Sportul incoerent practiat de industria protestului etic în Occident e, în mare, o formă de gîndire și acțiune politică a stîngii. Siria e un caz spectaculos dar nu izolat. Ce era bine sub Obama devine rău sub Trump și invers. Dar lucurile nu se opresc aici.
Absența protestului e de găsit peste tot acolo unde regimuri de stînga iau decizii pentru care dreapta e tăvălită prin toate noroaiele. Așa de pildă, protestatarii eco sînt gata să moară pentru a împiedica deschiderea sau construcția de noi conducte petroliere în Statele Unite. Partitura acestor forme de protest spune că totul e în sub amenințare: conductele vor dăuna fatal mediului natural, vor distruge forme de cultură locală și vor schimba viața comunităților.
În acelați timp, Europa se umple de conducte rusești pe distanțe de mii de kilometri și de-a lungul a numeroase state, fără cea mai mică problemă. Nici un protest nu atrage atenția asupra calamităților naturale și a dramelor sociale care vin odată cu noua conductă. Ecologiștii, organizațiile civice și rețelele de net tac. Nu știu și n-au auzit de micile și discretele conducte rusești de petrol care parcurg mii de kilometri de natură și cultură. Dacă aceleași proiecte ar fi fost desfășurate de o companie britanică sau suedeză, e de crezut că Europa ar fi clocotit de protest.
Dar, din motive pe are ele însele ar trebui să le explice, organizațiile protestatarilor fac o diferență între natura distrusă de o conductă americană și natura distrusă de o conductă suedeză. Excepțiile sînt minore. Recent construcția unui gazoduct în Italia a provocat o zi de proteste. După care: tăcere. Dusă e gloria marilor mișcări de protest, care urmăresc luni și ani de zile construcția unui fir de șosea sau a unei rețele de electricitate, după o decizie luată de un guvern american sau britanic de dreapta.
Încă mai tristă e contorsiunea și mutilarea principiilor în cazul persoanelor. De pildă, atunci cînd e vorba de eroi exemplari selecționați în numele luptei cu rasismul și sexismul. Dacă vorbim de un Președinte american de culoare care e și de stînga, presa și mediile civile celebrează fără întrerupere marea izbîndă împotriva rasismului. Dacă, însă, un cetățean de culoare ca doctorul Ben Carson e numit într-un post de conducere de administrația Obama, motivele de mîndrie dispar și sînt, deodată, înlocuite de dezvăluiri despre defectele și incompetența noului numit. Carson e, deci, de culoare, dar nefiind de stînga nu e, de fapt, de culoare.
După același tipar, Primul Ministru britanic Theresa May e femeie, dar nefiind de stînga nu e chiar femeie și nu poate fi celebrată ca erou al feminismului. Asta, nu pentru că așa i se pare autorului acestor rînduri, ci, pur și simplu, pentru că nu există măcar un exemplu de comentariu sau analiză în care promotorii cauzei femeii să o folosească pe Therea May ca argument. Așa cum a fost cazul și cu fostul Prim Minsitru britanic Margaret Thatcher care era femeie dar - cum s-ar zice - și-a făcut suratele de rîs și a fost atacată permanent din perspectivă feministă.
Doamna Angela Merkel e de dreapta, dar de cînd ia decizii agreeate de stînga a devenit un bun exemplu de ascensiune exemplară a femeii. Toate aceste contradicții izbitoare au un efect important: bruschează bunul simț și, într-un fel sau altul, se întorc împotriva principiilor pe care le susțin. Asta la nivelul moralității de bază. La nivelul participării politice de zi cu zi, distorsiunea e mult mai rapidă și mai adîncă. Stînga continuă că confiște, ipocrit, scutul moralității. La fel de adevărat, dreapta pierde teren tocmai pentru că se plasează comod, timd și laș, pe o linie similară. Efectul combinat explică mult din revolta anti-politică prin care trec societățile occidentale. La rîndul ei, o revoltă care duce departe de normalitate și bun simț.