Istoria iubeşte farsa, poate pentru că nu există cale mai sigură spre educaţia prin tragedie. Sîntem în plină epocă de extindere arogantă a pretenţiilor de puritate generoasă a socialismului reciclat. Şi tocmai pentru că această farsă nu se va sfîrşi înainte de a provoca o tragedie, actorii îşi fac de cap entuziast şi sistematic.
Iată-l pe ex-troţkistul, ex-anarhistul, actualul Parlamentar European, eco-socialist Daniel Cohn-Bendit, la Strassburg, în plină dezbatere asupra componenţei şi obiectivelor noii Comisii Europene. Cohn-Bendit nu e un orator gratuit sau neatent. Retorica lui Bendit s-a declanşat tocmai pentru că dezbaterile au avut loc în prezenţa lui Jose Manuel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene. Pentru ceilalţi lideri de grup parlamentar, prezenţa lui Barroso a fost prilejul unei dezbateri asupra principiilor de politică europeană. Pentru Bendit, aceaşi prezenţă a fost rampa de lansare perfectă a unei provocări, în buna tradiţie a tehnicilor de vacarm propagandistic stîngist.
Bendit a început şi a încheiat înfăşurat în mantia revoltatului umanitar. Cum e posibil ca „refugiaţii” care pleacă pe mare din Libia să fie repatriaţi de statele membre UE (în special Italia)? - a întrebat indignat Bendit. Refuzul de azil e o „ruşine” pentru Uniunea Europeană - a stabilit Bendit care n-a avut, altfel, nimic de spus despre alte posibile ruşini sau merite europene.
În spatele patetismului umanitar al lui Bendit se ascunde un calcul precis. Bendit ştie că transformarea unei crize în criză umanitară se soldează, de cele mai multe ori, cu deformarea sistemului legal. Socoteala lui Bendit e simplă şi nu are, de fapt, nimic de-a face cu compasiunea. Astfel, dacă africanii care pornesc pe Mediterana în ambarcaţiuni improvizate devin - cu ajutorul lui Bendit - victime ale autorităţilor italiene, soluţia nu poate fi decît eliminarea aestei situaţii intolerabile. Cum anume? Simplu. „Refugiaţilor” trebuie să li se asigure securitatea iar asta înseamnă, pur şi simplu, că persoanele în cauză trebuie preluate şi transportate în condiţii optime din Africa în Europa de Sud.
Evident, legea trebuie, ulterior, schimbată, în aşa fel încît statul italian să nu mai poată recurge la repatriere. Statutul incert de refugiat al acestor pesoane care recunosc dealtfel că nu fug de persecuţie ci vin în Europa pentru a trăi mai bine, dispare din discuţie şi, odată cu această omisiune, absorbţia devine o obligaţie a statelor europene. Daniel Cohn-Bendit proiectează o conductă care varsă persoane din Africa spre Europa.
Interesant, pasiunea umanitară a lui Bendit e cu totul străină de problema traficului de persoane şi vine de fapt, în ajutorul imediat al reţelelor de traficanţi de persoane care lansează pe mare ambacaţiuni încărcate cu zeci şi sute de oameni lăsaţi în voia soartei.
De ce e semnificativă mica acrobaţie ilogică a lui Bendit? Pentru că ea descrie acea logică dotată cu şperaclu umanitar de care se foloseşte stînga „progresistă”. Nu e nimic progresist în aceast gen de presiune şi şantaj, prin care Bendit se revine la vocaţia lui anarhistă. În schimb, adversitatea sistematică şi rădăcina resentimentară sînt cît se poate de vizibile.
Astfel, Europa trebuie să preia şi să plătească eşecul statal şi social al entităţilor africane. Culpa europeană e automată şi trebuie transformată în premiu de încurajare pentru corupţia şi violenţa de stat a regimurilor africane. Interesant, Bendit nu îşi sprijină ideile pe exemplul personal şi nu se grăbeşte să facă schimb de loc şi de locuinţă. Bendit rămîne bine înfipt în establishmentul politic şi mediatic european. La Strassburg şi Bruxelles. Nu la Tripoli.