Astăzi dimineață, de la Paris, întreaga presă franceză și apoi internațională, prelua anunțul făcut de fiul său pe Facebook, potrivit căruia filozoful francez de mare renume André Glucksmann a încetat din viață la vîrsta de 78 de ani. Zeci și zeci de elogii i-au fost imediat aduse celui despre care – pentru a-l cita pe scriitorul Pascal Bruckner – „a dat o lovitură de moarte definitivă ideologiei comuniste în Franța” și care, și-a făcut astfel „un număr enorm de dușmani, de oponenți, cărora le-a ținut piept”. Mai mult, despre André Glucksmann într-o relatare omagială.
„Ființa umană dispune de resurse infinite pentru a sutura, a recoase împreună rănile conștiinței sale” – scria André Glucksmann, într-o frază cheie, în memoriile sale, mult citate astăzi, „O înverșunare de copil”/Une rage d’enfant, publicate în 2006.
2006 a fost și anul în care am avut bucuria de a-l cunoaște ceva mai bine, grație interviurilor pe care ni le-a acordat nouă, ziariștilor de la Europa Liberă, în marginea lucrărilor „Forumului 2000” de la Praga, vorbind mai puțin despre el și mai mult despre politica represivă din Rusia și asasinarea prietenei lui, ziarista Ana Politkovskaia.
„Capacitatea de a sutura rănile conștiinței proprii” este o afirmație cheie în biografia tînărului născut în 1937 la Boulogne-Billancourt într-o „familie de emigranți austrieci, evrei și membri ai rezistenței”, comuniști în plus, ce se întorsese din Palestina în Germania, în anii ‘30 pentru a combate nazismul.
După ce și-a pierdut tatăl, mort pe o navă ce se îndrepta spre Marea Britanie, torpilată de germani în 1940, Glucksmann și-a trăit copilăria în clandestinitate în Franța ocupată, iar după război a refuzat să-și urmeze mama în Austria. Avea să se înscrie la vîrsta de 13 ani în organizația de tineret a Partidului Comunist și să rămînă oficial membru de partid pînă la vîrsta de 18 ani, în 1956, cînd se retrăgea pe fundalul invaziei sovietice din Ungaria revoltată. Se retrăgea nu pentru a schimba total ideologia, dar, așa cum o mărturisea, pentru a deveni anarho-maoist. Motivul, declara el într-o emisiune de televiziune, azi în Arhivele Institutului Național al Audivizualului:
„Aveam nevoie de o efigie necunoscută pentru a contra Partidul Comunist francez, care era pro-sovietic. Cum chinezii se certau cu sovieticii, puteam să rămînem «revoluționari» și să discutăm cu fermitate cu SGT-ul și cu Partidul comunist…”
Și Glucksmann adăuga imediat că a fost lucrul pe care l-a regretat cel mai mult întreaga viață deoarece:
„Da, este o rușine, fiindcă revoluția chineză a fost una din cele mai groaznice, dacă nu cea mai groaznică, din secolul al XX-lea.” „A fost ultima mea complezanță, concesie făcută unui «mîncător de oameni».
O formulă ce revenea în titlul primei cărți ce avea să-l facă celebru „Bucătăreasa și Mîncătorul de oameni – Reflecții asupra statului, marxismului și lăgărelor de concentrare/La cuisinière et le Mangeur d’Hommes – Réfléxions sur l’Etat, le marxisme et les camps de concentration”, publicată în 1975.
Între timp, André Glucksmann a urmat Școala normală superioară de la Saint-Cloud și, în 1961, a obținut o diplomă în filozofie, devenind asistent al lui Raymond Aron, participînd la evenimentele din mai 1968 și activînd ca intermediar între maoiștii așa-numitei Stîngi proletare, între militanți și intelectuali de renume, cum erau Jean-Paul Sartre și Michel Foucault. O experiență din care avea să învețe, cum o spune în amintirile autobiografice, „refuzul de a oculta, de a ascunde la repezează, cadavrele acumulate în dulapurile universului”, de a respinge „certitudinea happy-end-urilor”.
Intrat în rîndurile „noilor filozofi” Andre Glucksmann se separa radical de marxism la mijlocul anilor ‘75, devenind un intelectual angajat, a cărui voce și scrieri au contribuit imens la aducerea la lumină a crimelor Gulagului, a celor din Cambodgia, la reevaluarea acțiunii franceze din Algeria, susținător al intervenției militare împotriva Serbiei lui Slobodan Milosevic în 1999, al celei în Libia și Siria, în numele apărării drepturilor omului, devenind un adversar al lui Vladimir Putin, condamnînd atît violența războiul purtat de ruși în Cecenia, cît și represiunea internă, soldată cu asasinarea Anei Politkovskaia și a altor personalități ale opoziției ruse. Intre multele cauzele în favoarea cărora și-a ridicat vocea în apărare avea să se afle și cea a drepturilor populației roma, inclusiv din România.
Andre Glucksmann lasă în urma lui peste douăzeci de volume de reflecții și atitudine ce merită citite, între care „Spiritul post-totalitar precedat de În fața binelui și a răului” (1986), Descartes este Franța” (1997), „A treia moarte a lui Dumnezeu” (2000), „Discursul urii” (2004) și amintirea unui om extrem de atașant și convingător în discursul său, calificat adesea, cu ironie amestecată cu prietenie, pentru numeroasele sale intervenții la televiziune, îndeosebi cele din emisiunile Apostrophes ale lui Bernard Pivot, drept un „filozof catodic”.
