Linkuri accesibilitate

George Enescu în dialog cu Robin Livio la France Inter în 1953


George Enescu, imagine pe coperta unui CD Meloclassic

Pe marginea unui interviu uitat al compozitorul român păstrat în arhivele Institutului Național al Audiovizualului din Franța..

Se întîmplă rar să ai șansa de a descoperi în arhive radio un interviu, dacă nu inedit, complet uitat și rămas necunoscut, cu o mare personalitate a vieții culturale. Zeci de ani, vocea lui George Enescu a fost ilustrată în exclusivitate de cele douăzeci de emisiuni radio, înregistrate la începutul anilor 1950 de criticul și animatorul muzical Bernard Gavoty. Chiar dacă mai mult decît instructive și pasionante prin conținutul lor, emisiunile amintite urmau un scenariu scris, pe care cei doi protagoniști îl „interpretau” în fața microfonului.

Întîmplarea a făcut ca din aceeași perioadă să se păstreze un al doilea, mult mai scurt, interviu, realizat live cu maestrul român și difuzat pe postul France Inter de către un alt intelectual originar din România - și el refugiat la Paris – al cărui nume de autor a fost Robin Livio.

În cazul amândoura - Enescu și Livio - se poate vorbi de un destin comun, ca refugiați pe parcursul instalării regimului comunist în România, chiar dacă istoriile lor sînt diferite. Cea a lui George Enescu, plecat în septembrie 1946 într-un lung turneu în Statele Unite, pentru a se stabili apoi definitiv în Franța, este bine cunoscută. Cazul lui Robin Livio este, practic, necunoscut astăzi în România.

Robin Livio, portret parizian (Foto: Col. Victor Liviot)
Robin Livio, portret parizian (Foto: Col. Victor Liviot)

Născut într-o familie de evrei sefarzi în 1917, ca Ruben Levy, tînăr poliglot de mare talent, stăpînind perfect, între altele limba franceză, actor și regizor în compania teatrului evreiesc în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, trimis într-un lagăr de muncă în cursul persecuțiilor antisemite, revenit la București și reluîndu-și activitățile la încheierea războiului, viitorul Robin Livio avea să plece pe ascuns din România, după ce un prieten îl informa că risca să fie arestat pentru opiniile sale neconformiste.

Robin Livio (Ruben Levy) la o punere în scenă a spectacolului cu „Dibuk” (Col. Victor Liviot)
Robin Livio (Ruben Levy) la o punere în scenă a spectacolului cu „Dibuk” (Col. Victor Liviot)

După o traversare aventuroasă a Europei post-belice, Livio ajungea în Franța, unde avea să fie angajat ca translator în lagărele pentru persoanele deplasate și de depistare a colaboratorilor cu naziștii. Treptat avea să-și facă drum în lumea intelectuală pariziană, ca actor intermitent de teatru și de film, autor de șansonete, editor și jurnalist, iar în anii 1952-1954 să capete un relativ renume ca autor și producător (împreună cu Georges Beaume) al unei serii de emisiuni pe postul de radio France Inter, intitulate „Parizian, de unde vii?” (Parisien, d’où vient tu?).

O imagine generic pentru emisiunea „Parisien d'ou viens-tu?”, France Inter
O imagine generic pentru emisiunea „Parisien d'ou viens-tu?”, France Inter

Cel puțin trei dintre aceste emisiuni au fost dedicate unor mari personalități culturale originare din România, între cei intervievați aflându-se actori (ca Marie Ventura și Alice Cocea), scriitori (Eugen Ionescu) și muzicieni (Stan Golestan, George Enescu, Marcel Mihalovici).

Interviul cu George Enescu a fost difuzat pe France Inter la 23 octombrie 1953 ca parte a unei emisiuni despre „Muzicieni din România, Polonia și din alte părți”, un program în care era intervievat și compozitorul și criticul Stan Golestan, și evocat succint Dinu Lipatti.

Toate interviurile urmează același tipic, cu scurte evocări ale locurilor de origine ale artiștilor și ale primilor lor pași. Spre deosebire de emisiunile scenarizate cu Gavoty, aici George Enescu vorbește cu o voce mai așezată, normală pentru o conversație amicală, căutînd uneori expresia cea mai bună, repetînd aproape ca un tic formula franțuzească „n’est pas?” - nu-i așa? - rareori întrerupt de către Robin Livio, care își limitează întrebările la formulele cele mai simple și scurte posibil.

George Enescu spune, între altele, despre tinerețea sa „Vroiam să fiu independent, pe picioarele mele și am refuzat orice ajutor, excepîndu-l pe cel, cînd vroiam să fac muzică, de la palatul [regal]; iar acolo eram numit ca muzician al Curții…” Cei care i-au influențat creația la început au fost „Wagner, mai întîi, apoi Brahms. Pe Bach l-am cunoscut mult mai tîrziu. Pentru Mozart am avut nevoie de timp, fiindcă la început eram puțin influențat de o idee, pur și simplu, falsă, că purta perucă. Iar eu nu iubeam idea de perucă. Marile sale opere dezmint așa ceva.”

Despre ambianța culturală pariziană, Enescu afirmă: „Este cea care mi-a convenit cel mai mult, deoarece francezul este receptiv; el recunoaște ceea ce vine din altă parte, nu este unul care exclude. El lasă ființele să fie ele însele. Am găsit un teren care nu îmi era ostil. În consecință era deja foarte mult. Nu mă forța să gîndesc altfel. Am ascultat sfaturile, dar ei mi-au spus, fiți Dvoastră înșivă.”

Întrebat despre creația sa vocală cu pian, compozitorul nota că alegerea celor șapte poeme de Clément Marot a fost întîmplătoare și sublinia ușurința cu care le-a compus: „Pur și simplu, doream să scriu ceva pe texte vechi, franceze, și s-a întîmplat să am un volum de Clément Marot, pe care l-am răsfoit și ales cîteva dintre poeme ce mi se păreau apte să fie puse pe muzică. […] …s-a adaptat admirabil la nevoile pe care le aveam. Cele 7 Cîntece de Clément Marot [le-am compus] extrem de rapid, ceva ce nu mi se întîmplă niciodată. Fiecare din aceste cîntece într-o dimineață, cu excepția a două, pentru care am avut nevoie de două dimineți. În total, pentru cele șapte cîntece, am folosit nouă dimineți.”

Afișul montării operei la Bruxelles, în 1956
Afișul montării operei la Bruxelles, în 1956

Centrul de greutate al interviului îl constituie însă istoria creației operei Œdipe – în general bine cunoscută din emisiunile autobiografice realizate cu Gavoty. Enescu descrie însă cu un umor așezat felul în care l-a convins pe libretistul său, Edmond Fleg, să reducă spectacolul la o singură seară: „«Nu, mă scuzați” – i-am spus. Știți, eu nu sînt Wagner. Patru seri pentru…, două seri, nu! Sînt doar un muzician umil; și nu numai atât, dar un număr cît mai mic de cuvinte, un maxim de cuvinte cheie…, care deschid orizontul, și apoi muzica ce vine pentru a explica ceea ce se petrece, pentru a exprima lucrurile, și acțiunea. Nu trebuie să treneze. Încă odată, cînd e vorba de Wagner, se poate scrie un ultim act de Tristan - nu? - și să dai în trei sferturi de oră un singur om care geme. Dar eu nu sînt așa: mie îmi trebuie acțiune.» […]

«Cum să facem atunci? Grecii erau oameni care țineau

Pentru operă, pentru tragedia lirică, nu trebuie discursuri, trebuie muzică și acțiune...

discursuri.» Eu i-am spus: «Da, dar pentru operă, pentru tragedia lirică, nu trebuie discursuri, trebuie muzică și acțiune. Trebuie ca acțiunea să fie cît mai clară posibil. Exceptînd situația unui mare geniu, care face muzică în toată acea vreme, în timp ce acțiunea trenează. Eu, personal, nu pot face așa ceva, așa că vă implor: puneți pe foc și lăsați să se coacă. În loc de două seri, faceți totul într-una.»

Odată primit libretto-ul la dimensiunile dorite - îi spunea Enescu în interviu lui Robin Livio - „s-a aruncat imediat pe el”; „în primele patru-cinci luni, o primă aruncătură, în creion, cu săgeți, cu trimiteri, cu tot felul de lucruri, apoi în primele 16 luni, prima schiță în cerneală; și ulterior, în următorii aproape zece ani, nouă, partitura pe care am revăzut-o apoi un an întreg. A fost [un proces] pe durată lungă și în tot acel timp ceea ce a început în mine prin 1906 s-a încheiat în 1932-33. O perioadă lungă …”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG