Încă mai plutea în aerul Librăriei din Centru atmosfera distinsă de la lansarea studiului dnei Catherine Durandin, Statele Unite şi lumea moştenite de Obama, Cartier, 2009, că o altă carte „la zi” îşi face iată drum spre marele public, şi anume Ultima casă din URSS, de Ştefan Susai, Editura T, 2009. Şi asta exact în săptămîna în care toată Europa sărbătoreşte cea de a 20-a aniversare de la căderea Zidului berlinez; or, Cortina de Fier – adevărat, acum destul de ciuruită! – încă mai desparte nu atît cele două maluri ale Prutului, cît oamenii (în „nostalgici” şi cei care au votat schimbarea), iar venirea jurnalistului ieşean la Chişinău a fost posibilă şi fiindcă „zidul” vizelor impus cetăţenilor români după aprilie ’09 s-a prăbuşit odată cu guvernarea comunistă.
Recomandată călduros de Mihai-Răzvan Ungureanu, ex-ministrul român de Externe – „Volumul Ultima casă din URSS nu este o descriere statică, nu este un tablou, ci o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru mulţi dintre noi. Este o imagine vie, vibrantă a Republicii Moldova şi, poate paradoxal, atemporală” –, cartea lui Ştefan Susai şi-a găsit nişte cititori pe cît de recunoscători, pe atît de exigenţi, în persoanele celor care au ţinut să vorbească pe marginea ei la lansarea de joi, 5 noiembrie, de la Librăriei din Centru din Chişinău: Iurie Colesnic, scriitor, istoric literar, iar acum şi parlamentar; Constantin Cheianu, scriitor şi publicist; Dumitru Crudu, scriitor şi publicist; Alina Radu, jurnalistă, director al Ziarului de gardă. Ei bine, prezentările acestora au fost pe cît de diverse – volens-nolens, experienţele personale şi-au spus cuvîntul: cea de istoric literar, în cazul lui Colesnic; de dramaturg, în cazul lui Cheianu şi Crudu; şi de jurnalist de investigaţie, în cazul Alinei Radu –, pe atît de unanime: cartea lui Stefan Susai face dacă nu cît o ambasada a României la Chişinău, cel puţin cît un consulat. Nu că ar da vize de intrare în Ţară, dar face vizi(bilă) viaţa de zi cu zi a omului simplu de la noi, scoţînd din anonimat destine pentru a le reda umanităţii, dacă nu cumva umanitatea (vezi de ex. „Pentru a scăpa de sărăcie, cetăţenii Moldovei îşi vînd rinichii”, după care s-a făcut un reportaj la TV5).
Ca şi poezia inspirată, publicistica „la zi” trăieşte graţie emoţiei nemijlocite, pe care o comunică cititorului pe scurtătură, uneori în ciuda statutului ontologic care cere „neimplicarea” jurnalistului – în acest sens, Ultima casă din URSS este o rană vie, chit că nu lipsesc zecile de pagini haioase, iar umorul, mai curînd bonom de factură crengiană, detensionează atmosfera. Că tot se vorbeşte despre „Noul Val” al cinematografiei româneşti (mulţam Ambasadei Române – tocmai s-au încheiat la Chişinău zilele filmului românesc), paginile cărţii ar putea fi ecranizate, s-au dat şi nume în acest sens, nu înainte însă de a fi citite...
Din personaj al cărţii, şi încă unul ubicuu, autorul s-a înfăţişat la finalul lansării pe post de... mirabilă fiinţă! Mărturiseşte la un moment dat Ştefan Susai că tot numărîndu-şi ştampilele vămii Albiţa din paşaport pe 2008 (ca, de altfel, şi pe 2007, 2006, 2005...), s-a surprins că le-a pierdut şirul: 54? 56? 62? Carevasăzică, puţin peste numărul de săptămîni ale anului, 52.
Ceea ce înseamnă că, de ani buni, „Operaţia Iaşi-Chişinău” are loc cel puţin o dată pe săptămînă; şi aşa se face că ultima casă din URSS aparţine, de-acum încolo, spaţiului cultural românesc.
Recomandată călduros de Mihai-Răzvan Ungureanu, ex-ministrul român de Externe – „Volumul Ultima casă din URSS nu este o descriere statică, nu este un tablou, ci o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru mulţi dintre noi. Este o imagine vie, vibrantă a Republicii Moldova şi, poate paradoxal, atemporală” –, cartea lui Ştefan Susai şi-a găsit nişte cititori pe cît de recunoscători, pe atît de exigenţi, în persoanele celor care au ţinut să vorbească pe marginea ei la lansarea de joi, 5 noiembrie, de la Librăriei din Centru din Chişinău: Iurie Colesnic, scriitor, istoric literar, iar acum şi parlamentar; Constantin Cheianu, scriitor şi publicist; Dumitru Crudu, scriitor şi publicist; Alina Radu, jurnalistă, director al Ziarului de gardă. Ei bine, prezentările acestora au fost pe cît de diverse – volens-nolens, experienţele personale şi-au spus cuvîntul: cea de istoric literar, în cazul lui Colesnic; de dramaturg, în cazul lui Cheianu şi Crudu; şi de jurnalist de investigaţie, în cazul Alinei Radu –, pe atît de unanime: cartea lui Stefan Susai face dacă nu cît o ambasada a României la Chişinău, cel puţin cît un consulat. Nu că ar da vize de intrare în Ţară, dar face vizi(bilă) viaţa de zi cu zi a omului simplu de la noi, scoţînd din anonimat destine pentru a le reda umanităţii, dacă nu cumva umanitatea (vezi de ex. „Pentru a scăpa de sărăcie, cetăţenii Moldovei îşi vînd rinichii”, după care s-a făcut un reportaj la TV5).
Ca şi poezia inspirată, publicistica „la zi” trăieşte graţie emoţiei nemijlocite, pe care o comunică cititorului pe scurtătură, uneori în ciuda statutului ontologic care cere „neimplicarea” jurnalistului – în acest sens, Ultima casă din URSS este o rană vie, chit că nu lipsesc zecile de pagini haioase, iar umorul, mai curînd bonom de factură crengiană, detensionează atmosfera. Că tot se vorbeşte despre „Noul Val” al cinematografiei româneşti (mulţam Ambasadei Române – tocmai s-au încheiat la Chişinău zilele filmului românesc), paginile cărţii ar putea fi ecranizate, s-au dat şi nume în acest sens, nu înainte însă de a fi citite...
Din personaj al cărţii, şi încă unul ubicuu, autorul s-a înfăţişat la finalul lansării pe post de... mirabilă fiinţă! Mărturiseşte la un moment dat Ştefan Susai că tot numărîndu-şi ştampilele vămii Albiţa din paşaport pe 2008 (ca, de altfel, şi pe 2007, 2006, 2005...), s-a surprins că le-a pierdut şirul: 54? 56? 62? Carevasăzică, puţin peste numărul de săptămîni ale anului, 52.
Ceea ce înseamnă că, de ani buni, „Operaţia Iaşi-Chişinău” are loc cel puţin o dată pe săptămînă; şi aşa se face că ultima casă din URSS aparţine, de-acum încolo, spaţiului cultural românesc.