Operele scriitorului Panait Istrati (1884-1935), supranumit de Romain Rolland „un Gorki al Balcanilor”, s-au bucurat în Germania de o mare popularitate. Şi asta de deja în anii 1920, după ce scrierile lui Istrati au apărut în Franţa: în 1923, „Kira Kiralina”, cu o prefaţă de Rolland, iar apoi altele din ciclul povestirilor lui Adrian Zografi.
„Kira Kiralina” a apărut într-o traducere germană din 1926, cu o prefaţă de Romain Rolland şi o notă introductivă, semnată de Istrati. O versiune în limba română a povestirilor din „Kira Kiralina”, scrise în limba franceză, a apărut (în traducerea lui Istrati) la Bucureşti cu o întîrziere de 10 ani. Această versiune care ulterior a stat la baza altor reeditări a cunoscut-o şi poetul german Oskar Pastior (1927-2006), supranumit „un Paganini al liricii germane”. La 10 ani după moartea poetului, editura Klaus Wagenbach, din Berlin, a publicat acum traducerea lui Pastior pe care a realizat-o încă înainte de a părăsi definitiv România, în 1968. O analiză a diferenţelor stilistice între versiunea din 1926 şi cea din 2016 ar depăşi timpul rezervat prezentării sumare a receptării lui Istrati în spaţiul lingvistic german.
Traducerea lui Pastior este însoţită de o postfaţă empatică, semnată de Mircea Cărtărescu. În linii mari, Cărtărescu schiţează traiectoria literară şi politică a lui Istrati, fără a se opri prea mult asupra receptării operei în România sau aiurea.
În România, Istrati nu s-a bucurat de aprecierea presei, şi a fost supus, asemenea lui Rolland, unor atacuri concentrice. Nicolae Iorga l-a (des)calificat (în revista „Rampa” din 1924) drept „un hamal din portul Brăilei“. Octavian Goga îl considera în gazeta „Ţara Noastră” („Pînze de paianjeni”, cf. „Mustul care fierbe”, 1927, pp. 139-149, aici 143) un soi de agent care „a scos capul la Paris, cu un fitil roşu în mână”, care se „ia de piept cu Eminescu”, scoţînd „behăituri orientale”. Atacîndu-l frontal pe Romain Rolland (1866-1944), Vintilă Horia îl descrie pe prietenul şi susţinătorul lui Istrati drept reprezentantul „unei ideologii de laborator” care „s-a zvârcolit în sicriu, la victoria lui Hitler. Rămâne să se transforme în strigoi la izbânda apropiată a ‚Crucilor de Foc’” (cf. Vintilă Horia, „Romain Rolland şi umanitarismul”, în: Sfarmă-Piatră, anul II, nr. 11, 30 ianuarie 1936, p. 7).
Atitudinea de respingere a scriitorului a rămas aproape neschimbată şi după ce, în urma unei călătorii în Uniunea Sovietică, Istrati a publicat celebra sa dezicere de stalinism („Spovedania unui învins”, 1929).
Izolarea sa politică şi apoi cooperarea cu disidentul legionar Mihai Stelescu, părintele spiritual al revistei şi grupării radicale de dreapta „Cruciada Românismului”, au amplificat reflexele de respingere. (În 1936, Stelescu a fost asasinat de către un grup de terorişti gardişti care după aceea i-au ciopîrţit trupul.)
Heinrich Stiehler, care în 1990, a publicat o amplă monografie dedicată lui Istrati (la editura Büchergilde Gutenberg, unde a apărut aproape întreaga operă a scriitorului, tradusă în germană), atrage atenţia şi asupra receptării deficitare din perioada „naţional-stalinismului” ceauşist. Deşi la congresul al XII-lea al P.C.R., din 1979, opera lui Istrati fusese proclamată drept o parte a patrimoniului naţional, cititorii români nu aveau acces nici la „Spovedania unui învins” şi nici la textele din „Cruciada Românismului” (cf. Heinrich Stiehler, Panait Istrati. Von der Schwierigkeit Leben zu erzählen, Büchergilde Gutenberg, Frankfurt am Main/Wien 1990, p. 353).
Pe Panait Istrati, notează Cărtărescu în postfaţa amintită mai sus, l-a intersat umanul şi eticul. De aceea, aproape fiecare text scris de el este o pledoarie pentru libertate.
