vineri, august 01, 2014 Ora Locală 10:48

La sfîrşit de săptămînă cu Europa Liberă

Ziua trăiam în prezent, iar noaptea – în trecut

O săptămână într-un jurnal de Nina Corcinschi, la Europa Liberă.

Nina CorcinschiNina Corcinschi
x
Nina Corcinschi
Nina Corcinschi

Multimedia

Audio

Nina Corcinschi, născută la 20 septembrie 1979, s. Dişcova, r. Orhei. Absolventă a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Doctor în filologie. Director al Centrului de Literatură şi Folclor al AŞM, cadru didactic la Catedra Istorie şi Teorie Literară a UPS „Ion Creangă”. Redactor-şef adjunct la revista Metaliteratură. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A publicat volumele Poezie şi publicistică. Interferenţa limbajelor, Chişinău, Tipografia Centrală, 2008. Arcul voltaic. Textul ca lume (i)mediată. Chişinău, NotografPrim, 2012. Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2008).
 
Luni
 
A devenit ciudată ziua de luni, în care, după ce îmi petrec copilul la şcoală, nu mă mai precipit să plec la serviciu. E un fel de satisfacţie combinată cu neliniştea. O nelinişte a neadaptării la odihnă, la ritmuri mai lente. M-am obişnuit cu viaţa ca un raliu, cu zeci de activităţi în agenda zilei. Schimbarea, deşi nu e bruscă, e bulversantă totuşi. Dimineaţa încă mai trag cu ochiul la cafeaua din dulapul de la bucătărie, pe care însă n-am voie s-o savurez, deoarece medicul îmi tot repetă că poate dăuna bebeluşului care în curând va veni pe lume. Ceai, deci, şi încă slab, aproape fără gust. Urmează însă şi partea fericită a zilei: lecturile pentru care n-am prea avut timp până acum. Prietena mea, Flori Bălănescu de la Bucureşti, mi-a expediat cartea ei. O citesc cu o satisfacţie deosebită. Sunt mândră de ea.
 
Seara aflu că Mihai Ghimpu a declarat că pledează pentru renunţarea la articolul 13 din Constituţie, pentru a nu se regăsi acolo nici glotinimul limbă moldovenească şi nici cel de limbă română. Motivul ar fi că politicianul îi înţelege pe oamenii care, minţiţi toată viaţa în privinţa identităţii lor lingvistice, consideră că vorbesc limba moldovenească. De parcă această schimbare din Constituţie ar rezolva problema ignoranţei celor care consideră că limba e moldovenească. Mă întristează profund această cedare. În problema limbii române nu trebuie să existe concesii.
 
Decid să mă protejez măcar acum de veşti proaste şi de noi dezamăgiri, de aceea exclud din programul zilnic ştirile tv şi discuţiile despre isprăvile „patriotice” ale politicienilor.
 
Marţi
 
Am adus recent de la Dişcova două albume cu fotografii de familie. Le răsfoiesc cu emoţie. De când au decedat părinţii, tot ce ţine de viaţa lor capătă pentru mine alte rezonanţe decât le-au avut cândva. Pe filele vechi sunt fotografii parcă dintr-o altă viaţă. Cu greu recunosc o parte din oamenii din poze. Mulţi dintre ei demult nu mai sunt printre cei vii. Desprind fotografiile de pe coperte pentru a citi dedicaţiile de pe verso. Unele sunt în versuri: „Pe această foaie albă/ eu las poza mea/ Şi ţi-o trimăt ca amintire/ Pentru toată viaţa ta” (Din vremea slujbei, Chiruşa, lui Vanea). Cu fiul lui Chiruşa, prietenul lui tata am fost colegi de clasă. De câţiva ani buni nu mai ştiu nimic de el, dar nici de alţi colegi, care s-au risipit prin lume. Descopăr că în perioada sovietică, fotografiile erau mai inspirate decât cărţile. Pe altă poză dedicată mamei mele citesc: „Veronica, dorul este mare/ dorul este greu/ să-ţi aduci aminte/ de numele meu” (Ca amintire de la colega de bancă şi prietena ta, Silvica, din timpul studiilor în oraşul Soroca). Îmi amintesc cum comenta mama pozele cu prietenele ei de la Soroca: „Uite, asta-i Elvira, care m-a învăţat să port coc, iar asta e Maria, care a murit, săraca, de rac la piept. Uite-o şi pe Aliona, de la care m-am umplut de păduchi la şcoală”.
 
Mă uit cu tristeţe la surorile mamei. Nici ele nu mai sunt în viaţă. De mătuşile mele e legată toată copilăria mea, în cele mai frumoase momente ale ei. Am senzaţia chinuitoare a rădăcinilor rupte, a trecutului care nu-mi mai aparţine. 
 
Trec la un alt compartiment al albumului, cel cu fragmente decupate din ziarele la care scria mama sau la care scriau alţii despre ea. Mă amuză aceste consemnări din presa timpului: „– Ţi-a plăcut cartea, Ionel? – îl întreabă pe băieţel Veronica Gavrilovna Morozan.
 
–  Da.

– V.G. Morozan cultivă elevilor şcolii medii din Morozeni dragostea faţă de cuvântul tipărit” (N. Calapod. 11.01.1972).
 
O altă depeşă publicată din partea cititorilor se întitulează Prietenul nostru: „Cu bucurie ne ducem întotdeauna la biblioteca şcolară. Bibliotecarul V.G. Morozan ne sfătuieşte de fiece dată ce să citim, ne ajută să alegem piese şi poezii pentru luminiţele şcolare. La bibliotecă se organizează regulat şezători, victorine, expoziţii de cărţi” (L. Timuş, 21.02. 1976). Apoi alte evenimente relatate de mama despre inaugurarea clubului nou, despre seratele petrecute la şcoală şi despre copii de acolo... Aşa banale cum sunt, aceste informaţii sunt semnificative pentru mine şi îmi dau o stare de bine.
 
Remarc că este pentru prima dată din 2007 încoace când pot trece prin amintiri fără să mă copleşească durerea ceea sufocantă până la imposibil a pierderii mamei. Nu m-am putut apropia în tot aceşti ani de trecutul nostru comun. Seara a trecut parcă într-o stare de transă. Într-o pendulare între prezent şi trecut.
 
Miercuri
 
O noapte de vise. Aceleaşi vise, în casa părintească, insuportabil de pustie după plecarea părinţilor. În vis sunt însă împreună cu cel puţin unul dintre ei. Mă trezesc cu inima strânsă. Îmi amintesc de întrebarea pe care le-a adresat-o scriitorul Vladimir Beşleagă studenţilor mei, la o întâlnire: care sunt visele voastre recurente? Dificilă întrebare. În toţi aceşti ani de la pierderea mamei, am evitat trecutul pentru a mă proteja de durere. El însă revenea obsedant în vise. Ziua trăiam în prezent, iar noaptea – în trecut. Unele vise erau chiar fericite. Puteam s-o ating pe mama, să-i spun ce dor, ce dor chinuitor îmi e de ea...
 
Am vizitat anul trecut biblioteca sătească, în care mama mea a muncit câteva decenii. Am fost oripilată să văd biblioteca secţionată în 3 birouri separate, dintre care, în unul se dă pensia, altul e demolat, iar al treilea e aşa-zisa bibliotecă. Pereţi strâmbi, clădiţi la repezeală, 2 rafturi de cărţi de la care mirosea a praf şi, într-un colţ  – bibliotecara. Apatică, tăcută, lipsită parcă de orice vlagă. Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu biblioteca, când şi cum a devenit un cotlon. Mi-a răspuns că nu sunt deloc bani pentru reparaţii şi achiziţii de carte. Tot din acelaşi motiv ea e nevoită să muncească doar pe jumătate de normă, pentru un salariu de 400 de lei. N-am recunoscut nimic din biblioteca de cândva. Nu sunt nicidecum nostalgică după perioada URSS-istă din viaţa mea, dar colapsul „democratic” de acum m-a îngrozit. Biblioteca în care muncea mama mea, pe timpuri era spaţioasă, inundată de lumină, plină de cărţi. Atenţie, cărţi bune, româneşti! Printre volumele despre Lenin, Stalin şi alţi criminali ai istoriei se ascundeau adevărate comori: Camil Petrescu, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu etc. Iar mama ştia că anume acestea trebuie să ajungă la cititor. În biblioteca ceea am crescut eu şi acolo am petrecut cele mai magice clipe din viaţa mea. Am visat de nenumărate ori biblioteca, rafturile gemând de cărţi, am retrăit în vis emoţia contactului vizual, olfactiv, tactil cu revistele şi cărţile dragi. Cea mai palpitantă aventură din copilăria mea era să profit de plecările mamei la seminarele din Orhei şi să-i subtilizez cheile de la bibliotecă, unde mergeam şi încuiam uşa pe dinăuntru. Îmi plăcea să rămân singură cu cărţile. Acum, la maturitate, le spun prietenilor că aş dori un azil lectorial pentru o săptămână într-o bibliotecă. Fără telefon, fără conexiune la internet. Singură, doar eu şi cărţile. Dânşii o iau drept o gluma. Nu e chiar aşa ...
 
