Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Traian-Ungureanu-blog-2016

Nu ne putem plînge de lipsa crizelor. În fiecare zi, o nouă problemă gravă sau agravarea unei probleme vechi se adună într-un concert de știri dramatice. Referendumuri încinse, amenințări cu arme nucleare, agitație secesionistă, campanii furioase, denunțuri globale, crime și abuzuri, acuzații de facism, demonstrații și contrademonstrații, acorduri și dezacorduri - toate dau impresia unei epoci frămîntate, dar cum nu se poate mai sobre și mai serioase.

La probleme mari, răspunderi, idei și oameni cel puțin la fel de mari! Nu? Ei bine, nu prea! Huruitul solemn al actualității politice nu poate ascunde un tril fără noimă sau, dacă vreți, umorul involuntar al unor lideri care gîndesc și lucrează anapoda. Uneori stridența, alteori gafele și, cel mai adesea, contradicțiile spectaculoase dau substratul jenant care împinge drama politică spre farsă. Colecția e amplă, dar cîteva exponate au statut de piese clasice.

Cap de listă, fără concurent, e comportamentul penibil al așa zisului lider al așa zisei mișcări pentru independență catalană. Carles Puigdemont conduce provincia Catalonia, iar Catalonia se lasă condus de Puigdemont și colegii lui spre independență. Pe parcurs, militanții catalani au umplut zările de ceva ce se numește fake news - dar numai cînd e vorba de cauze sau persoane pe care mass media nu le agreează.

Așa au ajuns la un public larg aberații de genul: Spania e un stat opresor, democrația a fost călcată în picioare, catalanii nu au făcut altceva decît să se ducă la vot și pentru asta au fost bătuți. În toată această cascadă de afirmații, există cîteva mici detalii uitate: în Spania e liber să spui și să faci orice vrei, dacă respecți legile. Legile au fost votate și de catalani. Referendumul organizat de catalani a fost declarat ilegal. Puigdemont și colegii s-au făcut că n-au aflat de această decizie.

Referendumul organizat de catalani a permis alegătorilor să voteze cu buletine tipărite acasă, să se prezinte în orice secție și să voteze fără liste de evidență. Abia după asta a venit capodopera. Folosind rezultatele acestui tip de referendum, liderul catalan a anunțat că provinica Catalonia își declară independența. Asta n-ar fi nimic. După alte cîteva proproziții, același lider a anunțat că Declarația de independență e suspendată, în așteptarea negocierilor cu Madridul. Partea savuroasă abia urmează.

Madridul a început dialogul, întrebînd: și-a declarat sau nu Catalonia independența? Și, cu asta, ajungem la apogeu: liderul catalan s-a făcut că nu a auzit întrebarea și a trimis un răspuns în care cere negocieri, deși nu e clar pe ce temă. Pentru bunul mers al comediei, ar trebui ca Madridul să întrebe, acum, ceva elementar: știe sau nu știe liderul catalan dacă a declarat independența provinciei pe care o conduce și pe care a adus-o la urne pentru a vota independența? Logica suferă și bunul simț se chinuie amranic.

Al doilea exemplu e intim dar nu mai puțin grotesc. Harvey Weinstein, un celebru producător de film de la Hollywood, a bruscat, umilit sau violat zeci și zeci de actrițe mai mult sau mai puțin cunoscute. Oribil. Indignarea nu mai cunoaște limite. Știrea și reacțiile au ocupat absolut tot spațiul mediatic vreme de cîteva săptămîni. Numărul victimelor e dureros de mare. În același timp, aglomerarea denunțurilor ridică mai multe întrebări: chiar toată lumea a trecut prin patul lui Weinstein? Și de ce o grozăvie de asemenea proporții a ieșit la lumină abia după 25 de ani?

Datele spun că totul a început în 1990 și a fost binecunoscut în lumea Hollywood-ului. De aici, fractura: cei ce sînt acum cuprinși de mînie și cer o ofensivă mondială asupra abuzurilor sexuale la care sînt supuse femeile sînt aceiași oameni care au știut ce se întîmplă și, deși liberi, influenți și bogați, au tăinuit porcăria. Cineva s-a descalificat moral și încearcă acum să se sființească. Și aici, întîlnim o mică problemă de logică și bun simț.

De cîteva luni, problema catalană a confiscat pasiunile politice și a convins un public larg, inclusiv numeroși naționaliști catalani, că se va solda cu o soluție clară și radicală. Ori, ori. Dincolo de opțiuni - secesiune sau uniune cu Spania - nimeni nu a pus la îndoială caracterul total și intratabil al crizei. Ambele părți și-au jucat cărțile, au forțat și au dat asigurări grave că nu se vor abate de la obiective. Referendumul dubios organizat de catalani a sugerat că a venit ora decisivă. Intervenția autorităților spaniole a sugerat același lucru și a dat impresia că i-a motivat încă și mai bine pe naționaliștii catalani.

Apoi, a venit mult așteptata zi de marți, 10 octombrie 2017, ziua în care liderii catalani au anunțat că vor face pasul decisiv: declarația de independență. Parlamentul local catalan a fost convocat și, într-adevăr, Carlos Puigdemont, a apărut grav la tribună. Mii de catalani au umplut piețele pentru a urmări la tv și pentru a celebra marele moment. Apoi, Puigdemont a anunțat independența. Urale! Catalonia a devenit o Republică independentă! Sau nu? Imediat după ce a declarat independența, Puigdemont a anunțat și prima decizie luată în calitate de lider al Republicii independente Catalonia: suspendarea independenței! Puigdemont a explicat că efectele declarației de independență trebuie suspendate pentru a da o șansă dialogului și compromisului cu Madridul. Noua Republică independentă Catalonia a trăit cîteva minute. Mulțimile s-au retras derutate și iritate din piețe. Cum adică? Sîntem sau nu independenți?

Compromisul anunțat de Puigdemont are daruruile tipice compromisului politic venerat de politicieni, de la un cap la altul al Europei. El poate fi înțeles în două feluri perfect ipuse. Da, Catalonia e independentă, dar și-a parcat independența și așteaptă, nu se știe cît, o înțelegere cu Madridul sau o mediere venită din altă parte. Și, nu, Catalonia nu e indpendentă pentru că independent nu poți fi decît dacă ești independent, acum și de acum înainte. Rezultatul final e ceva ce e exact ce nu e. Ca să fim complet ilogici: compromisul catalan e absența unei decizii adică nu are conținut și constă exact din asta. Evident, cu o asemenea decizie, separatiștii catalani au înregistrat, după luni și ani de avînt revoluționar spectaculos, un eșec, de fapt o umilință pe care și-au aplicat-o singuri. Catalanii au mers prea departe și au trebuit apoi să facă față propriei nechibzuințe. Dar, dincolo de probleme interne spaniole care nu pot interesa prea mult în afara Spaniei, compromisul catalan e încă o demonstrație de neseriozitate și superficialitate politică. Încă o dată, politica mare pare patria indeciziei sau a pseudo-deciziei, a vagului, ambiguității și inconsistenței.

În același timp și în același fel, negocierile menite să regleze despărțirea Marii Britanii de UE trăiesc la limita farsei. Cei ce au pierdut la referendum, vor ca Marea Britanie să părăsească UE revenind în UE, fie printr-un al doilea referendum, fie prin prevederi legale care anulează decizia de despărțire. Părțile negociază, dar nu așa cum ar fi de înțeles cînd e vorba de două părți care trebuie să respecte o decizie sau un fapt incontestabil. Pe parcurs, a apărut, de pildă, ideea unei Mari Britanii care nu mai e parte a UE, dar e subordonată Curții Europene de Justiție, adică magistraților UE. O altă variantă, sugerează o Marea Britanie care pleacă din UE, dar rămîne în sistemul economic UE. Interesant, varianta în care Marea Britanie pleacă, pur și simplu, din UE e socotită o soluție primitivă care trebuie evitată cu orice preț.

Asemenea decizii de compromis apar la tot pasul și nu trec fără efect. Pînă la urmă, omul de rînd are tot dreptul să ceară bun simț și să se simtă luat peste picior de politicieni care fac orice din orice. Clasa politică are motive să fie alarmată, dar nu are de ce să se plîngă.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG