Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Dispariția Regelui Mihai e un fapt istoric bizar, aproape inexistent și neînțeles. Aproape inexistent pentru că Regele a murit, de fapt, mult înainte de 2017. Suprimarea lui Mihai a fost rapidă, a lăsat în urmă un munte de minciuni și o discreditare trainică. Neînțeles, pentru că măsurătoarea e prea grea.

Cum anume am putea calcula și recupera treptele care ne separă de lumea anilor 1945-47? În teorie, dar numai în teorie, vremurile noastre au reînodat legătura ruptă în 1945. Democrația a reapărut, după 1989, și, cu asta, a pus capăt unei despărțiri de 50 de ani. Dar e așa? După o peregrinare goală și prelungă, figura Regelui Mihai ne spune că ar trebui să fim mai atenți.

În fond, îndepărtarea lui Mihai a fost, din 1948, și îndepărtarea Monarhiei în România. Asta e, tot una, cu a rosti un adevăr neconvenabil. Și anume: Republica și republicanismul s-au născut, în România, prin forță și invazie militară, nu prin ideologie sau opțiune internă.

Problema e că, azi, după exact 70 de ani de la proclamarea Republicii (odată cu abdicarea lui Mihai în 30 decembrie 1947) sîntem cetățenii acestui tip de regim și, pe bună dreptate, nu concepem că am putea fi vreodată altceva. Exact 42 de ani de Republică și dictatură (1947-1989) au fixat mersul istoriei, mult dincolo de durata de viață a comunismului.

Fie că vorbim de faza națională, fie de istoria pre-națională, românii au cunoscut numai viața sub regim monarhic. Această instituție și formă de viață a fost complet distrusă și radiată la prima întîlnire cu formula republicană. Violența transformatoare a comunismului a învins, parțial, istoria și a creat un fapt pe care îl respectăm și astăzi. Din acest punct de vedere, Regele Mihai și timpurile lui sînt un capitol tragic. Sînt punctul în care istoria României și-a pierdut cursul și a virat într-o direcție, pînă atunci, necunoscută. Tot ce a urmat a fost negație sau, mai recent, evocare a lumii vechi.

Dar orice pretenție de revenire la cursul pierdut e iluzorie. Iată de ce pro-monarhismul anilor de după 1989 a fost o mișcare, de multe ori admirabilă, cel mai adesea respectabilă și, întotdeauna, în afara vremurilor. Un sentimentalism trist și fără noroc a animat gîndurile celor ce au văzut sau au sperat într-o revenire la monarhie. A fost un fel de a plăti, tîrziu, datoria morală față de Regele Mihai, fără posibilitatea unei reparații. Regele Mihai a fost beneficiarul dureros al șansei blestemate de a asista la propria înlăturare din istorie, în ralenti. Succesiunea lui a fost curmată pentru totdeauna. Faptul că o familie mult micșorată moral a adeverit lipsa de urmași demni a Regelui n-a făcut decît să adauge elemente meschine într-o dramă amplă.

Așadar, dacă e ceva de spus, dincolo de omagiile formale, la moartea Regelui Mihai, atunci e vorba de adevărul istoric fracturat și contradictoriu al istoriei românești. Nu sîntem singuri în această situație, dar nici n-avem resursele pentru o discuție și o înțelegere onestă a situației în care ne aflăm. Încheierea tristei treceri prin lume a Regelui Mihai, cîndva al României, era o ocazie bună pentru deschiderea acestei uși blocate. Data viitoare, această ocazie ar putea apărea în condiții mult mai dificile și prea tîrziu.

Figura Regelui Mihai al României a dispărut în istorie, dar nu așa cum o fac eroii timpurilor trecute. Stingerea tîrzie a Regelui Mihai e un fapt istoric derutant, amar și, din păcate, prea puțin înțeles. Cortegiul de comentarii prilejuite de dispariția Regelui nu a făcut nimic sau aproape nimic pentru a pune capăt acestei anomalii. De fapt, e mai complicat.

Comentariile și omagiile aduse Regelui sînt corecte pînă la automatism dar, de cele mai multe ori, fac parte, fără voia lor, din problemă. Miezul absurd și mizer, tragic și nerușinat al trecerii Regelui Mihai prin lume rămîne, în continuare neatins. Culmea, sentimentalismul și omagiul joacă, în acest, caz rolul de paravan sau, mai bine, zis, de blocaj autoimpus în fața istoriei.

Ce ar fi fost și mai e, încă, de spus, acum la stingerea din viață a Regelui Mihai? Nimic savant sau nebănuit. Înșirate de-a lungul a mai mult de 70 de istorie românească și europeană, faptele sînt bine cunoscute: o domnie scurtă, forțată, în copilărie, de turbulențele tatălui, Carol al II-lea, o a doua domnie impusă de eșecul aceluiași Carol și de marea criză a statului național, arestarea Generalului Antonescu, ruperea alianței cu Germania, apoi, după încă doi ani, abdicarea impusă de ocupația sovietică, un exil de 40 de ani, încercări zădărnicite de reîntoarcere în țară și, în sfîrșit, revenirea pentru ultimii 20 de ani de viață. Așa arată faptele. În spatele lor, stau, însă, lecții severe, pe care emoția sinceră sau strict ocazională le evită sau nu vrea să le cunoască. Așadar, ce e de spus despre lunga trecere prin viață și istorie a Regelui Mihai?

Mai întîi, că Regele a murit foarte tîrziu. Asta nu înseamnă că, pur și simplu, Mihai a trăit mult (96 de ani) ci, mai important, că a supraviețuit îndelung epocii istorice și regimului politic în care s-a născut și a domnit. Mai departe, această împrejurare biografică s-a transformat într-o despărțire nu mai puțin lungă și ireversibilă. Dacă Regele Mihai ar fi fost un Rege apus, urmat de o epocă de continuitate istorică, probabil că locul lui în istorie ar fi fost mărunt, dar confortabil. Un simplu detaliu de istorie monarhică.

Îndepărtarea Regelui Mihai a fost, însă, tot una cu lovitura care a instalat un regim fără seamăn în istoria României. Lumea de dinainte de Mihai și lumea de după Mihai au fost separate total de o ruptură violentă, lungă și extraordinar de bogată în efecte. Curînd, sub presiunea feroce a comunștilor, România a devenit altceva: alt stat, altă societate, în tipare consolidate cu fiecare generație.

Cu mult înainte ca acest proces să se fi încheiat prin căderea comunismului, rezultaele erau formidabile. Nu numai că Regele Mihai era, istoricește, suprimat prin desfigurare propagandistică dar lumea, educația și mentalitățile generale ale României pre-1945 erau definitiv pierdute. Transformate într-o amintire firavă și, adesea, deformată, bazele acelei lumi au devenit o bizarerie, un episod atestat, dar greu explicabil și, în definitiv, un univers străin pentru lumea nouă, construită sub comunism.

Într-un fel sau altul, toți cei ce scriu, astăzi, în 2017, despre figura dispărută a Regelui Mihai sînt produsul lumii care l-a transformat, încă din tinerețte, pe Mihai într-o stafie dinastică și istorică. Asta nu vrea să spună că oamgiile aduse Regelui Mihai sînt scrise de o mînă comunistă sau de complici la tragedia care i-a dat lui Mihai 70 de ani de pustiu și României un destin istoric dur. Înseamnă, însă, că aproape nimeni din cei ce scriu nu mai are cum să înțeleagă lumea din care vine cel despre care scrie. Nu pentru că a fost demult, ci pentru că legăturile noastre cu acea lume sînt cel mult omagiale și nu mai au cum să treacă peste redefinirea impusă de comunism.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG