la Toulon și se află la Paris în trecere spre Londra; la Paris, unde s-a stabilit de aproape un an. Ar fi bine, poate, să profităm de acest prilej pentru a face, împreună cu dl. Stere Popescu, bilanțul unui aproape un an de activitate la Paris.

Monica Lovinescu: Dar poate că ar fi mult mai bine să începem mai întîi prin Toulon. Nu-i așa dle Stere Popescu?

Stere Popescu: „Da, cred că ideea este foarte bună, mai ales că este ultima lucrare pe care am făcut-o.

Monica Lovinescu: Ce ai făcut exact la Toulon? Din cele trei creații mondiale care au avut loc...

Stere Popescu: „Am făcut Narcis-ul lui Marius Constant. Sînt trei complexe, Narcis, Narcis et la femme și Narcis heureux. Ideea baletului este următoarea: Narcis exclude universul înconjurător și se reîntoarce, se închide asupra lui însuși. În așa fel încît dialogul are loc între el și reflexul lui în sine, aș zice eu, adică reflexul lui în apă. Lucrul ăsta e un act egoist, un act de limitare a persoanei și încă odată cum zic, de excludere a lumii înconjurătoare.”

Monica Lovinescu: Și care se exprimă coregrafic cum sau mai precis s-a exprimat coregrafic cum?

Stere Popescu: „E greu de explicat în cuvinte, dar a fost o rețea întreagă de gesturi, de momente, de situații psihice - dacă pot spune -, prin intermediul cărora a fost exprimată poziția aceasta a lui Narcis. După aceea Narcis et la femme, am încercat să spar solitudinea personajului și prin intermediul femeii care intră, impresia făcută de ea în singurătatea asta, să intre senzațiile lumii; adică să intre întreg universul.”

Monica Lovinescu: Și mai există un al treilea Narcis...

Stere Popescu:Narcis heureux. Bineînțeles că această deschidere la lumea înconjurătoare nu se poate face fără luptă, fără un anumit chin interior, fără o anumită evoluție lăuntrică, evoluție care constă din asumarea lumii înconjurătoare. Această asumare se face printr-o reducere a idealului la dimensia lumii asumate. Reducerea aceasta a idealului face ca perspectiva fericirii să devină din ipotetică reală; reală și, bineînțeles, mai puțin intensă ca aceea imaginată, ca aceea a reflexului pe care el îl vedea în apă și care ținea de dimensia imaginarului și a iluziei.”

Monica Lovinescu: Narcis-ul în coreografia dumitale, dle Stere Popescu, a fost remarcat de presă și foarte intens aplaudat după cum mi s-a spus de cei ce au asistat la Toulon la acest spectacol. Care au fost celelalte două creații? Vrei să ni le reamintești?

Stere Popescu: „Da, cu plăcere. Este un Pas de deux, făcut de Béjart
Balerina și coregrafa Rosella Hightower
Balerina și coregrafa Rosella Hightower
pentru Rosella Hightower și partenerul ei și un balet făcut pe un libret al lui Annouih. Un balet intitulat Dispute, a cărui coreografie îi aparține Rosellei Hightower.”

Monica Lovinescu: Dar, cum spuneam, în noiembrie se va împlini un an de cînd ai venit la Paris cu acel Ciocanul fără stăpîn, care a avut un succes de avantgardă aici*.

Ar fi, poate, bine să știm dacă și Parisul..., mai curînd dacă evoluția coreografiei în Occident te-a surprins pe dumneata cum dumneata ai suprins Parisul prin modernitatea baletului dumitale.


Stere Popescu: „Ceea ce m-a suprins a fost climatul în care se lucrează aici, un climat de totală libertate, în care personalitatea creatorului, în cazul de față a unui coreograf, se poate exprima fără nici un fel de reticențe. Lucrul ăsta dă o mare diversitate aspectelor și creațiilor coreografice și crează un fel de prospecțiuni în viitor, în posibilitățile ulterioare de evoluție ale baletului, extrem de interesante.”

Monica Lovinescu: Acest mediu l-ai cunoscut, dle Stere Popescu, lucrînd direct și cu coreografi francezi, un Roland Petit, de pildă - nu-i așa? - pentru l'Eloge de la Folie...

Stere Popescu: „Exact. Am lucrat cu Roland Petit, a fost o experiență foarte interesantă; interesantă pentru că m-a făcut să-mi dau seama care este climatul în care se desfășoară colaborarea de lucru, aici, în Franța, un climat extrem de degajat, de liber-amical...”



Monica Lovinescu: Dar nu numai despre climat sau despre mediu vorbeam, despre stilul coreografic din Occident, ce impresii ai avut?

Stere Popescu: „Nu cred că se poate spune stil, mai corect poate ar fi stiluri, pentru că, după cum spuneam, fiecare coregraf are personalitatea lui și personalitatea sa se imprimă ca un fel de semn în stilul pe care îl folosește. Și o mare personalitate determină cun stil, cum e cazul cu Bejart, cum este cazul cu Roland Petit sau cu Rosella Hightower care folosește clasicul.”

Monica Lovinescu: Dar vorbim, deocamdată, numai despre luări de contact, despre impresii, or activitatea dumitale nu s-a oprit aicea. E vorba mai întîi de realizări; pentru că au existat! Care a fost prima dintre ele?

Stere Popescu: „A fost un balet făcut la Opera din Hanovra pe o muzică de Henri Barraud, Offrande a une Ombre; lucru interesant în baletul ăsta că e vorba despre o anumită experiență pe care o are sufletul omenesc după moarte. Cum eu nu am putut să experimentez starea, bineînțeles [rîde] am folosit o Carte a morților tibetană, ale cărei texte sînt vechi de pe la 1100-1200, care conțin, într-adevăr, anumite stări de natură psihică și spirituală extrem, extrem de interesante...”



Monica Lovinescu: ... Și care a fost rezultatul... a fost foarte aplaudat la Hanovra și critica a subliniat-o. Dar nu numai muzica, Barrauld sau Marius Constant, văd că te interesează... Mi se pare că în balet te pasionează și tăcerea; așa vorbesc de o anumită experiență pe care ai făcut-o...

Stere Popescu: „Da, într-adevăr, poate părea paradoxal să faci un dans pe tăcere, însă liniștea, tăcerea, reușeste să decupeze sensul mișcării, cîteodată, cu mult mai intens decît acompanierea sunetului. îi dă un fel de gravitate, de ecouri de semnificații, epuizînd posibilitățile latente de expresie ale gestului.”

Monica Lovinescu: Și cum era, cum se intitula baletul făcut pe tăcere?

Stere Popescu: „Era un balet făcut pentru Ballets Europeennes [?], se intitula Perspective și avea în mijlocul lui un bocet românesc, un bocet luat din Apuseni, singurul moment muzical care reușea să deie o dimensie de transcendent, metafizică, acestei tăceri care îi pregătea înainte intrarea baletului.”

Monica Lovinescu: Și acest bocet românesc în mijlocul tăcerii a avut succes în Germania unde a fost turneul acestei trupe de balet, nu-i așa?

Stere Popescu: „Da, pare-se că lucrul a fost prizat foarte mult de public, care este perceptiv la o asemenea dimensie a experienței omenești...”

Monica Lovinescu: Probabil că știi, este vorba de o întîlnire cu totul nepregătită, despre baletele lui Merce Cunningham la Festivalul Fundației Maeght și care făcuse și el o parte din balete pe tăcere, iar cealaltă parte pe muzica lui John Cage.

Stere Popescu: „Da, am auzit de lucrul acesta, că el a încercat să folosească aportul hazardului în spectacol, adică nepregătind dansatorilor o schemă bine definită lăsa ca improvizația să arunce în prim plan posibilități de invenție pe care creația rațională nu ar fi permis-o. Există o anumită spontaneitate internă mai fecundă, cîteodată, decît elaborarea mentală a lucrului.”

Monica Lovinescu: În orice caz întîlnirea este interesantă...

Stere Popescu: „Da, pe mine mă flatează și îmi face mare plăcere.”

Monica Lovinescu: Din păcate, dle Stere Popescu, timpul nostru este măsurat și ne rămîne nu numai să te felicităm pentru tot ceea ce ai făcut, dar să-ți urăm tot succesul în ceea ce vei face.

*Stere Popescu (1920-1968), dansator și coregraf român de avangardă, prim solist al Operei de Stat din București în anii '40, refugiat la Paris în 1965, cu ocazia participării la Festivalul de Danse, cu piesa „Ciocanul fără stăpîn” de Boulez. După o serie de succese de marcă în Occident, a-a sinucis la Londra în martie 1968).

(Document sonor păstrat în arhiva istorică RFE de la Hoover).
XS
SM
MD
LG