Joi
 
x
Zi de cumpărături. Am intrat în magazin şi am cumpărat scutece pentru nou născuţi. Scutece! N-am mai pus mâna pe astfel de obiecte de când Cătălina era bebeluş. Tocmai mă zăpăcisem şi mă bâlbâiam de emoţie când mă întreba vânzătoarea câte vreau să cumpăr. Am ales şi nişte hăinuţe, la fel de emoţionată şi mirată că pot fi atât de mici şi că în curând voi îmbrăca bebeluşul cu ele. Îmi amintesc cum arăta Cătălina când era doar un prunc şi încerc să-mi imaginez cum va arăta frăţiorul ei. Cred că la fel de superb.
 
După amiază ne uităm cu Cătălina prin lucrurile cumpărate. Nici ea nu poate să-şi ascundă uimirea şi fericirea. „Mamă, mă întreabă, de ce încă nu avem nume pentru frăţior?”. Îi explic că trebuie să ajungem la un consens şi cu tatăl ei. Părerile sunt împărţite la acest capitol. Mie mi-ar plăcea să-l numesc Felix, Cătălinei îi place prenumele Laurenţiu, soţul însă are alte preferinţe. Mi-a promis că imediat ce revine de la Moscova luăm o decizie care să ne convină tuturor. Seara discutăm cu bebeluşul. Cătălina îi şopteşte cât de mult îl iubeşte şi-l aşteaptă. Seara, de obicei, copilaşul se relaxează şi face tumbe. Cătălina e în extaz când îi surprinde mişcările. Mi s-a confesat că aceasta e cea mai fericită perioadă din viaţa ei, când vine acasă şi o aşteaptă mama şi frăţiorul. Mă bucur tare mult că pot să-i ofer aceste clipe minunate.
 
Vineri
 
Scriu cronica pentru rubrica din revista Argeş. Am ales cartea lui Dumitru Crudu Eşarfe în cer. Până acum am evitat să scriu despre ea. Mi-era teamă că nu voi rezista la o nouă apropiere de tema morţii. Lectura ei mă tulburase. Acum, după experienţa acestui jurnal, cred că sunt pregătită să vorbesc despre moarte.
 
M-am obişnuit să scriu jurnalul şi descopăr că-mi place. Deşi mă răscoleşte şi uneori îmi tremură mâna de emoţie, e un exerciţiu pe care aş vrea să-l continui.

Taguri Europa Liberă,Jurnal săptămânal,Nina Corcinschi

Acest forum a fost închis
Comment Sorting
Comentarii
     
de: casapu dorina de la: bardar
09.12.2012 10:12
Doamna Corcinschi va doresc multe realizari pe plan profesionale....ca din cite vad pe plan personal va merge de minune...cu venirea pe lume a acestui inger sa vi se umple casa de lumina si caldura!!Va admir si va sunt recunoscatoare pentru lucrurile utile invatate la universitate!Republica Moldova va are pe dumneavoastra,deci are cu ce se mandri!

de: Anonim
08.12.2012 18:12
Mult stimata Doamna, sa va dea Dumnezeu sanatate si sa va aduca numai bucurii de la copiii Dvs.! Ma bucur ca mai exista astfel de profesori la universitatile din Chisinau. Doamne Ajuta!

În exclusivitate