sâmbătă, noiembrie 29, 2014 Ora Locală 08:02

Blog / Blog Audio: Vladimir Beşleagă

Romanul „Voci”. Capitolul 8 (prima parte)

În care plicurile poştaşului alimentează o frică mare

x

Multimedia

Audio

Eu: Da. Da. Sunt dator. Da. Da. Sunt obligat... să-mi fac datoria până la capăt. Numai că nu ştiu: la ce bun? Stai, stai... da, se aude ceva...  Nişte paşi pe scară... Cineva vine... se apropie cineva de uşă... Iată... iată... iată... s-a oprit în faţa uşii... şi se pare că-i aud respiraţia... Iată... iată... iată , prin ... crăpătura uşii se vede lucind ceva... Da, nişte ochi... Da, mă caută... cineva vrea să... afle dacă sânt sau nu sânt... Da... dar stai! Parcă vrea să facă ceva... Nu cumva să... deschidă? Şi dacă are... cheie? şi dacă cheia se potriveşte? Şi dacă broasca se deschide? Şi dacă reuşeşte să intre, eu ce mă fac? Eu ce fac? Da, e un hoţ! Da, e un criminal! Da, vine să mă prade... Ha-ha-ha! Să mă prade? Ce să ia de la mine? Ce-o să găsească aici? Da, dar hoţul când vine, vine înarmat! Şi dacă tu i te opui, îi ripostezi, el îţi dă în cap şi te omoară! El are, numaidecât că are un cuţit cu el, o rangă, o cărămidă, îţi dă în cap şi – gata cu tine!... Ahhhh... ahhhhh... Se pare că... se pare că nu este hoţ... Se pare că... Da! Uite că... bagă ceva pe sub uşă... Da, bagă ceva pe sub uşă... Da, nişte plicuri... Nişte plicuri subţiri... Unul, două – două plicuri... Ia te uite! Ia te uite... să le iau... Ia uite, nişte plicuri... Ce-i cu plicurile astea? Auzi? Hop, hop, hop – paşi... Se duc paşii... A plecat... Da, coboară pe scară... Oaaah... Oahhh... Nu se mai aud... A fost poşta... Poşta mi-a adus nişte plicuri... Oahhhh... oahhhh... M-au scăldat sudorile... Oahhhh, oahhhh... Ce mi-a mai fost fost dat a păţi! Slavă Domnului, slavă Domnului, a trecut... S-a dus... s-a dus... nu mai este... Oahhhh...
Tu: Dar ce-i cu tine, omule? Ia uite – tremuri... te-ai îngălbenit şi te-ai făcut mic ca un pârci... Nu cumva te-ai speriat... de paşii aceştia? Gata, s-au dus...
Eu: Lasă că... nu m-am speriat...
Tu: Cum: nu, dacă dârdâi de parcă te-au apucat frigurile?
Eu: Stai... Lasă-mă, lasă-mă un pic să-mi revin. Oahhhh... Să-mi trag sufletul... Ia  uite: într-adevăr – ce-i cu mine?
Tu: Ei, ţi-ai revenit? Acum poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? Că doar n-au dat tătarii...
Eu: Nu... Ha! Tătarii... dar poate că nu era rău dacă... ar fi dat?
Tu: Dar de ce? Ce, ce-i la mijloc?
Eu: Parcă tu n-ai şti!
Tu: Eu? Dar de unde aş putea să ştiu?
Eu: Păi... Stai, stai un pic... Aşa... Bun. Eeeh! Uite care-i socoteala. Vezi cele d o u ă plicuri de acolo, de pe jos?
Tu: Păi, da, le văd. Da, şi ce-i cu ele?
Eu: Nu! Nu mă apropii – nu mă ating de ele!
Tu: Dar de ce? Nu crezi cumva că o fi vreo... bombă în ele?
Eu: Poate chiar mai mult decât o bombă...
Tu: Două, da?
Eu: Parcă nu-i tot una: două sau una singură? E destul şi o zecime de bombă şi – am sărit în aer.
Tu: De ce să sari în... aer, omule?
Eu: Parcă nu ai şti!
Tu: Ce să ştiu?
Eu: Stai, ascultă... Hai să ne amintim împreună... să recapitulăm...
Tu: Dar nici măcar nu te-ai uitat... la aceste plicuri. Nici măcar cu un deget nu le-ai atins...
Eu: Nici nu e nevoie s-o fac. Ştiu dinainte ce-i în ele.
Tu: De unde ai putea să ştii?
Eu: Păi, aşa mi se întâmplă mereu de când sunt pe lumea asta. În zilele cele mai alese, cele mai dragi, s-ar părea, tocmai atunci vine un nor asupra mea, un nor negru cu toate fulgerele şi cu tunetele destinului...
Tu: Dar zi o dată: ce-i? Ce poate să fie?
Eu: Cred că astea nu sunt decât răspunsurile la proiectele mele, la planurile mele grandioase...
Tu: Aşa, da, parcă mi-aş aminti ceva...
Eu: Asta-i! Şi doar ştii prea bine că acum o lună şi jumătate, încă înainte de a trece la acest nou domiciliu (ha-ha! domiciliu!), am depus atunci proiectul unei noi lucrări, unei noi cărţi şi...
Tu: Da, da, îmi amintesc: ai depus, comcomitent, acelaşi proiect şi la editura PRO NOI şi la Fundaţia SPONSOROS – deci, asta era?
Eu: La sigur că asta.
Tu: Şi ce crezi? Că în aceste plicuri se află răspunsul?
Eu: Da, răspunsul.
Tu: Şi atunci de ce nu le deschizi să afli răspunsul?
Eu: Nu vreau... nu vreau... nu vreau...
Tu:  Văd că iar începi să... dârdâi, iar începi să... tremuri... Iar te zghihuie ceva, parcă ţi-ar fi frig...
Eu: Da...
Tu: Ştii ce... ştii ceva? Hai să ne  amintim ce-i cu proiectele tale. Mai bine zis: cu proiectul.
Eu: Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau să-mi amintesc – vreau să uit! Vreau să uit de ele, să uit, să nu-mi aduc aminte de ele. Cum numai mă gândesc, îndată începe să mă furnice prin piele, prin toată şira spinării... Nu mai pot...
Tu: Dar calmează-te, omule, calmează-te. Ştiu, ştiu, acum mi-am amintit. Ai făcut nişte schiţe de o nouă carte şi vreau să-ţi spun că era curios de interesantă... Foarte multe lucruri interesante aveai în acel proiect... Ştii ceva? Hai, hai să ne amintim împreună.
Eu: Nu – nu vreau... Nu – nu vreau...
Tu: Atunci, atunci tu să taci. Taci. Taci. Iar eu, eu am să-mi amintesc. Singur. Tu poţi să nici să nu asculţi. Eu singur am să-mi amintesc.

Taguri Blog audio,Romanul Voci,Vladimir Beşleagă

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate