Linkuri accesibilitate

În lumina sfârşitului [de octombrie]




Doi literaţi foarte diferiţi, Leonida Lari şi Aureliu Busuioc, s-au născut pe 26 octombrie – adevărat, la o distanţă de peste două decenii unul de altul (în 1928, „Bătrânul Poet”; şi în 1949, „Sibila” de la Bursuceni, Bălţi) –, astfel că acest sfârşit de săptămână va prilejui aduceri aminte în sânul familiilor, dar şi publice. Căci, orice s-ar spune, fiecare dintre ei şi-a marcat epoca, Lari identificându-se cu Anul 1989 (ajuns titlu de carte, ed. Hyperion, 1990), şi Busuioc punctând în câteva rânduri – în 1968, odată cu apariţia romanului Singur în faţa dragostei, apoi de prin 1997 încoace, când în loc să se „pensioneze”, a dat în 15 ani nu mai puţin de cinci romane, dintre care Hronicul Găinarilor (Prut Internaţional, 2006; Cartier, 2012) este o capodoperă.

Fără a impieta memoria niciunuia dintre ei, încerc să le citesc „vieţile paralele” – cel puţin din clipa în care i-am cunoscut personal. Prin 1984, cel târziu în 1985 – dar pentru lumea noastră de atunci tot 1984 era! – fusesem invitat acasă la Leonida Lari, Marea Preoteasă a unui adevărat cult pe care noi, neofiţii întru Poezie, eram chemaţi să-l mărturisim cu o devoţiune mistică. Într-un apartament de 4 odăi, eram o duzină de inşi aspiranţi la gloria mundi, dintre care majoritatea s-au eclipsat cu timpul, iar cei care vor confirma (vai! puţini de tot) s-au desprins de pe orbita autoarei Dulcelui foc, pentru a-şi urma propria traiectorie de cometă, de-ar fi să-l pomenesc pe Nicolae Popa. Căci, după toate, Leonida nu-şi dorea o şcoală poetică – unde ea să fie profesoară la toate materiile, se-nţelege metafizice! –, ci o nouă religie, pe care o vestea prin toată fiinţa, şi în numele căreia era gata să renunţe la bucuriile lumeşti. Chiar şi întâmplându-te în imediata ei apropiere, îţi lăsa impresia că se află dincolo de Calea Lactee, lucrurile terestre interesând-o doar în măsura în care se putea desprinde de ele. Se impunea mai cu seamă o „asceză socială”, poeta ferindu-se de politică – în ochii ei (visători!), Răul Absolut.

Mare mi-a fost mirarea aflând-o în anii 1988-1989 în fruntea mişcării de Renaştere naţională, şi – de ce nu aş recunoaşte-o?!! – şi mai mare tristeţea când „a trecut Prutul” cu arme şi bagaje, lansându-se în politica dâmboviţeană (după ce nu a acces în primul Parlament al Republicii Moldova), mai întâi pe listele PNŢCD, iar apoi îngroşând rândurile României Mari. Ce mai rămânea din artista romantică de altădată s-a exprimat în versuri fie patriotice, fie poeme-invective la adresa „duşmanilor” (tot mai numeroşi în ultimii ani!), în tot cazul angajate – altfel spus, selenara Leonida Lari a schimbat Piaţa Diolei pe Agora, dar oare a mai fost aceeaşi poetă din primele ei volume?!

Nu-mi amintesc când i-am călcat pragul lui Aureliu Busuioc pentru prima oară – în mod cert, în anii ’90, pe când locuia vizavi de Sala cu Oră, şi-l avea încă pe şoricarul Enrique (l-am recunoscut din prima, după poza de pe coperta romanului Lătrând la lună). „Ce se mai aude?”, m-a luat prin surprindere maestrul, eu venind să discut un… manuscris. Îl interesau bârfele mai mult sau mai puţin literare, dar şi cărţile confraţilor de condei; nu scăpa nici o ocazie să ia parte la vreo agapă cu oarece aer cultural; era prezent în viaţa cetăţii fără să facă din asta mare tapaj, punând şi o distanţă ironică în numeroasele rubrici pe care le-a susţinut în Literatura şi Arta, Săptămâna, Jurnal de Chişinău în ultimele două decenii, semn că artistul nu trebuie confundat cu tribunul. Bănuiesc că l-au curtat mai multe formaţiuni politice, fără a şi-l ridica niciuna pe scutul celor 5 sau 6%, cât să acceadă în Parlament. Într-o vreme, s-a numărat printre consilierii Preşedintelui Petru Lucinschi, şi iarăşi fără a se despărţi de spiritu-i critic şi nici înghiţindu-şi limba (păzea să ajungi ţinta replicilor sale vitriolante).

Degaja o formidabilă senzaţie de libertate, într-o lume tot mai împărţită pe căprării, se mişca (un verb dureros, dacă mă gândesc la ultimele sale apariţii publice – în scaun cu rotile!) cu o graţie de mare prădător, avea un bun-simţ înnăscut şi o generozitate lipsită de orice teatralitate („Decât să primeşti, mai bine să dai!, zicea el şi, după o pauză teatrală, lovitura de graţie – a spus boxerul”); cât despre ospitalitatea Bătrânului Poet, ce să mai vorbim! În nici o clipă din multele petrecute împreună – uneori, în doi, alte dăţi în echipă (Mircea V. Ciobanu, Eugen Lungu, Vasile Romanciuc ş.a.) – nu s-a erijat în Maestru, nu a făcut-o pe guru, nici n-a căutat să „lase o impresie bună” posterităţii (alias, nouă), gravându-şi o anume efigie în mintea noastră. Era firescul întruchipat, chit că se ştia un aristocrat al spiritului.

Şi fiindcă destinul celor născuţi într-o zi trebuia să se mai intersecteze o ultimă dată, fie şi prin ricoşeu, anume Domnia Sa mi-a spus la telefon, pe 11 decembrie 2011, cu o voce stinsă, că „a murit o fată talentată, Leonida Lari” (de unde poeta îl trecuse pe o listă de „slugi la Împăratul Roşu” prin ’90 şi ceva, în Glasul naţiunii), scriind şi un vibrant cuvânt de adio pentru colega sa mai tânără... Acum, că şi unul şi altul s-au topit în lumina sfârşitului de octombrie, fie-le numele aureolate de ceea ce au realizat mai bun!

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG