Parcă sînt şi eu un cetăţean care plăteşte impozite, parcă fac şi eu ceva în societatea asta, parcă am şi eu un punct de vedere. Dar nu m-am întîlnit cu recenzorii pe durata desfăşurării recensămîntului.
Mi-a zis fiul că într-o zi a venit un tînăr care, văzînd că nu mai e nimeni acasă, a spus că va reveni şi nu a mai revenit. Şi doar putea să revină în weekend, dar n-a mai venit şi astfel recensămîntul a trecut cu vederea peste mine. Şi e păcat, căci eu mă pregătisem pentru o discuţie consistentă, avem ce să le spun recenzorilor. Dar se vede că degeaba mă pregătisem.
Da, înţeleg că există mereu nişte cetăţeni pe care recensămîntul îi ignoră, înţeleg că recenzorii sînt oameni şi nu pot să se întîlnească cu toată lumea. De ce însă să spui că vei reveni şi să nu mai revii? Şi-apoi mai este ceva.
Pe mine m-au ignorat şi recenzorii precedentului recensămînt. S-a întîmplat asta în 2004, în epoca triumfului comunist. Nici atunci nu am avut ocazia să le povestesc recenzorilor cum trăiesc şi cine sînt. Iar dacă mă gîndesc mai bine, nici în 1989 nu am fost vizitat de recenzori. Ce-i drept, atunci eram în Uniunea Sovietică.
Aşa că eu nu prea am treabă cu recensămintele. Iar chestia asta, stimaţi ascultători, mă tulbură, mă nelinişteşte. Păi, cum de nu reuşesc să mă întîlnesc eu cu aceşti recenzori? Dar poate eu doar am iluzia că exist? Poate totul e ca într-o proză fantastică în care personajul credea că e viu şi era de fapt mort? Nici nu ştiu ce să mai cred. Să mai aştept oare următorul recensămînt? Dar voi mai trăi oare prin 2024?
