Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

marți 17 octombrie 2017

De cîteva luni, problema catalană a confiscat pasiunile politice și a convins un public larg, inclusiv numeroși naționaliști catalani, că se va solda cu o soluție clară și radicală. Ori, ori. Dincolo de opțiuni - secesiune sau uniune cu Spania - nimeni nu a pus la îndoială caracterul total și intratabil al crizei. Ambele părți și-au jucat cărțile, au forțat și au dat asigurări grave că nu se vor abate de la obiective. Referendumul dubios organizat de catalani a sugerat că a venit ora decisivă. Intervenția autorităților spaniole a sugerat același lucru și a dat impresia că i-a motivat încă și mai bine pe naționaliștii catalani.

Apoi, a venit mult așteptata zi de marți, 10 octombrie 2017, ziua în care liderii catalani au anunțat că vor face pasul decisiv: declarația de independență. Parlamentul local catalan a fost convocat și, într-adevăr, Carlos Puigdemont, a apărut grav la tribună. Mii de catalani au umplut piețele pentru a urmări la tv și pentru a celebra marele moment. Apoi, Puigdemont a anunțat independența. Urale! Catalonia a devenit o Republică independentă! Sau nu? Imediat după ce a declarat independența, Puigdemont a anunțat și prima decizie luată în calitate de lider al Republicii independente Catalonia: suspendarea independenței! Puigdemont a explicat că efectele declarației de independență trebuie suspendate pentru a da o șansă dialogului și compromisului cu Madridul. Noua Republică independentă Catalonia a trăit cîteva minute. Mulțimile s-au retras derutate și iritate din piețe. Cum adică? Sîntem sau nu independenți?

Compromisul anunțat de Puigdemont are daruruile tipice compromisului politic venerat de politicieni, de la un cap la altul al Europei. El poate fi înțeles în două feluri perfect ipuse. Da, Catalonia e independentă, dar și-a parcat independența și așteaptă, nu se știe cît, o înțelegere cu Madridul sau o mediere venită din altă parte. Și, nu, Catalonia nu e indpendentă pentru că independent nu poți fi decît dacă ești independent, acum și de acum înainte. Rezultatul final e ceva ce e exact ce nu e. Ca să fim complet ilogici: compromisul catalan e absența unei decizii adică nu are conținut și constă exact din asta. Evident, cu o asemenea decizie, separatiștii catalani au înregistrat, după luni și ani de avînt revoluționar spectaculos, un eșec, de fapt o umilință pe care și-au aplicat-o singuri. Catalanii au mers prea departe și au trebuit apoi să facă față propriei nechibzuințe. Dar, dincolo de probleme interne spaniole care nu pot interesa prea mult în afara Spaniei, compromisul catalan e încă o demonstrație de neseriozitate și superficialitate politică. Încă o dată, politica mare pare patria indeciziei sau a pseudo-deciziei, a vagului, ambiguității și inconsistenței.

În același timp și în același fel, negocierile menite să regleze despărțirea Marii Britanii de UE trăiesc la limita farsei. Cei ce au pierdut la referendum, vor ca Marea Britanie să părăsească UE revenind în UE, fie printr-un al doilea referendum, fie prin prevederi legale care anulează decizia de despărțire. Părțile negociază, dar nu așa cum ar fi de înțeles cînd e vorba de două părți care trebuie să respecte o decizie sau un fapt incontestabil. Pe parcurs, a apărut, de pildă, ideea unei Mari Britanii care nu mai e parte a UE, dar e subordonată Curții Europene de Justiție, adică magistraților UE. O altă variantă, sugerează o Marea Britanie care pleacă din UE, dar rămîne în sistemul economic UE. Interesant, varianta în care Marea Britanie pleacă, pur și simplu, din UE e socotită o soluție primitivă care trebuie evitată cu orice preț.

Asemenea decizii de compromis apar la tot pasul și nu trec fără efect. Pînă la urmă, omul de rînd are tot dreptul să ceară bun simț și să se simtă luat peste picior de politicieni care fac orice din orice. Clasa politică are motive să fie alarmată, dar nu are de ce să se plîngă.

Să acceptăm că politica e arta compromisului - așa cum n-a spus niciodată Bismark. Marele Cancelar german a vorbit de „arta posibilului”, dar asta n-a redus cu nimic reputația compromisului în lumea politicii. Compromisul o duce bine și tot mai bine printre politicieni și în presa care le servește, de cele mai multe ori, drept cameră de ecou. Nimic nu pare înțelept, solid și prudent dacă nu vine la capătul unui compromis atins după convorbiri îndelungate între partide sau politicieni. Compromisul așterne o impresie de maturitate și își decorează purtătorii cu o aură de superioritate decizională care scapă omului de rînd. Dealtfel, politica zilelor noastre a făcut din compromis un obiectiv prealabil. Un obiectiv în sine și o soluție care bate deciziile naturale, clare și tranșante.

Treptat, compromisul a luat locul convingerilor și al consecvenței pe care politicienii promit să le respecte în clipa în care fac o promisiune sau anunță un plan. Astfel, aproape orice guvernare începe cu o viziune și se înneacă într-un compromis. Partide și politicieni care n-au nimic în comun și vor să fie considerați purtători de valori ale dreptei sau stîngii, se întîlnesc și se înțeleg foarte bine între limitele mereu fluide ale compromisului. Mistica deciziei de compromis trece drept formă supremă și întrupare fără rival a politicii. Un public larg și, de multe ori, tînăr are astfel prilejul să afle că nu trebuie să pună preț pe lucruri altfel bine cotate. Urmărind acrobațiile politice din care se naște compromisul, un tînăr va învăța, de pildă, că principiile sînt cel mult un pretext, că nu există cuvînt dat și respectat și, peste toate, că un lucru poate fi foarte bine egal cu opusul lui.

Între magicienii compromisului, probabil nimeni n-a izbutit mai mult și mai des decît Cancelarul german Angela Merkel. Cine vrea să înțeleagă ce e și la ce duce politica de compromis permanent nu are decît să urmărească deciziile largi puse la punct de Angela Merkel. Lumea s-a obișnuit să constate că dna Merkel poate face alianțe acolo unde era ostilitate, poate convinge rebelii cei mai înverșunați și reușește să își schimbe părerile odată cu societatea. Poate că e așa. Deși palmaresul Cancelarului german nu e neapărat o lecție ușor de admirat.

Iată de pildă, ultimul compromis reușit de Angela Merkel. CDU, partidul dnei Merkel, are nevoie de sprijinul CSU, partidul geamăn din Bavaria. La ultimele alegeri, CSU a înregistrat pierderi serioase. Alegătorii au fost nemulțumiți de politica pro-migrație a dnei Merkel. În consecință, CSU a pus condiții: sprijin pentru Merkel la guvenare doar dacă Merkel anunță impunerea unui număr limită de migranți primiți anual în Germania. Problema părea irezolvabilă. Dna Merkel vrea guvern cu alte două partide (liberal-democrații și verzii) care nu acceptă limitarea numărului de migranți admiși în Germania. Dna Merkel a mers, deci, la München a discutat vreme de 10 ore cu lideul CSU și a anunțat că a ajuns la o soluție. Numărul migranților va fi limitat la 200.000 pe an. CSU a obținut ce-a cerut. Sau nu? La o citire mai atentă, decizia acceptată de dna Merkel e un pic altceva. Astfel, dna Merkel spune că viitorul guvern va lua ca reper cifra de 200.0000, nu că se va încadra în ea. Mai departe, însă, acest tip de compromis îi permite dnei Merkel să conteze pe sprijinul CSU și să le spună liberal-democraților și verzilor că n-a acceptat blocajul cerut de CSU.

Tehnic și diplomatic vorbind, rezultatul e impresionant. Cancelarul a reușit să împace și să aducă în aceeași albie parteneri de guvernare care au opinii complet contrare, interese divergente și electorate complet separate. Dacă, însă, căutăm conținutul compromisului vom avea o mică supriză. Așa ceva nu există. Compromisul nu decide, de fapt, ceva anume, ci oferă alibiuri și pretexte pe care co-autorii le pot prezenta cum vor și cum le convine propriilor alegători. Cum și ce va fi cu migrația e o cu totul altă chestiune și ea nu are legătură cu compromisul. Prin urmare, totul s-a schimbat fără să se fi schimbat. Cancelarul german înregistrează un nou succes. Aura de superpolitician a dnei Merkel se extinde, deși nimeni n-ar putea spune pe baza căror fapte. Dar dna Merkel nu e singură și asta, în mare parte, pentru că iscusința ei proverbială, a făcut școală.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG