Andrei Deviatkov: „cel mai realist scenariu mi se pare cel de „cipriotizare” a conflictului transnistrean”

Cu studii în politologie absolvite în Tumen, Federaţia Rusă, Andrei Deviatkov este în prezent lector al universităţii din Tartu, Estonia, şi expert al Centre for EU-Russia Studies (CEURUS) din această ţară. Într-un interviu la Europa Liberă, expertul, care a cercetat întreaga istorie de până acum a reglementării conflictului transnistrean, combate opinia împărtăşită de o majoritate de experţi potrivit cărora strategia Federaţiei Ruse ar fi de a ajunge la regiunea transnistreană prin anexarea sau cel puţin transnistrizarea regiunilor de sud-est ale Ucrainei.

Europa Liberă: Vorbiţi în cercetările Dvs. despre trei scenarii pentru viitorul conflictului transnistrean. Mai întâi, care sunt aceste scenarii?

Andrei Deviatkov: „Eu am elaborat aceste scenarii din perspectiva UE. Primele două mi se par mai puţin realiste. Unul ar fi că Rusia, UE şi regiunea transnistreană ar ajunge la un numitor comun referitor la participarea, într-o formă sau alta, a regiunii transnistrene la acordul de asociere şi de liber schimb pe care Republica Moldova îl va semna foarte curând cu UE. Formal, această participare s-ar putea oficializa printr-un protocol special semnat de părţi. De ce acest scenariu nu mi se pare totuşi realist? Pentru că Tiraspolul refuză să participe la acest proces şi nimic nu prevesteşte că ar putea exista o altă decizie în timpul apropiat. Există o anumită retorică în acest sens, există anumite poziţii politice, dar o decizie definitivă nu există.

Al doilea scenariu e legat de o eventuală revenire a comuniştilor la putere după alegerile parlamentare din noiembrie. Această posibilă revenire ar îngheţa procesul de asociere, acordul cel mai probabil ar fi plasat pe linie moartă, iar regiunea transnistreană va continua să existe în condiţiile în care există. Vor continua cel mai probabil să existe acele preferinţe comerciale care sunt valabile acum în comerţul cu UE şi atât. Dacă revine la putere, Vladimir Voronin se pare că va denunţa Acordul de Asociere şi Liber Schimb.

Ceea ce se vede din comunicatele oficiale, din întrevederi este că europenii încearcă acum să se înţeleagă cu el: şi Štefan Füle (comisarul european pentru extindere şi politică de vecinătate), şi ambasadorii europeni poartă cu el discuţii, încearcă să-l atragă în dialog, încearcă să-l convingă. Dar deocamdată poziţia lui e că Moldova nu ar trebui să se integreze nici în UE, nici în Uniunea Euroasiatică… El pare să opteze pentru o Moldova care se autogestionează şi se dezvoltă pe multipli vectori, beneficiind concomitent de preferinţe comerciale atât cu Estul, cât şi cu Vestul.

Dar cel mai realist scenariu mi se pare cel de „cipriotizare” a conflictului. Este ceva ce nu-şi doresc cele mai multe forţe politice din UE, pentru că aceasta ar însemna divizarea Europei, eşecul încercării de a atrage Rusia în dialog şi, de asemenea, va lăsa în vigoare o problemă strategică: cea a existenţei a unei zone gri necontrolate de nimeni.

Trebuie să ţinem totuşi cont de câţiva factori: Transnistria nu e Kosovo – în acest caz nu se poate vorbi despre nişte operaţiuni de contrabandă de proporţii legate de trafic de persoane sau de armament, ceea ce înseamnă că, chiar dacă va exista această zonă gri, ea nu va afecta prea mult. Ea există şi acum şi nu deranjează prea mult pe nimeni din punctul de vedere al securităţii. Fireşte, din depozite a dispărut o anumită parte din armament, până acum sunt găsite acele arme în diferite ţări, dar asta încă nu înseamnă că Transnistria este o ameninţare.

Până acum, toate încercările de înţelegere cu Rusia au eşuat. Ultima dată, acest eşec a fost înregistrat cu Memorandumul Meseberg din 2010. Dar UE vrea să europenizeze Moldova şi este nevoită să aleagă acum între integrare europeană şi reintegrare. Dacă reintegrarea aşa şi nu e posibilă, se încearcă să se pună accent pe europenizarea Moldovei, în paralel cu exercitarea de presiuni asupra regiunii transnistrene. Această presiune este posibilă pentru că regiunea depinde de piaţa europeană, moldovenească şi ucraineană. Şi în aceste condiţii, ei i se spune: din 2015 nu veţi putea face comerţ cu noi dacă nu veţi participa la acordul de liber schimb.

Deci, încercarea este de a împinge regiunea transnistreană spre Moldova şi de a o europeniza împreună cu ea.
Mie mai realistă mi se pare o situaţie în care pentru regiunea transnistreană s-ar aplica un model cipriot, adică asta va fi o regiune care în plan de securitate nu va ameninţa pe nimeni, indiferent dacă vor exista acolo forţe armate ruse sau nu. Multe puteri în Europa cred că ar accepta aşa un model.

Există însă şi temerea că Rusia va profita de problema găgăuză. Mie totuşi mi se pare că această problemă nu mai este actuală, pentru că Partidul democrat controlează acolo situaţia, iar ameninţări pentru integritatea Moldovei de acolo mai degrabă nu există.”

Europa Liberă: Aţi luat totuşi în calcul, în acest scenarii, şi evoluţiile care vor exista în Ucraina? Adică, ce va fi cu regiunea transnistreană dacă Ucraina se stabilizează şi, dimpotrivă, dacă acolo lucrurile se complică.

Andrei Deviatkov: „Eu vorbesc despre scenarii realiste. Desigur că se pot elabora şi altele, dar ele nu vor fi realiste din punctul meu de vedere. De exemplu că Rusia, aşa cum spun analiştii de factură liberală gen Iulia Latînina sau alţii, nu face altceva decât să-şi croiască cale spre Transnistria prin Odessa.

Actualele evenimente mai degrabă vorbesc despre altceva: Rusia a anexat Crimeea, dar pentru sud-estul Ucrainei are o poziţie mai flexibilă. Şi eu cred că o intervenţie directă acolo nu va exista. Respectiv, pentru Rusia, acum o problemă crucială este să restabilească tranzitul aviatic şi feroviar prin Ucraina spre Transnistria. Acum acesta este problema politică de bază a Rusiei. Nu există opţiunea să ocupe Odesa şi prin ea să controleze Transnistria, să o recunoască chiar. Şi acest lucru este foarte vizibil în retorica puterii ruse.

Acum sarcina Rusiei este federalizarea Ucrainei, adică crearea unei Ucraine care ar fi mai prietenoasă Rusiei, unei Ucraine care ar fi gata să-i dea Rusiei anumite garanţii de neutralitate, unei Ucraine care cel mai probabil nu s-ar asocia cu UE.

Iar acest lucru se obţine prin pârghii politico-economice. De aceea eu nu cred că evoluţiile din Ucraina vor influenţa mult poziţia Rusiei în Transnistria.

Desigur Ucraina acum a blocat oarecum anumite legături cu regiunea transnistreană. Guvernul Iaţeniuk a tăiat multe căi pentru regiune, şi de export, şi contactele între elite - multe s-au dărâmat. De aceea în regiune există mari îngrijorări referitoare la Ucraina. Dar Rusia nu va răspunde nici cu acţiuni militare, nici cu recunoaşterea regiunii. Pentru Rusia este principial acum să restabilească aceste legături social-economice. Aşadar, un al patrulea scenariu eu deocamdată nu întrevăd.”

Europa Liberă: Dar de ce fel de acţiuni şi abordări din partea UE ar fi nevoie, poate, ca să se reuşească atragerea regiunii transnistrene în acordul de liber schimb, şi, respectiv, a Rusiei într-un astfel de dialog?

Andrei Deviatkov: „Rusia are în raport cu UE o problemă: ea nu percepe UE ca un subiect monolit de dialog. În UE sunt foarte multe puteri politice: Comisia Europeană, Consiliul European cu 28 de state – toate cu poziţii diferite. Şi Rusia face faţă acestei situaţii cu mare dificultate. Am să vă dau un exemplu: toţi îşi amintesc de memorandumul Kozak din 2003, dar nimeni despre propunerea olandeză din vara lui 2003, când preşedinţia olandeză a OSCE, în coordonare cu UE, a propus să fie schimbată misiunea de pacificare a federaţiei Ruse din regiunea transnistreană cu o misiune europeană. Kremlinul a reacţionat foarte negativ atunci. Dar asta a fost doar o propunere olandeză sprijinită de alte câteva forţe din UE şi OSCE.

Altfel spus - o încercare de a rezolva „din mers” conflictul. Iar Rusia nu vrea să discute „din mers” soluţii pentru această regiune. Ea, fie spus vulgar, este prezentă aici cu toată forţa. Şi mie mi se pare că în Kremlinul vrea o discuţie mai la subiect. Europa percepe asta ca dorinţă a Rusiei de a împărţi cu UE sferele de influenţa. Dar, până la urmă, asta şi înseamnă o împărţire a sferelor de influenţă.

Apoi, Kremlinul nu este sigur că Acordul de Liber Schimb este benefic pentru Rusia, mai ales că însuşi Füle spune că acest acord e o metodă foarte bună de a reintegra Moldova. De aceea Kremlinul se arată deranjat şi ar vrea să obţină un document pe care să fie descrisă viziunea UE pentru soluţia conflictului şi relaţiile din această regiune.

Deci, Rusia aşteaptă din partea UE o strategie pe înţelesul său, formulată de UE ca subiect unitar de dialog. Faptul că în UE sunt foarte multe forţe în interior care nu pot să se înţeleagă între ele e evident acum ca niciodată în problema sancţiunilor împotriva Rusiei. O parte a Europei spune că nici o sancţiune economică nu va fi, chiar şi în cazul anexării regiunilor din sud-estul Ucrainei. Altă parte, dimpotrivă, vrea aplicarea presiunilor asupra Gazprom-ului şi Rossnefti-ului. Şi aceste tabere luptă între el. Iar Kremlinului nu-i este clar cu care dintre ele să discute.

Eu, care am studiat toţi acei 20 de ani de conflict, am observat că au existat câteva momente ratate, eu le-am zis „ferestre ale posibilităţilor” ratate. De exemplu, în 2001 a fost un astfel de moment pentru că Putin era atunci dispus să se înţeleagă pe conflictul transnistrean cu UE.

Memorandumul Meseberg din 2010 la fel a fost o fereastră de oportunităţi care nu a fost folosită. Multe puteri în Europa au acuzat atunci Germania că ar acţiona unilateral, că trebuie să existe o poziţie consolidată a UE. Dacă ar fi unitate, ar fi poate mai uşor de înţeles şi pentru Rusia cum să acţioneze.

Şi mai există un factor. Pentru Federaţia Rusă, controlul asupra spaţiului post-sovietic este foarte important în promovarea identităţii sale. Să ne amintim de strategia lui Elţin despre CSI – acea strategie spunea clar că CSI este principala resursă a Rusiei pentru perceperea sa în exterior ca o mare putere. Acest lucru se poate înţelege în mod diferit. Chiar Elţin îl percepea deferit la anumite etape - fie ca proiect imperial, fie proiect umanitar...

Dar esenţa e că acum are loc o nouă ciocnire a doi actori care nu vor să cedeze şi care percep controlul asupra regiunii ca unul exclusiv. Şi nu e vorba doar despre Rusia. Şi în UE mulţi percep lucrurile astfel: în regiune vine integrarea europeană, iar CSI nu este decât ceva provizoriu, lipsit de importanţă. Ceea ce irită Kremlinul. Şi nu doar. Şi Turcia e iritată de această latură a strategiei UE.

Pe de altă parte, Rusia trece printr-o evoluţie internă neînţeleasă pentru structurile europene. Rusia este bine înţeleasă de Germania, de exemplu, unde există şi acel concept al celor care „înţeleg Rusia”. Dar în ţari ca Estonia sau Polonia, Marea Britanie, Rusia şi procesele sale politice interne sunt de neînţeles. De aceea Rusia trebuie să elaboreze strategii de comunicare cu fiecare actor din UE în parte, ca să le explice poziţia sa. Ceea ce din nou displace Rusiei.”