Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Degradarea nu se repară, ci naște degradare înfășurată în farsă. Locul acestui blestem fără greș e istoria și, mai precis, politica statelor care au acceptat și trăit prea mult în umilința robiei. Cine nu crede asta sau are impresia că istoria s-a oprit în loc pentru a face loc bunelor purtări, are la dispoziție cazul Zimbabwe.

E vorba de știrea care domină emoțional presa ultimelor cîteva săptămîni. Zimbabwe e departe dar nu e un loc străin nici lumii occidentale care a stăpînit țara, nici Europei de Est care a sprijinit eliberarea de vechii stăpîni, în numele idealurilor comuniste.

Pe scurt, Zimbabwe a fost colonie britanică pînă în 1980, cînd o mișcare de eliberare pompată militar și financiar de URSS plus celelalte regimuri comuniste din Est a preluat puterea după un război de gherilă. Mișcarea de eliberare a fost sprijinită moral de opinia publică occidentală, în numele dreptului la autodeterminare și a luptei cu rasismul și colonialismul.

Noua putere a fost, la început, împărțită de cei doi lideri ai mișcării de eliberare: Robert Mugabe și Joshua Nkomo. Apoi, înălțătoarea poveste a virat spre cu totul altceva. Mai întîi, a avut loc răfuiala tovarășilor. Mugabe i-a venit de hac lui Nkomo. Războiul civil care l-a lăsat singur la putere pe Mugabe s-a încheiat cu 20000 de morți.

Au urmat 37 de ani de dictatură. Stăpîn pe tot ce mișcă în Zimbabwe, Mugabe a trecut la socialismul aplicat ca la carte. Economia s-a prăbușit, libertățile și drepturile civile au fost abolite. Foametea, inflația și cultul lui Mugabe au devenit singurele realități indubitabile în Zimbabwe. Mugabe s-a înconjurat de o clică și o mafie care a pozat în Partid conducător, Parlament, Justiție și Armată. Sub conducerea luminată a lui Mugabe, s-a tipărit bancnota de 1 trilion de dolari cu care oricine putea cumpăra, dacă găsea așa ceva, o pîine.

În 1996, Mugabe s-a căsătorit cu Grace, fosta lui amantă, cu 41 de ani mai tînără. Grace s-a instalat la vîrful statului și a devenit al doilea om din doi care contau în Zimbabwe. După 37 de ani de stabilitate în dictatură și opresiune polițienească, Grace Mugabe a socotit că i-a venit timpul la domnie. La sfatul ei, Robert Mugabe l-a îndepărtat pe vicepreședintele țării care dădea semne că se socotește urmaș al lui Mugabe. Vicepreședintele era, desigur, tovarăș de stăpînire cu Mugabe: fost șef al Serviciilor Secrete și tartor de seamă în mafia patronată de Mugabe.

Era limpede că, la 93 de ani, Mugabe nu mai are mult timp pe tron și așa a apărut competiția pentru putere. Grace a înțeles că Vicepreședintele Emerson Mnangagwa e un rival și i-a făcut vînt. Vicepreședintele a fugit din țară, peste graniță, în Africa de Sud. De acolo, el a luat legătura cu bunul lui tovarăș, șeful forțelor armate. Amîndoi, au decis că Grace Mugabe nu trebuie să devină noua superșefă în Zimbabwe.

Armata a anunțat că s-a răsculat și așa a început comedia pe care o avem sub ochi: o lovitură de stat politicoasă. Nu s-a vărsat sînge și nu s-a tras un foc de armă. Mugabe a fost rugat să se retragă. Rebelii și Mugabe au avut, chiar, o conferință de presă comună. Mugabe nu a vrut să demisioneze. Apoi, Partidul tovarășilor lui de o viață l-a exclus și a dansat de bucurie. Mugabe nu s-a lăsat înduplecat. Apoi, Parlamentul tovarășilor lui de o viață a început procedura de punere sub acuzare. Mugabe a trimis o scrisoare în care și-a anunțat demisia.

Dictatura a luat sfîrșit, Zimbabwe e liber, poporul cîntă și sărbătorește pe străzi, în toată lumea televiziunile transmit reportaje emoționante cu oameni liberi și politicieni care vorbesc solemn despre victoria asupra răului.

Dar ceva nu e în regulă. Ce? Tot.

