Scutul anti-rachetă sau „scutul” - cum îi spun politicienii apropiaţi de proiect - e un sistem balistic defensiv. Redus la funcţia sa esenţială, „scutul” e exact atît: un scut, un baraj care interceptează, pe radar, şi distruge rachetele lansate în direcţia unui teritoriu.
„Scutul” e, într-adevăr, un sistem militar, şi anume un tip de armament extrem de puternic şi complex, dar funcţia sa unică e apărarea. Caracterisitca fundamentală a sistemului e funcţia defensivă. Orice discuţie care încearcă să schimbe termenii problemei e, deci, egală cu o speculaţie neavenită care presează în direcţie politică.
Cu puţine excepţii, dezbaterile declanşate de semnarea acordului americano-român şi de amplasarea parţială a „scutului” în România coincid cu suma speculaţiilor politice menite să politizeze, adică să denatureze, funcţia acestui sistem de tehnologie complexă şi destinaţie elementară. Enorma majoritate a intervenţiilor care foremează scutul speculativ care încearcă să ascundă funcţia reală a „scutului” balistic e generată direct sau indirect de Rusia.
De ce? Pentru că „scutul” garantează practic securitatea întregii Europe de Est şi a Balcanilor de Vest iar acest salt de siguranţă aduce estului şi sudului european un plus de autonomie politică pe care Rusia nu îl doreşte. Aşezate în spatele „scutului”, statele est- şi sud-europene sînt mult mai puţin vulnerabile politic. Presiunea rusă trebuie să se reducă la presiunea gazelor pe conductele transportoare. Prea puţin pentru politica post-sovietică a Rusiei.
În consecinţă, aparatul politico-mediatic pe care contează Rusia acasă şi, mai ales, în Occident lucrează la capacitate maximă, încercînd, ca în zilele bune ale războiului rece, să creeze, pornind de la naivitatea, necunoaşterea şi interesele economice ale Occidentului, o perpcepţie falsă asupra „scutului”.
În Parlamentul European această operaţie propagandistică se sprijină pe doi piloni: cooperarea unei mari părţi a grupului socialist şi radicalismul entuziast al grupului liberal, aşezat, de mult timp, la stînga stîngii. În momentul în care în Parlamentul European a început elaborarea unui Raport asupra Securităţii Europene (sub direcţia deputatului popular francez Arnaud Danjean) lobby-ul rus a trecut la acţiune şi a insistat mai mult sau mai puţin subtil asupra unor prevederi care urmau să lege dezvoltarea „scutului” de asentimentul sau supravegherea Rusiei.
Toate intervenţiile de acest gen au fost blocate sau eliminate, după negocieri intense. A supravieţuit, însă, o formulare pe care deputatul francez a fost nevoit să o accepte, tocmai pentru a obţine sprijinul grupurilor socialist şi liberal şi, prin asta, majoritatea de vot necesară aporobării Raportului. Textul în cauză menţionează în termeni pozitivi „scutul anti-rachetă” dar leagă dezvoltarea sistemului de „dialogul cu Rusia”. De ce e periculoasă această formulă de aparentă deschidere generoasă? Ce e rău în dorinţa de dialog şi în dialogul însuşi?
De foarte multe ori, „dorinţa de dialog” nu e nimic altceava decît un paravan retoric, un mecanism care permite introducerea intereselor speciale pe uşa din dos. De îndată, ce va fi inclusă între participanţii la „dialog”, Rusia va ştii, aşa cum a ştiut întotdeauna, să blocheze tocmai dialogul şi să compromită proiectul asupra căruia în aparenţă „dialoghează”. Însă, dincolo de tradiţia corozivă a bunelor intenţii ruseşti, propunerea de dialog cu Rusia pe tema „scutului” suferă de cîteva dificultăţi logice decisive.
Astfel, acordul general care aduce „scutul” în Europa de Est, e structurat de o serie de acorduri bliaterale între Statele Unite şi state est-europene, printre care şi România. De ce trebuie supus un acord bilateral arbitrajului unei terţe părţi, fie ea şi Rusia? Apariţia unui al treilea interlocutor neagă în mod direct logica acordurilor bilaterale. Mai departe: chiar în condiţiile în care acordurile bilaterale asupra „scutului” ar fi deschise, spre bună informare şi consultare, unei a treia părţi, de ce ar fi această parte Rusia şi numai Rusia? De ce ar trebui consultată Rusia dar n-ar trebui consultate Ucraina, Republica Moldova, Grecia şi Turcia?
Exclusivitatea rusă pentru care au insistat europarlamentarii socialişti şi liberali e suspectă. Ca în atîtea alte situaţii, stînga europeană e gata să acorde Rusiei drept de veto asupra programelor şi a politicii generale desfăurate în spaţiul european. Mai mult, această poziţie privilegiată e promovată şi impusă de politicieni sau grupuri politice non-ruseşti, în calitatea lor nemărturisită de intermediari europeni ai intereselor poilitice ale Rusiei.
În termeni formali, acest gen de reprezentare se numeşte lobby. În termenii practici ai politicii de securitate şi energetice europene, acest soi de comportament e, de fapt, un amestec de nechibzuinţă (liberală) şi pro-rusism anti-euroepan şi anti-naţional (la socialişti). Cazul aşa numiţilor sociali democraţi români (PSD) ţine, de-a dreptul, de demagogia vicioasă: principii democratice şi caritate socială - în public, alianţă cu politica externă a Rusiei - în practica parlamentară.
Din toate aceste motive, formula care recomanda dezvoltarea „scutului în „dialog cu Rusia” era un pericol camuflat. Am iniţiat un amendament care elimina această prevedere. Un procedeu destul de dificil, dat find timpul restrîns rămas la dispoziţie şi procedurile speciale complicate pe care le presupune o asemenea iniţiativă. Mica istorie a acestei încercări va putea fi citită în zilele următoare.
„Scutul” e, într-adevăr, un sistem militar, şi anume un tip de armament extrem de puternic şi complex, dar funcţia sa unică e apărarea. Caracterisitca fundamentală a sistemului e funcţia defensivă. Orice discuţie care încearcă să schimbe termenii problemei e, deci, egală cu o speculaţie neavenită care presează în direcţie politică.
Cu puţine excepţii, dezbaterile declanşate de semnarea acordului americano-român şi de amplasarea parţială a „scutului” în România coincid cu suma speculaţiilor politice menite să politizeze, adică să denatureze, funcţia acestui sistem de tehnologie complexă şi destinaţie elementară. Enorma majoritate a intervenţiilor care foremează scutul speculativ care încearcă să ascundă funcţia reală a „scutului” balistic e generată direct sau indirect de Rusia.
De ce? Pentru că „scutul” garantează practic securitatea întregii Europe de Est şi a Balcanilor de Vest iar acest salt de siguranţă aduce estului şi sudului european un plus de autonomie politică pe care Rusia nu îl doreşte. Aşezate în spatele „scutului”, statele est- şi sud-europene sînt mult mai puţin vulnerabile politic. Presiunea rusă trebuie să se reducă la presiunea gazelor pe conductele transportoare. Prea puţin pentru politica post-sovietică a Rusiei.
În consecinţă, aparatul politico-mediatic pe care contează Rusia acasă şi, mai ales, în Occident lucrează la capacitate maximă, încercînd, ca în zilele bune ale războiului rece, să creeze, pornind de la naivitatea, necunoaşterea şi interesele economice ale Occidentului, o perpcepţie falsă asupra „scutului”.
În Parlamentul European această operaţie propagandistică se sprijină pe doi piloni: cooperarea unei mari părţi a grupului socialist şi radicalismul entuziast al grupului liberal, aşezat, de mult timp, la stînga stîngii. În momentul în care în Parlamentul European a început elaborarea unui Raport asupra Securităţii Europene (sub direcţia deputatului popular francez Arnaud Danjean) lobby-ul rus a trecut la acţiune şi a insistat mai mult sau mai puţin subtil asupra unor prevederi care urmau să lege dezvoltarea „scutului” de asentimentul sau supravegherea Rusiei.
Toate intervenţiile de acest gen au fost blocate sau eliminate, după negocieri intense. A supravieţuit, însă, o formulare pe care deputatul francez a fost nevoit să o accepte, tocmai pentru a obţine sprijinul grupurilor socialist şi liberal şi, prin asta, majoritatea de vot necesară aporobării Raportului. Textul în cauză menţionează în termeni pozitivi „scutul anti-rachetă” dar leagă dezvoltarea sistemului de „dialogul cu Rusia”. De ce e periculoasă această formulă de aparentă deschidere generoasă? Ce e rău în dorinţa de dialog şi în dialogul însuşi?
De foarte multe ori, „dorinţa de dialog” nu e nimic altceava decît un paravan retoric, un mecanism care permite introducerea intereselor speciale pe uşa din dos. De îndată, ce va fi inclusă între participanţii la „dialog”, Rusia va ştii, aşa cum a ştiut întotdeauna, să blocheze tocmai dialogul şi să compromită proiectul asupra căruia în aparenţă „dialoghează”. Însă, dincolo de tradiţia corozivă a bunelor intenţii ruseşti, propunerea de dialog cu Rusia pe tema „scutului” suferă de cîteva dificultăţi logice decisive.
Astfel, acordul general care aduce „scutul” în Europa de Est, e structurat de o serie de acorduri bliaterale între Statele Unite şi state est-europene, printre care şi România. De ce trebuie supus un acord bilateral arbitrajului unei terţe părţi, fie ea şi Rusia? Apariţia unui al treilea interlocutor neagă în mod direct logica acordurilor bilaterale. Mai departe: chiar în condiţiile în care acordurile bilaterale asupra „scutului” ar fi deschise, spre bună informare şi consultare, unei a treia părţi, de ce ar fi această parte Rusia şi numai Rusia? De ce ar trebui consultată Rusia dar n-ar trebui consultate Ucraina, Republica Moldova, Grecia şi Turcia?
Exclusivitatea rusă pentru care au insistat europarlamentarii socialişti şi liberali e suspectă. Ca în atîtea alte situaţii, stînga europeană e gata să acorde Rusiei drept de veto asupra programelor şi a politicii generale desfăurate în spaţiul european. Mai mult, această poziţie privilegiată e promovată şi impusă de politicieni sau grupuri politice non-ruseşti, în calitatea lor nemărturisită de intermediari europeni ai intereselor poilitice ale Rusiei.
În termeni formali, acest gen de reprezentare se numeşte lobby. În termenii practici ai politicii de securitate şi energetice europene, acest soi de comportament e, de fapt, un amestec de nechibzuinţă (liberală) şi pro-rusism anti-euroepan şi anti-naţional (la socialişti). Cazul aşa numiţilor sociali democraţi români (PSD) ţine, de-a dreptul, de demagogia vicioasă: principii democratice şi caritate socială - în public, alianţă cu politica externă a Rusiei - în practica parlamentară.
Din toate aceste motive, formula care recomanda dezvoltarea „scutului în „dialog cu Rusia” era un pericol camuflat. Am iniţiat un amendament care elimina această prevedere. Un procedeu destul de dificil, dat find timpul restrîns rămas la dispoziţie şi procedurile speciale complicate pe care le presupune o asemenea iniţiativă. Mica istorie a acestei încercări va putea fi citită în zilele următoare.