Cât poate rezista un stat mic, slab, ros de corupție, zguduit de circa o lună de zile de proteste de stradă?... Am avut entuziasmul primelor săptămâni când în corturile manifestanților răsuna muzica și era cald, au venit însă frigurile și odată cu ele presentimentul unui deznodământ, despre care încă nu se pot spune prea multe, că va fi în bine sau în rău. De când tabăra pro-estică și-a deschis propriul „front” în fața Parlamentului, s-a observat diferența clară între cele două grupuri de opozanți ai actualei puteri. Platforma „Demnitate și Adevăr”, pro-europeană, a desfășurat proteste pașnice, bine organizate, singura excepție fiind incidentele din 4 octombrie, când, din fericire, emoțiile oamenilor au putut fi calmate la timp de către liderii Platformei. De cealaltă parte, stânga pro-rusă, reprezentată de Partidul Socialist al lui Dodon și de formațiunea anarhistă, în vorbe și-n fapte, a lui Usatîi, s-au manifestat într-un mod de-a dreptul abject, provocând busculade, blocând arterele principale ale orașului, creând incomodități uriașe pentru sute de mii de locuitori ai municipiului Chișinău.
Îmbrățișând lozinca „Moldova fără oligarhi” – slogan impostor, întrucât escamotează adevăratele lor țeluri, și anume accederea la putere, scop pentru care sunt cheltuiți cu ghiotura bani de proveniență obscură –, pro-esticii și-au plasat protestele dincolo de limita legalității, unii dintre ei alegându-se și cu dosare penale. „Spiritul” opoziției pro-ruse s-a văzut în întreaga-i splendoare acum două zile, în toiul nopții, când niște indivizi necunoscuți, bănuiți a avea legături cu Renato Usatîi, au deversat o cisternă de dejecții pe treptele sediului unui partid de la guvernare.
Până când poliția și procuratura își vor finaliza ancheta pe marginea scandalosului incident, se poate lesne decupa scenografia acestor acțiuni, împrumutate din arsenalul lumii interlope – metode descalificante pentru un actor politic. De altfel, s-a remarcat deja că felul de a opera al oamenilor lui Dodon și Usatîi tinde să reproducă scenariile de destabilizare masivă din orașele ucrainene, acțiuni care au precedat anexarea Crimeii și pârjolul din Donbass: acolo au fost atacate instituțiile statului, iar forțele de ordine s-au dovedit neputincioase și chiar complice, în multe cazuri, cu bandele de mercenari ghidați de agenții serviciilor speciale rusești. Și la Chișinău, din păcate, opinia publică a constatat că organele de drept – poliția, carabinierii, procuratura – s-au pierdut cu firea, n-au avut reacții adecvate în fața unor acte de violență și sfidare nemaipomenită a ordinii publice de către manifestanții pro-estici. Nu știm dacă ortacii lui Usatîi și Dodon n-au fost infiltrați de „omuleții verzi” ai Kremlinului, așa cum au presupus unii comentatori, dar aceste proteste și organizatorii lor reprezintă un real pericol pentru Moldova. De aceea ar trebui tratați ca atare, mai ales că aceștia au anunțat o mare mobilizare de trupe joi, 15 octombrie, în ziua deschiderii sesiunii de toamnă a Parlamentului.
Or, miza și rațiunea unui protest onest este să obții satisfacerea unor revendicări legitime ale poporului, fără a devasta sedii de stat, fără a instaura haosul și mizeria în oraș.
O speranță de dialog s-a înfiripat odată cu apelul lansat de guvernanți către mișcarea protestatară pro-europeană din Piața Marii Adunări Naționale, după ce luni întregi puterea s-a arătat oarbă și surdă față de revolta și indignarea oamenilor. Azi urma să aibă loc o primă întâlnire în cadrul unui așa-zis Forum Public, cu participarea clasei politice și societății civile, în vederea încheierii unui Pact Social. Este de fapt o invitație adresată liderilor Platformei „DA”, pentru discutarea unei agende de reforme și schimbări fundamentale la nivelul instituțiilor statului, asupra cărora insistă deopotrivă protestatarii pro-europeni, partenerii occidentali ai Republicii Moldova și pe care, declarativ, o acceptă și guvernarea. În același efort de auto-responsabilizare pare să se înscrie și vizita premierului Streleț la Bruxelles și întâlnirea sa, la București, cu președintele Johannis, ceea ce vrea să însemne poate că Moldova încearcă să-și refacă imaginea compromisă, după marile scandaluri de corupție și jafuri bancare.
Când vorbim despre ideea unei „mese rotunde”, atât de prizată în spațiul est-european, îmi vine în minte o analogie istorică: discuțiile purtate, tot așa, în jurul unei mese rotunde între liderii sindicatului „Solidaritatea” și guvernul Jaruzelski în Polonia. Acel proces anevoios de negocieri a culminat cu organizarea unor alegeri libere, pluraliste, care au condus la instalarea primului guvern necomunist din blocul sovietic. Ce a urmat se știe: „terapia de șoc” a lui Balzerovicz, un șir de reforme grele, acceptate de populație – reforme adevărate, nu mimate! –, care au făcut din Polonia liderul incontestabil al Europei Centrale, foste comuniste.
Republica Moldova se află, desigur, la o altă etapă istorică, maladiile sale sunt specifice unei tranziții post-comuniste foarte întârziate: instituții șubrede, administrație ineficientă și coruptă, sistem bancar perforat, justiție aservită. Așa încât nu atât organizarea unor noi alegeri este soluția – un scrutin anticipat cel mai probabil ar aburca la putere, așa cum o arată și sondajele, partide pro-estice, antieuropene –, ci reformarea instituțiilor statului, scoaterea lor de sub tutela politică. O spune și Maia Sandu într-un recent interviu pentru Deutsche Welle: „Atâta timp cât instituțiile sunt slabe, există pericolul ca alți oligarhi să încerce să și le subordoneze în viitor. Este important ca în momentul în care se schimbă puterea să se insiste de la bun început pe reforme instituționale serioase, pe promovarea în funcții a persoanelor profesioniste și integre și să se facă investiții considerabile în consolidarea independenței și capacității acestor instituții. Până atunci, exercitarea presiunii publice pentru înlocuirea conducerii acestor instituții controlate politic oferă o mică șansă de a „infiltra” în sistemul corupt oameni care ar pregăti demolarea acestuia.”
Cu alte cuvinte: dialog, reforme, evoluție democratică, nu haos, nu răzmeriță, nu demolare. Deloc întâmplător, omul politic de care se leagă azi cele mai mari speranțe pentru europenizarea Moldovei este tocmai un fost ministru al Educației. Republica Moldova seamănă cu un elev corigent, învechit în rele, pe care cineva – un supraveghetor neînduplecat și incoruptibil – ar trebui să-l bage în sala de curs și să-l oblige să învețe cinstea, corectitudinea, bunele maniere, respectul față de celălalt, coerența dintre vorbe și fapte… Grea școală pentru moldoveni! Dar altă cale pur și simplu nu există.