Impasul în negocierile Marea Britanie-UE nu e o problemă de bani. Ar fi prea puțin și prea vulgar pentru un conflict care opune două părți atît de puternice și, pînă la urmă, legate de atîtea fire și secole de istorie. Poate că problema devine un pic mai ușor de înțeles dacă răsturnăm perspectiva obișnuită. Asta înseamnă să presupunem că, în ciuda tonului sever și triumfalist, UE are o problemă mai mare sau cel puțin la fel de mare ca Marea Britanie. În genere, toată lumea pornește de la premiza că despărțirea va avea consecințe negative numai sau în primul rînd pentru Marea Britanie. Ideea după care și Uniunea Europeană riscă lucruri foarte nesigure și neplăcute e aproape absentă.

Totuși, e de observat că Marea Britanie e a doua putere economică a UE, după Germania. E destul de limpede că pierzînd numărul doi economic, UE nu poate fi tocmai mulțumită sau liniștită. Din nou, nu e vorba numai de bani și indicatori economici. E vorba mai degrabă de efecte morale și psihologice. Cineva care pleacă dintr-o organizație de pe poziția a doua nu lasă în urmă doar un loc gol, ci și un mesaj care spune că organizația nu, în definitiv, chiar atît de puternică și că viața e posibilă și în afara ei. Ce va fi mai departe nu se poate ști. Însă între scenariile posibile, e de luat în seamă și varianta în care Marea Britanie face o figură bună sau nu suferă un șoc grav, avînd în vedere marile ei tradiții comerciale și vechile legături cu lumea din afara Europei. Cu alte cuvinte, UE e pusă în fața riscului ca Marea Britanie să demonstreze că există viață economică și în afara UE. Puse la un loc, aceste observații sugerează că UE are motive să se simtă pusă la încercare de plecarea britanicilor și tot atîtea motive să facă din această despărțire un proces greu și complicat. Evident, nimeni nu poate împiedica Marea Britanie să plece din UE dar starea în care britanicii ies din UE poate fi influențată pînă în ultima clipă. O complicație urmată de o criză internă britanică ar face din despărțire un episod încărcat și ar trimite spre restul statelor membre UE mesajul cupă care „orice e mai bine decît despărțirea”.

Al doilea lucru are scapă sau se strecoară neobservat în discuțiile despre Brexit e prestigiul. Pare o glumă dar e, probabil, cel mai adînc și mai ascuns motiv de îngrijoarare pentru UE. Astfel, dacă facem un pas înapoi și privim mai bine, vom observa ceva în aparență binecunoscut dar mereu ignorat: Marea Britanie nu e un stat oarecare în istoria Europei. Mai mult decît atît, Marea Britanie are o reputație și un prestigiu fără egal. Mai întîi, pentru că a intervenit de mai multe ori pe Continent pentru a restabili ordinea democratică, în momentul în care statele europene cedaseră în fața absolutismului și a dictaturii. Apoi, pentru că Marea Britanie e considerată unanim statul de origine al democrației parlamentare și al domniei legii în Europa. Prestigiul britanic e enorm și a supraviețuit timpului și crizelor. Limpede, o organizație care e părăsită de etalonul ei democratic originar are o mare problemă.

În cazul UE, lucrurile sînt încă mai complicate. Asta pentru că prezumția fundamentală de existență a UE e tocmai ideea după care UE e totuna cu Europa. Nu neapărat geografic și teritorial ci politic și democratic. Această idee repetată fără încetare de liderii UE presupune și altceva: că tot ce e în afara UE nu e democratic sau nu e încă perfect democratic. UE a folosit această prezumție față de toți candidații est-euriopeni admiși în UE ca într-o școală de îndreptare și menține același criteriu în fața statelor europene cu care are relații de asociere sau negociere (foste republici sovietice și statele balcanice) sau de care se distanțează (Rusia și Turcia). Atît timp cît UE a fost un bloc în care au existat numai intrări și nici o dezertare, ideea a stat în picioare. Din momentul în care UE a pierdut un membru, această idee cade. Iar dacă statul plecat e Marea Britanie, prin excelență întrupare a legalității și democrației, ideea de bază a UE e în fața unui dezastru.

Pierzînd Marea Britanie, UE nu mai poate susține că e totuna cu lumea democratică a Europei și că dincolo de granițele ei se află doar state cu probleme sau perfectibile. Pretenția de unicitate și monopol democratic a UE cade. Marea Britanie, statul originar al democrației europene, se mută în afara UE și demonstrează, astfel, că formele superioare de organizare politică ale democrației pot trăi foarte bine și în afara UE. Cu alte cuvinte, UE se află în fața riscului ca Marea Britanie să demonstreze că există viață democratică și în afara UE. Această lecție e o catastrofă morală pentru UE. Și explică mai bine de ce încleștarea Marea Britanie-UE nu e o ceartă pe bani.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG