Linkuri accesibilitate

În memoria lui Iuliu Maniu: Basarabia, România, Europa (Partea I)


Citesc aici textul unei conferințe susținută la New York în data de 28 martie 1992, sub auspiciile Fundației Iuliu Maniu, când am fost invitat de către Dl. Justin Liuba, corespondentul postului de radio Europa Liberă în metropola americană. După 23 de ani, în preajma zilei de 1 decembrie, prelegerea mi se pare actuală:

Iuliu Maniu, bărbat de stat de altitudine europeană și gânditor politic remarcabil, a sesizat cu o rară perspicacitate primejdiile ascunse în proiectul comunist. Educat în atmosfera liberală a Europei Centrale, venerând principiile statului de drept, teoretician și practician al principiului toleranței intelectuale, morale și etnice, el nu a nutrit nicio amăgire privind planurile comuniste. A înțeles că orice utopie este o exagerare periculoasă, o arogantă sfidare a realității care, odată tradusă în program politic concret, nu poate să ducă decât la cumplite dezastre. Iuliu Maniu a știut că statul național este amenințat în însăși ființa sa de către ideologia mesianic-bizantină a Cominternului. El nu s-a îndoit de faptul că bolșevismul cultiva, într-o variantă camuflată de glazură doctrinară marxistă, visul celei de-a Treia Rome simbolizate de Moscova. Tocmai pentru că a fost un om politic lucid, tocmai pentru că nu a ezitat vreodată să-și exprime convingerile consecvent democratice, Iuliu Maniu a fost ucis în închisoarea de la Sighet.

Între multele și impardonabilele crime comise de comunismul românesc, niciuna nu-mi pare mai abjectă, mai revelatoare pentru sadismul abominabil al torționarilor și politrucilor staliniști decât asasinarea cu sânge rece a lui Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Ceea ce s-a dorit a fost exterminarea fizică a ideii de continuitate politică la români, instituirea unui hiat absolut în istoria acestei țări, anihilarea tradițiilor democratice și smulgerea din rădăcini a dreptului la speranță. Și totuși, dincolo de canibalismul politic al anilor '50, dincolo de sarabandele deșănțat-șovine și isteric-comuniste ale timpurilor de infamie ale dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, a persistat în România o memorie subterană. Istoria oficială, îmbibată de legende absurde confecționate de copios-remunerații scribi propagandistici, nu a izbutit să distrugă istoria catacombelor, a martirilor și victimelor din lagăre și închisori. Corurile pionerești nu au reușit să răsune mai puternic decât oftatul disperat al unei țări încătușate. Iar experiența din țară era trăită la o dimensiune încă și mai tristă, dacă se poate imagina așa ceva, de românii din Basarabia răpită în urma actului de brigandaj internațional semnat în august 1939 sub numele de „Pact de neagresiune” între cei doi monștri totalitari: Uniunea Sovietică și Germania nazistă. Iată însă că ne aflăm la o nouă răscruce de timpuri, când Basarabia nu mai este o colonie rusească, iar România a ieșit din coșmarul comunist. Sacrificiul lui Iuliu Maniu și al atâtor mii de rezistenți anticomuniști a fost, în fine, răsplătit de o istorie altminteri atât de cinică și silnică în raport cu micile națiuni din Europa de Est. Ultimul mare imperiu colonial a sucombat sub povara propriei sale ineficiențe, corupției și zădărniciei mitologice. Nimeni nu mai ia astăzi în serios himera bolșevică, iar cei care se agață de doctrina comunistă, în Rusia, Ucraina, Moldova de dincolo de Prut sau în România, o fac pentru că detestă pluralismul, modernitatea, constituționalismul și ideea competiției între indivizi liberi și responsabili, deci nu pentru că ar mai crede sincer în tezele din Manifestul Partidului Comunist.

Contextul în care ne aflăm este unic în istoria acestui secol. Ceea ce s-a petrecut în ultimii ani întrece orice și-ar fi putut închipui chiar și cel mai temerar politolog. Nu este vorba că am fi nutrit iluzii privind natura barbară, fariseică și oprimantă a sistemului comunist. Nu, toți care trăisem sub el știam că sistemul este terminal bolnav. Mai mult, știam că el se născuse schilod, excrescență a unui proiect morbid de anihilare a fibrei verticale și demne din om. Marxismul, mai întâi, leninismul apoi, au pariat pe principiul gregarității colectiviste. Individului nu-i rămâne decât să-și mărturisească neputința, să se adapteze sau să se angajeze într-o eroică rezistență ale cărei șanse de izbândă erau însă minime în condițiile sistemului de relații internaționale stabilit la Ialta, în februarie 1945. Cel puțin așa au stat lucrurile în faza polițienesc-despotică a terorismului dezlănțuit în timpurile lui Stalin.

Lucrurile s-au schimbat însă treptat, iar aparenta infailibilitate a comunismului s-a dovedit a fi un mit. Trebuie notate aici câteva elemente care explică degenerarea și finalul comunismului. În primul rând, regimurile marxiste au eșuat pentru că ignoră și resping libertatea umană. Apoi, ecuația perfectă pe care o anunță în plan economic nu este, de fapt, decât o instaurare a unei ordini bazate pe sărăcie generalizată și lipsă de inițiativă. Centralizate și birocratice, aceste regimuri au ignorat dimensiunea creativă și competitivă a economiei de piață. În plan cultural, comunismul a însemnat o nivelare grotescă și o încurajare a celui mai trist amatorism pompieristic. Atâta cât s-a făcut cultură autentică, ea s-a realizat împotriva, iar nu datorită comunismului. „Civilizația nouă” nu era astfel decât numele subordonării individului față de o totalitate absconsă, față de un apocrif „sens al istoriei” știut doar de un aparat dictatorial venal și parazitic. În vârful piramidei trona, faraonic și practic inamovibil, dictatorul absolut. Societatea civilă fusese strangulată, iar ideea de cetățean fusese înlocuită prin aceea de subiect al statului totalitar. Era normal ca un asemenea sistem să se năruie în clipa în care se pornea pe calea unor mult-amânate reforme. Ceea ce s-a dovedit în acești ultimi ani este că nu există soluție în interiorul comunismului, ci doar împotriva lui și dincolo de el.

Câteva cuvinte despre Moldova de dincolo de Prut. Anexată samavolnic de către Stalin în iunie 1940, această parte a teritoriului istoric al României a suferit ravagiile politicii de denaționalizare forțată impusă de satrapul de la Kremlin. Între cei care au condus operațiile criminale pe teritoriul Basarabiei după cel de-Al Doilea Război Mondial au fost Leonid Brejnev și Konstantin Cernenko, ambii emisari de origine rusă ai centrului moscovit, dar și un Ivan Bodiul sau Simion Grossu, birocrații de partid de origine moldovenească. Odată lansate reformele lui Gorbaciov, Moldova cunoaște timpuri de entuziasm politic, iar renașterea culturală se produce fulgerător. Rolul principal l-a avut Frontul Popular, organizația care a evoluat de la pozițiile inițiale mai timide până la actuala orientare de fermă sprijinire a unirii cu România. Între timp, și nu surprinzător, s-a format un grup politic condus de foștii activiști de origine moldovenească, care par mai puțin înclinați să favorizeze unirea neîntârziată. Conflictele interetnice s-au agravat în ultima vreme și nu este exclus ca ele să fie abil instigate și întreținute de cei care au interesul să împiedice sau să temporizeze revenirea Basarabiei la România. Ceea ce este oricum frapant este că între echipa lui Ion Iliescu la București și membri ai anturajului lui Mircea Snegur pare să existe o convergență de opinii privind necesitatea amânării actului Unirii. Dar este oare logică această amânare? Personal, mi se pare straniu să existe două state românești, care ambele își afirmă adeziunea la principiile democrației, câtă vreme nu se pot nota distincții ideologice esențiale între ele, precum între Coreea de Nord și cea de Sud.

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG