Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

sâmbătă 17 noiembrie 2018

Teza istorică susținută și reluată amplu de liderii UE, zilele acestea, la a o suta aniversare a încheierii Primului Război Mondial e categorică: măcelul apocaliptic al Primului Război Mondial a fost provocat de naționaliști fanatici și de delir naționalist. Repetată la nesfîrșit, această descriere a ajuns să treacă drept adevăr.

Ea nu are, însă, aproape nimic de-a face istoria reală. Cu o expresie dragă presei și liderilor liberali de astăzi: fake news! Fake news în materie de istorie, dar tot fake news. Adevărul e, pur și simplu, că Primul Război Mondial a fost un conflict pentru control și supremație între imperii. Între șase imperii europene: Britanic, Francez și Rus contra German, Austriac și Otoman. Naționalismul a fost prezent, dar numai ca forță anti-imperială și luptă pentru independență. Așa au apărut statele naționale est-europene pe care le cunoaștem și astăzi. Dar războiul în dimensiunuile lui colosale a fost și nu putea fi decît o coliziune de imperii. Primul Război Mondial e parte a istoriei imperiale europene. Atît în măsura în care a ruinat imperii dar, din păcate, ba chiar ironic, și în măsura în care a adus pe lume cel mai nenorocit și îndărătnic imperiu vreodată cunoscut: Imperiul Sovietic.

Istoria predată de linia actuală a liderilor politici europeni e deformată și, uneori, de-a dreptul falsă. Ea pune în culpă rolul istoric și calitatea politcă a națiunilor, dar asta, mai degrabă, din nevoile defensive ale ideologiei UE. O structură supranațională va avea întotdeauna interesul să denigreze și să micșoreze statutul naționalităților și al statelor naționale.

Un alt lucru trecut sub tăcere e funcția specifică a mișcărilor naționale în arena haotică generată de prăbușirea Imperiilor, la capătul Primului Război Mondial. Lideri și mișcări naționale est-europene s-au dovedit, după 1917, singurul antidot la ascensiunea bolșevismului. Cazul clasic e Polonia și naționalismul lui Jozef Pilsudski. Pe 15 august 1920, așa numitul „miracol de pe Vistula” a oprit înaintarea Armatei Roșii, la porțile Varșoviei. Bătălia cîștigată de naționaliștii polonezi pe malurile Vistulei a ferit Europa de contagiune și ocupație revoluționar-bolșevică. Fără victoria de pe Vistula, istoria Europei ar fi fost alta. După aproape 100 de ani, un polonez adept al ideologiei liberal-gloabliste, Donald Tusk, președinte al Consiliului European a reușit să insulte buna memorie a polonezilor lui Pilsudski, atacînd naționalismul polonez, mai precis pe toți cei ce nu sînt adepți ai doctrinei acceptate de Tusk.

Disputele politice în marginea naționalismului sînt în parte inutile, în parte false. Nici o mișcare naționalistă nu e, de fapt, naționalistă în Europa de astăzi. E, de fiecare dată e vorba de mișcări care contestă dreptul UE de a regla viața politică, economică și legală a unui stat sau a altuia. Și nici o mișcare naționalistă nu e un pericol armat sau o putere revanșardă care cere modificarea granițelor în Europa. Supus testelor de bază, naționalismul de care se teme UE nu există sau e cu totul altceva decît descrierea oficială.

În planul conștiinței istorice, obsesia comună a liderilor UE ascunde adevărata problemă: catastrofele periodice provocate în Europa de febre ideologice. Căci Primul Război Mondial nu a fost o premieră - spre deosebire de ce preferă să creadă adepții liniei oficiale. Europa a suferit la fel de mult și tot din motive ideologice, religioase sau para-religioase mult înainte de 1914. Războaiele napoleoniene (1797-1814) și, mai înainte Războiul de 30 de ani (1618-1648) au dus Europa la limita abisului. Întotdeauna în numele unei idei unice și infailibile. Problema și pericolul țin de ideologie, nu de națiuni.

De la un cap la altul al Uniunii Europene, se vorbește cu indignare și revoltă de pericolul naționalist. Nu chiar întîmplător și deloc gratuit. Pe măsură ce alegerile generale din statele membre au început să aducă vești și rezultate proaste, liderii statelor mari ale UE au amplificat tema și au făcut din ea prima lor preocupare și obsesie. Partidele tradiționale ale stîngii și dreptei pierd teren, sînt refuzate sau sancționate în mai toate statele membre UE. Alegerile pentru Parlamentul European se apropie (mai 2019) și anunță un nou șoc pentru lumea clasică a UE sau, cum se spune, pentru establishment.

Pe măsură ce vremurile bune se sting, liderii UE descoperă simultan că Europa trebuie să facă față pericolului naționalist. Președintele Franței, Emmanuel Macron, și Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, Președintele Consiliului European, Donald Tusk, dar și alți numeroși funcționari de vîrf ai ierarhiei UE, vorbesc pe un ton tot mai grav despre pericolul naționalist și perspectiva revenirii la conflicte, violență și haos în Europa. Consensul oficial e clar. Dar stă acest acord îngrijorat pe baze reale și serioase?

Mai întîi trebuie spus că îngrijorarea liderilor UE e justificată: șefi de guverne, partide și instituții UE riscă să piardă puterea sau să accepte o pondere mult redusă. Cine întrevede eșecul are tot dreptul să se alarmeze și să încerce redresarea. Pe ce teme și cu ce mijloace, e cu totul altă poveste. Pericolul naționalist nu e un argument valid, ci un semnal de panică.

În relatările alarmate ale unor Macron și Merkel, naționalismul e boala care a provocat primul și al doilea război mondial în Europa. Mai nou, după 70 de ani de pace asigurați de UE, aceleași naționalism a reînviat din motive necunoscute și riscă să desfigureze, din nou, Europa.

Merită totuși insistat: dacă naționalismul a revenit, din ce motive a revenit? Probabil, nu din senin. Liderii UE nu au sau nu vor să dea nici o explicație și preferă să transmită ideea după care noul naționalism e, pur și simplu, o boală cruntă fără legătură cu realitatea politică, socială și economică. Nimic nu îi face pe liderii UE să accepte măcar bănuiala că și deciziile lor au legătură cu revolta societăților europene. Migrația, criza economică și suprimarea tradiției trebuie să fi avut un efect asupra celor ce au trebuit să le facă față. Ideea după care niște nebuni care urzeau de mult căderea Europei s-au pus pe treabă din senin e superficială și lipsită de onestitate.

Există, într-adevăr, grupuri extremiste de dreapta și de stînga în Europa, dar importanța lor e exagerată în modul cel mai grotesc. Ele sînt o prezență infimă în așa numitul val populist european. Apoi, de prea multe ori, eticheta de extremism e aplicată automat și convenabil. Dacă naționalist, extremist, naționalist, populist e oricine nu are aceleași păreri și nu promovează aceleași probleme ca noi, atunci acuzația își pierde sensul. Cine crede că are dreptate în mod absolut și că orice altă opinie e un pericol a pășit pe un drum fără întoarcere și tatonează cu dogmatismul. Apoi, e curios că extremismul e mereu de dreapta. Acțiunile și violența de stradă ale stîngii sînt, cumva, legitime sau trec neobservate. Iar asta spune că, după toate semnele, asistăm la o dispută forțată de pe pozițiile stîngii împotriva politicii și valorilor de dreapta. Ceea ce e un pic altceva decît lupta cu naționalismul. Dar problema cea mai mare a acestei campanii e o chestiune de cunoaștere și reeducare istorică. Altfel spus, discursul axat pe recrudescența contemporană a naționalismului rescrie istoria cu mînă vinovată.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG