Din zorii tranziţiei mi se întîmplă aceeaşi chestie. Nu vreau să merg la alegeri, apoi rudele şi prietenii mă obligă să votez şi eu votez cu un soi de lehamite. Iar după alegeri vine implacabil decepţia. Conducătorii pe care îi aleg dau cu bîta-n baltă. Cel puţin aşa mi se pare.
Aşa a fost şi ultima dată. Iarăşi am votat, împins de rude şi amici, şi… am rămas cu buzele umflate. Spectacolul dizgraţios al negocierilor interminabile dintre învingători îmi provoacă gustul amar al dezolării. Asta am vrut eu cînd m-am dus să votez?
De fapt, şi mai tare mă miră că mă las mereu înduplecat să votez, deşi toată fiinţa mea se împotriveşte. Aşa e cînd nu eşti suficient de puternic şi te laşi influenţat de cererile ritoase ale cunoscuţilor.
„Votează, căci ne prăpădim!” îmi spun ei ani de zile.
Şi eu votez ca să fiu copleşit de regrete după alegeri. Neplăcută situaţie!
Sincer să fiu, nici nu mă mai interesează ce fel de coaliţie vor plămădi învingătorii. Eu aş vrea, în calitatea mea de alegător, să mi se dezlege cîteva enigme. Aş vrea, de pildă, să ştiu de cît timp e nevoie ca să aflăm cine e vinovat de moartea lui Sorin Paciu în Pădurea Domnească. Am impresia că scurgerea timpului ne îndepărtează de aflarea adevărului. Sau poate nu am dreptate?
Îmi amintesc cu un soi de îngrijorare şi de domnul Vicol, fostul şef al Fiscului. Ce mai face oare el? Parcă i se aduseseră nişte învinuiri. Păi, e sau nu vinovat domnul Vicol?
Mă uit la hora post-electorală a învingătorilor şi am impresia că enigmele de felul celor sus-pomenite vor fi veşnice. Nu ştiu dacă am dreptate, aşa pur şi simplu mi se pare, după ce am trăit ani lungi în tranziţie.
