Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

joi 15 noiembrie 2018

De la un cap la altul al Uniunii Europene, se vorbește cu indignare și revoltă de pericolul naționalist. Nu chiar întîmplător și deloc gratuit. Pe măsură ce alegerile generale din statele membre au început să aducă vești și rezultate proaste, liderii statelor mari ale UE au amplificat tema și au făcut din ea prima lor preocupare și obsesie. Partidele tradiționale ale stîngii și dreptei pierd teren, sînt refuzate sau sancționate în mai toate statele membre UE. Alegerile pentru Parlamentul European se apropie (mai 2019) și anunță un nou șoc pentru lumea clasică a UE sau, cum se spune, pentru establishment.

Pe măsură ce vremurile bune se sting, liderii UE descoperă simultan că Europa trebuie să facă față pericolului naționalist. Președintele Franței, Emmanuel Macron, și Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, Președintele Consiliului European, Donald Tusk, dar și alți numeroși funcționari de vîrf ai ierarhiei UE, vorbesc pe un ton tot mai grav despre pericolul naționalist și perspectiva revenirii la conflicte, violență și haos în Europa. Consensul oficial e clar. Dar stă acest acord îngrijorat pe baze reale și serioase?

Mai întîi trebuie spus că îngrijorarea liderilor UE e justificată: șefi de guverne, partide și instituții UE riscă să piardă puterea sau să accepte o pondere mult redusă. Cine întrevede eșecul are tot dreptul să se alarmeze și să încerce redresarea. Pe ce teme și cu ce mijloace, e cu totul altă poveste. Pericolul naționalist nu e un argument valid, ci un semnal de panică.

În relatările alarmate ale unor Macron și Merkel, naționalismul e boala care a provocat primul și al doilea război mondial în Europa. Mai nou, după 70 de ani de pace asigurați de UE, aceleași naționalism a reînviat din motive necunoscute și riscă să desfigureze, din nou, Europa.

Merită totuși insistat: dacă naționalismul a revenit, din ce motive a revenit? Probabil, nu din senin. Liderii UE nu au sau nu vor să dea nici o explicație și preferă să transmită ideea după care noul naționalism e, pur și simplu, o boală cruntă fără legătură cu realitatea politică, socială și economică. Nimic nu îi face pe liderii UE să accepte măcar bănuiala că și deciziile lor au legătură cu revolta societăților europene. Migrația, criza economică și suprimarea tradiției trebuie să fi avut un efect asupra celor ce au trebuit să le facă față. Ideea după care niște nebuni care urzeau de mult căderea Europei s-au pus pe treabă din senin e superficială și lipsită de onestitate.

Există, într-adevăr, grupuri extremiste de dreapta și de stînga în Europa, dar importanța lor e exagerată în modul cel mai grotesc. Ele sînt o prezență infimă în așa numitul val populist european. Apoi, de prea multe ori, eticheta de extremism e aplicată automat și convenabil. Dacă naționalist, extremist, naționalist, populist e oricine nu are aceleași păreri și nu promovează aceleași probleme ca noi, atunci acuzația își pierde sensul. Cine crede că are dreptate în mod absolut și că orice altă opinie e un pericol a pășit pe un drum fără întoarcere și tatonează cu dogmatismul. Apoi, e curios că extremismul e mereu de dreapta. Acțiunile și violența de stradă ale stîngii sînt, cumva, legitime sau trec neobservate. Iar asta spune că, după toate semnele, asistăm la o dispută forțată de pe pozițiile stîngii împotriva politicii și valorilor de dreapta. Ceea ce e un pic altceva decît lupta cu naționalismul. Dar problema cea mai mare a acestei campanii e o chestiune de cunoaștere și reeducare istorică. Altfel spus, discursul axat pe recrudescența contemporană a naționalismului rescrie istoria cu mînă vinovată.

Întîmplarea a făcut ca asasinarea odioasă a Katarinei Handziuk să aibă loc la puțin timp după un alt asasinat sinistru. Jamal Khashoggi, un personaj discutabil, revendicat de o mare a parte a mediilor occidentale ca ziarist independent, a fost atras, ucis și dezmembrat în interiorul Consulatului saudit din Istanbul. Lăsînd la o parte, detaliile unei cariere complicate și uneori dubioase, Khashoggi a fost victima unei crime oribile, pusă la cale și executată de oficiali ai regimului saudit. La fel ca Handziuk, Jamal Khashoggi a fost eliminat fizic de regimul cu care a intrat în conflict. Asemănările merg mai departe: la fel ca în cazul Handziuk, și în cazul Khashoggi prima reacție a autorităților a fost ezitantă, apoi, sub presiune publică, a luat forma unei promisiuni de anchetă serioasă și, pe cît se poate bănui, va livra cîțiva condamnați „de sacrificu”, fără să dea vreodată în vileag numele celor ce au decis execuția. Asemănările se termină aici. Diferențele de tratament sînt mult mai importante.

Cazul Khashoggi a provocat o campanie de protest formidabilă. Guverne și organizații internaționale au cerut imperativ Arabiei Saudite să facă public adevărul și au amenințat cu sancțiuni economice. Mari companii occidentale s-au retras de la evenimente și negocieri legate de Arabia Saudită. Însă paroxismul a fost atins de tratamentul de presă. Toate marile rețele tv și toate site-urile majore de știri au dezlănțuit o campanie greu de comparat. Toate au cerut sancționarea Arabiei Saudite, au pus problema alianței americano-saudite și l-au atacat pe Președintele Trump acuzîndu-l de complicitate directă sau indirectă. Asasinarea lui Khashoggi a devenit un șoc politico-diplomatic. Au fost puse în joc relațiile Statelor Unite cu Arabia Saudită și Israelul. Pornind de la aceeași temă, acțiunile subversive și războaiele Iranului în Orientul Mijlociu au fost ocultate sau reconsiderate. Toată structura de putere și alianțe în Orientul Mijlociu a fost luată cu asalt, în numele fărădelegii săvîrșite prin asasinarea lui Khashoggi.

În cazul Katerinei Handziuk, există știri, există proteste și atît. Nimic din mobilizarea global și efortul colosal provocate de asasinarea lui Khashoggi nu e de găsit pentru Handziuk. Asasinatul din Ucraina e menționat și criticat în numeroase publicații occidentale mai mari sau mici. Însă, aceleași super-platforme media care au ocupat complet și au îndreptat atenția publică spre cazul Khashoggi sînt mult mai discrete în cazul Handziuk. Asasinarea tinerei ucrainience abia dacă a prins buletinele de știri pe parcursul unei singure zile, după care a dispărut cu totul.

Nimeni nu a cerut sancționarea Ucrainei, nici o organizație civică nu a organizat proteste, nici o televiziune nu a dedicat zile în șir dosarului biografic și profesional al celei ucise. Starurile pop, actorii hollywoodieni și atîtea alte celebrități mereu îngrijorate de abuzurile rasiste, de persecutarea minorităților și a ziariștilor nu au fost de văzut nicăieri. Notorietatea internațională a cazului Handziuk s-a stins înainte de a începe. Lecția acestei disparități grotești e simplă și amară. Katerina Handziuk a avut ghinion. Nefiind o pîrtie și un pretext de atac pe agenda mediei globale, cazul ei a pîlpîit scurt și a ieșit din atenția publică. Cu tot regretul, concluzia trimite la o mentalitate de presă primitivă și mult prea răspîndită: nu e rost de atacat Trump? Nu ne prea interesează!

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG