Migraţia colosală care mişcă mase din ce în ce mai mari de oameni dinspre Asia şi Africa spre Vest a atins apogeul în ultimi 10-15 ani. Fluxul a pornit imediat după decolonizarea anilor '60. Fostele colonii legate de metropola occidentală au trimis primul val de emigranţi în direcţia vest şi transferul a dat una sau două generaţii fără probleme, cu grad de integrare ridicat.
De la începutul anilor '80, fluxul s-a transformat într-o maree care a adus în Franţa dar şi în Germania, Anglia sau ţările nordice o populaţie motivată religios şi cultural, uneori ostilă alteori cooperantă, dar încurajată, la faţa locului, de noua doctrină oficială, să nu să se integreze, să facă figură separată în numele diversităţii şi să pretindă resentimentar drepturi şi asistenţă din postura de victimă oprimată. Ultimii ani de războaie şi presiuni sociale în Africa şi Asia au dat peste cap linia de primire.
Statele occidentale absorb sute de mii de refugiaţi anual şi nu pot face faţă administrativ acestui val. Acum, aceleaşi state au aflat şi că au pierdut controlul cultural asupra ghetourilor care s-au născut şi cimentat în marile centre urbane ale Occidentului. Migraţia spre platoul de civilizaţie occidental nu e o noutate. Începînd cu secolul V d.Chr, Roma imperială şi civilizaţia de cultură latină din jurul Mediteranei au fost ţinta unui val gigantic pornit din Orient.
Eliberat de prejudecăţi şi apărat de senectute (83 de ani) celebrul scriitor italian Umberto Eco a revenit la acest paralelism. Paralela are limite. Astfel, marea migraţie a secolelor V-IX n-a adus cu ea o ideologie adversă şi dominantă. Valuri succesive de populaţii plecate din Est s-au adaptat şi integrat în cultura romană pe care au modificat-o, dar nu au contestat-o niciodată. Paralela realativizează evenimentele recente şi le plasează într-o spirală istorică mai uşor de înţeles.
Marea mişcare care a adus milioane de migranţi în Europa de Vest nu e o premieră istorică, dar ridică o problemă nouă. Diferenţa de valori între statele gazdă şi noii veniţi a fost dramatic intensificată de doi fatori. Mai întîi apariţia unei ideologii militante, extrasă din religia islamică şi politizată agresiv. Apoi, o toleranţă care a trecut în pasivitate, sub îndrumarea doctrinei multiculturale. În acest punct, toleranţa care defineşte noul tip de societate francez riscă să capaciteze inamicii toleranţei. Aroganţa elitelor politice suplimentează efectul, instaurînd un regim de cvasi-cenzură şi stîrpind din faşă orice discuţie onestă pe tema culturii şi identităţii în societăţile occidentale.
Într-un fel, şi asta ştim tot din istorie, am intrat pe un parcurs ireversibil. E greu de crezut că valul migraţionist mai poate fi oprit. La fel de greu de crezut e că milioanele de „extracomunitari” ,cum li se spune în Vest, pot fi reconvertiţi cultural. Desigur, o parte au devenit sau vor deveni buni cetăţeni germani, francezi sau englezi. Însă o parte din ei vor cotinua să creadă în valori diferite şi să recurgă la violenţă pentru a le impune în Vest.
În această situaţie, guvernele occidentale mai au doar varianta de a lovi cu precizie în nucleele militante camuflate de ghetoruri. Tehnic e posibil. Moral, e mai mult decît dificil, într-o societate care nu admite măsuri de represiune şi e dedicată idealului occidental al toleranţei nediferenţiate. Lumea occidentală a pierdut sensul pericolului pe măsură ce a pierdut capacitatea de a numi pericolul. Cu o morală publică în care toată lumea şi toate religiile sînt egale şi cu un inamic adînc implatat în sînul societăţii, soluţiile vor fi, cel mult, paţiale şi, sigur, tardive. Rămîne, însă, speranţa că, în timp, fanatsimul se va stinge şi între adepţii toleranţei şi între adepţii inteoleranţei, iar Europa va dezvolta o nouă sinteză culturală, aşa cum a făcut-o după precedenta mare migraţie.