Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

joi 19 iulie 2018

Rusia și, în primul rînd, Vladimir Putin au înțeles cum nu se poate mai bine ce aduce organizarea unei Cupe Mondiale. Înainte de orice, o schimbare de imagine și o creștere a simpatiei internaționale care merită aproape orice cheltuială. Pare imposibil dar, pentru un public enorm, Rusia era ceva înainte de Cupa Mondială și e cu totul altceva după. Operația e relativ simplă. Chletuieli de infrastructură și construcții de arene, încadrate de dispoziții stricte de înghețare sau prevenire a oricărei anomalii interne. Patru săptămîni de amabilitate, veselie și corectitudine. Nu e greu, mai ales într-o țară ca Rusia, unde voința stăpînirii stabilește orice.

Vizitatorii curg în țara astfel organizată pentru patru săptămîni și iau cu ei impresia unei societăți absolut normale, radical diferită de ce auziseră sau știau din dezbaterile politice. Mai departe, megarețelele media fac ce rămîne de făcut. De la BBC la CNN, trecînd prin nenumărate organizații media mărunte, toată lumea transmite ceva despre ospitalitatea, cumințenia și umanitatea confirmată a țării gazdă. În cazul de față, mediile majore de informare au prestat gratuit un serviciu de imagine pe care Vladimir Putin nu îl putea plăti cu tot petrolul și gazul din Rusia. Dar motorul simbolic al Cupei Mondiale nu are o singură temă și e utilizabil din mai multe părți.

Cel mai grăitor exemplu e cazul Angliei. O putere prin tradiții venerabile și prin statutul de țară inventatoare a jocului de fotbal, Anglia nu are performanță. Cîștigătoare a Cupei Mondiale, organizată acasă, în 1966, Anglia e, de atunci, o echipă medie sau mediocră, înconjurată de pretenții incredibile. O dată la patru ani, opinia publică și media engleză refac ideea după care Anglia e favorită și va cuceri titlul suprem. Acest sentiment complet lipsit de argumente corespunde în mare unei nostalgii active după o glorie istorică apusă și reușește invaraiabil să ascundă sau să deformeze situația reală a țării și a jocului de fotbal.

În Rusia, Anglia a profitat, dealtfel incomplet, de un parcurs norocos și a ajuns în semifinale însoțită de noroc și favorizată de adversari slabi. A fost mai mult decît suficient pentru un acces național de grandoare. Presa și publicul au plonjat în convingeri și speranțe fără legătură cu lumea reală. Anglia a fost declarată cîștigătoare sigură a titlului. La radio și tv, zeci de mii de oameni au vorbit despre calitatea excepțională a jucătorilor și a antrenorului lor, deși, acum doar două luni, asmenea consierații ar fi provocart ilaritate. Mari lanțuri de magazine ca ALDI și LIDL au pus la punct planuri pentru o zi liberă, luni, după triumful la Cupa Mondială. Autoritățile britanice au luat în studiu declararea unei zile naționale libere, cu ocazia aceleiași isprăvi. Altfel spus, și Anglia a găsit exact ce și-a dorit la Cupa Mondială. O stare de măreție și trăire comună pe care nu o putea recolta de altundeva.

Așadar, în lipsa realității, Cupa Mondială e cît se poate de utilă. Fantasmele și iluziile provocate de fotbal și de Cupa Mondială se nasc repede, cer doar cîteva meciuri decente și au consecințe remarcabile. Englezii și-au reconfirmat, dincolo de orice argument rațional sau concret, vocația de mare putere și convingerea că au un loc rezervat în istorie, oricare ar fi realitatea de facto. Cupa Mondială și-a făcut datoria. Cutia cu vise e puternică. Neîngăduit de puternică și la dispoziția celor ce vor să-și mențină națiunile la dispoziție.

Fotbalul a ajuns ceva mult mai important decît atîtea alte lucruri începînd cu el însuși. Iar Cupa Mondială e un exces cuprinzător care lasă în urmă o lume deformată. Luni dimineață, a doua zi după ce lua sfîrșit Cupa Mondială 2018 din Rusia, lumea avea o figură modificată ca după o revoluție inexplicabilă.

La Paris, victoria Naționalei franceze scotea în stradă sute de mii de oameni. În cîteva ore, această mulțime își transforma extazul în furie. Irațional și neiertător, din pîntelecele Parisului apărea o pegră, o forță redusă la jaf, vătămări și foc. În același timp, de la un cap la altul al lumii, marile rețele media începeau să explice unui public după cîte se pare neavizat ce are de înțeles din Cupa Mondială.

Două idei au fost repetate în nenumărate variante: descopeirea Rusiei și virtuțile înfrățirii. Amîndouă exemplare și certe, după doar patru săptămîni și 63 de meciuri. Finala însăși a încoronat competiția cu un spectacol derutant. Franța și Croația au făcut un meci bun, dar mai puțin însemnat decît contextul. După 40 de minute de joc, fotbalul ieșea din scenă, dereglat și înlocuit de erori grave de arbitraj, încurajate sau nereperate de un sistem menit să asigure eliminarea erorilor. Introdus pentru prima oară la Mondialele din Rusia, sistemul de arbitraj video (VAR) a creeat dramă fără să limpezească jocul și a pus capăt normalității în finală. Dacă lăsăm o clipă deoparte cifrele și argumentele strict fotbalistice e de observat că, mai mult ca niciodată, Cupa Mondială a fost un vehicul, o cameră de influență cu puteri și efecte formidabile.

Fotbalul e un joc extrem de popular de aproape 100 de ani. Dar,astăzi, acest prag emoțional e depășit. Nu mai vorbim de popularitate ci de un cult de mase, de dorința unei secțiuni enorme a lumii de a face din fotbal tot ce poate fi mai însemnat în viață. Un meci sau o competiție de nivel înalt au, acum, o putere simbolică fără egal. Oamenii trăiesc pentru și în funcție de fotbal, de detaliile și înțelesurile pe care le extrag din orice e fotbal sau legat de fotbal. Vremurile în care cineva se putea mira sau lua în rîs această pasiune incredibilă pentru un joc au trecut. Statutul religios, politic și social al jocului de fotbal nu mai pare nimănui o aberație sau o situație neonorantă pentru umanitate.

În fond, n-ar trebui să ne mirăm. Omenirea nu sucombă pentru prima oară în fața unui joc sau a marilor spectacole populare de divertisment mai mult sau mai puțin agreabil. Formele de nebunie colectivă romană pe timpul jocurilor dăruite de stăpînire și fanatismul Bizanțului pentru cursele de care sînt bine cuoscute. E, însă, semnificativ că epoca noastră, mîndră de modernitatea ei superioară, s-a întors tocmai la aceste forme de trăire colectivă extremă și că le cultivă fără să fie deranjată de conotațiile negative pe care le atribuie trecutului pre-modern. Așadar, în ciuda aparențelor tehnologice tot mai rafinate, epoca noastră s-a întors în baia de pasiuni primare pentru un joc ridicat la rang sacru.

Primul semn al acestei tendințe e gigantismul. Rusia 2018 a fost o Cupă Mondială supradimensionată, cu 32 de echipe, după modelul care a lărgit constant comeptiția. E aproape neverosimil că, în 1970, Cupa Mondială se juca, încă, în 16. Dar dezvoltarea sau, mai curînd, expansiunea va continua. Următoarea ediție sau cea de după va adopta formatul în 40 sau 44 de echipe. Treptat, Cupa Mondială tinde spre statutul de festival general și permanent. Într-un fel, valoarea participanților devine secundară, iar dimensiunile turneului devin prioritare. Meritul calificării la un asemnea turneu scade sau dispare căci, în curînd, cu excepții minore, toată lumea se va califica la Turneul Final. Aceeași tendință va duce și la schimbarea bazei de desfășurare: turneele finale nu vor mai avea o țară gazdă ci mai multe. Mondialele vor face pasul spre un soi de spectacol global ambulant, în trecere prin tot mai multe stadioane, orașe și state. Toate aceste previziuni nu tocmai dificile contează pentru că spun ceva despre rosturile prezente și viitoare ale fotbalului, așa cum am putut să le ghicim, deja, la ediția Rusia 2018.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG