marți, septembrie 16, 2014 Ora Locală 18:25

Comentarii, opinii

Mujdei capitalist pe moştenire comunistă

Presa a devenit coada de topor a politicienilor, organ vital al menţinerii puterii în stat.

Multimedia

Audio

Indiferent câte resturi de discuţie apuci la televizor, din presa scrisă sau pe stradă, tot nu faci de-un dialog. Sunt capetele frânte ale unor distorsiuni logice, replici autiste rostite în pustiul social, de indivizi pe care foamea de bani şi putere îi face agresivi şi vorbăreţi.

Pe de altă parte, era o iluzie că, după patru ani de hărţuieli şi bâiguieli, politicienii vor găsi răgazul ca, măcar în campania electorală, să fie interesaţi de dialogul cu cei cărora le cer votul. Deşi poate că perdelele de vorbe după care se ascund vor să ia ochii şi mai ales minţile publicului electoral. Ar trebui să fie mulţumiţi de propriile reflexe vitale, dacă-şi descoperă, în cele din urmă, o nişă electorală pe care s-o apere de contracandidaţi cu ghearele.

După expresia inspirată folosită de preşedintele Băsescu, ei coabitează în colţul de junglă pe care-l populează. O face şi premierul, pus la colţ şi umilit din nou în cursa pentru Bruxelles. Dacă disputa cu preşedintele s-ar fi purtat în fruntariile logicii, şeful executivului ar fi trebuit să fie cel care discută angajamentele bugetare ale României pe următorii opt ani, nu preşedintele. Dar nu logica este cea care a dus România pe culmile disperării.

Preşedintele are nevoie zilele acestea mai mult ca oricând de ecranul televizorului unde se simte ca peştele în apă. Vrea să facă valuri, să fie vizibil, să fie mesagerul zeilor septentrionali, să-i mustre pe adversarii politici că nu se ridică la înălţimea lui şi a familiei sale politice.

Preşedintele, strâns de cearcănele şi ridurile celui care ştie că se apropie momentul scadenţei, şi-a părăsit bârlogul în căutarea prăzii, ca s-o transforme, printr-un  discurs şi câteva insinuări, în exemplu şi trofeu pe zidurile cancelariei prezidenţiale. A scos din dulap tot arsenalul de schelete şi cartofi fierbinţi şi a pornit în campanie, sperând să-şi înfigă steagul în pieptul celor care-i pun în pericol familia. Premierul care ştie ce-ar putea  pierde după o asemenea dispută în care costumele Armani sunt singurul semn de urbanism, l-a lăsat pe camaradul său politic, preşedintele Senatului, să primească în faţă arţagul prezidenţial.

Crin Antonescu a comentat recentele discursuri ale lui Traian Băsescu, spunând că, dacă acesta  consideră că nu avem stat de drept, atunci preşedintele cărui tip de stat este? A aflat răspunsul la întrebare când, vreme de o oră, preşedintele l-a ţinut în cătarea puştii, ciuruindu-l în numele democraţiei, pluralismului şi imparţialităţii sale prezidenţiale. Să înţeleagă cine-i mai mare de stat. Asta e soarta peştilor cei mari - că există prădători şi mai mari - care, invocând siguranţa puietului din baltă, vor face ordine cu colţii să-şi păstreze pentru sine prada. Cine a urmărit disputele teritoriale într-un acvariu ştie ce înseamnă asta.

După patru ani de huzur, toţi actorii ecosistemului politic sunt paraşutaţi în circumscripţiile pe care le curtează şi-şi imaginează că, dacă-şi trag un rând de praf pe obraji, o pereche de cizme de cauciuc în picioare şi nişte riduri la tâmple au devenit de-ai locului. Coabitează. Dacă nu li s-a pregătit o celulă la Rahova, peţitorii şi-au cumpărat măcar o garsonieră în circumscripţia unde candidează şi trec, o dată pe săptămână, să hrănească muşcatele, peştişorul auriu din hol şi votanţii. Oricum, principala lor preocupare este să blocheze atenţia alegătorului cu orice preţ, unii cu preţuri chiar pipărate, dacă ne luăm după mercurialul electoral.

Preşedintele Băsescu şi oamenii săi, specialişti de elită în diversiuni, au pregătit câteva divertismente, să ne petrecem alegerile agăţaţi de televizoare şi spânzuraţi de câte o telenovelă filmată în pragul DNA. E şi acesta un fel de a muşamaliza  rapoartele financiare legate de repetatele deturnări ale fondurilor europene de pe vremea guvernării Boc. Sunt sute de milioane de euro şi deturnarea lor începe să doară.

Cu speranţa că nimeni nu se mai uită la amănuntele  guvernărilor trecute sau la conturile ministeriale transferate în buzunarele prietenilor şi familiei de partid, candidaţilor nu le-a mai rămas decât să bată cu coada în acvariu, să distragă atenţia de la momeli. La ore neaşteptate, canalele de televiziune le deversează inteligenţa în sufrageriile oamenilor obişnuiţi, umplându-le prânzul sau cina de toxine. Toţi candidaţii simulează o minimă morală. Evită să-şi amintească propriile slăbiciuni şi promit că nu vor mai repeta greşelile. De aceea au şi fost mutaţi disciplinar în circumscripţii dincolo de orizontul politic, în bezna şi sărăcia nordului. Poate că acolo, pe întuneric, vor fi votaţi.

Doar unul dintre eroii principali merge înainte, fără regrete şi reţinere, vesel ca o pasăre-sanitar pe care n-o mai mai sperie colţii crocodililor de unde-şi ia mare parte din hrană, energie şi inspiraţie: presa. E drept că a fost anemizată de TVA şi de concurenţa neloială, de şantaje şi corupţie, de faptul că piaţa media e manipulată de cei doi-trei mari granguri care dispun de fonduri nelimitate pentru a-i falimenta pe patronii locali şi a-i handicapa fatal pe cei centrali, dar chiar şi-aşa, modificată genetic, transformată într-o Curte a miracolelor plină de cocoşaţi, spâni malefici şi femei cu barbă, presa are un cuvânt de spus şi o misiune pe care numai ea o poate îndeplini. Ea simulează imparţialitatea şi maimuţăreşte libertatea de conştiinţă.

Presa, cu exagerările ei, cu lipsa de măsură, de educaţie, de morală şi de integritate, pe scurt presa câtă şi cum a mai rămas a făcut posibil miracolul alegerilor locale şi, posibil, al celor generale: partidul popular. Doar cu ajutorul neprecupeţit al presei a fost posibilă ascensiunea lui Dan Diaconescu, un obscur jurnalist care ar fi trebuit să piară la primul strigoi în direct sau la primul proces de calomnie, şi transformarea lui într-un fenomen naţional. Presa e cea care a scris interminabil şi fără nicio cenzură logică despre scamatoria licitaţiei de la Oltchim sau despre dispariţia Elodiei. Presa l-a pus pe prima pagină, poveste de succes a mujdeiului capitalist care dă savoare moştenirii comuniste. Presa l-a folosit pentru a ironiza grosier parvenitismul şi ţopenia, predându-i de fapt, microfonul şi lăsându-l să-şi activeze electoratul subliminal cu ajutorul petardelor de presă.

Dar de ce ne-am mira? A acţionat, oare, presa altfel şi în cazul altor candidaţi? Nu ea este cea care i-a obişnuit pe aceştia cu ideea că nu există pedepse şi nici memorie şi că pot spune şi face orice pentru că nuanţele se vor dilua în vreme, iar greutatea vorbelor şi consecinţa faptelor vor dispărea? Nu presa este cea care ne-a învăţat că nu există o legătură dialectică între cauză şi efect câtă vreme nu a fost interesată decât de efecte? Că onorabilitatea sau morala au fost abrogate iar cinstea şi corectitudinea nu sunt cuvinte româneşti, până la proba contrară.

În paginile ziarelor, în transmisiuni radio sau televizate s-au rostit atâtea grozăvenii pe care moderatorii nu le-au taxat din comoditate, partizanat sau prostie pură şi simplă încât pentru public presa a devenit sinonimă cu puterea şi, mai degrabă, un duşman al democraţiei, o redută a dublului limbaj şi a manipulării.

Este şi explicaţia pentru care în România nu există presă de partid. Pentru că aparţine, în cea mai mare măsură,  partidului nemuritorilor, oligarhiei politico-financiară din miezul fiecărei pietre cu care încercăm să construim capitalismul şi democraţia, aşa că nu-i de mirare că se surpă noaptea.

Din nefericire, acum, la momentul scadenţei, în ciuda internetului, a arhivelor, a memoriei personale, niciun jurnalist nu pare să mai facă acest efort de aducere-aminte. Nimeni nu mai vrea să pună întrebări stânjenitoare pentru că i se retrage acreditarea sau nu-i vor mai veni maimuţoii preferaţi în emisiunile lui de mare audienţă. Politicienii  şi demnitarii înşişi s-au obişnuit cu salte moi şi vor să primească întrebările interviului prin poşta electronică, pentru a le modifica în funcţie de sondaje şi a avea timp să-şi pună fardul asortat cu aşteptările.

Câinii de pază ai democraţiei au trecut printr-un  proces îndelungat de îmblânzire şi dresaj aşa că, dacă le comanzi „Aport!”, îţi aduc în dinţi toţi adversarii politici, după ce-i jumulesc bine să nu se mai apere. E drept că şi justiţia se pricepe la asta şi o demonstrează zilnic, la cel mai înalt nivel de impostură şi manipulare, dar arestările şi rechizitoriile, transcripturile telefonice şi corespondenţa intimă interceptate de procuratură au nevoie de presă pentru a-şi atinge obiectivele.

Presa a devenit coada de topor a politicienilor, organ vital al menţinerii puterii în stat.

De ce s-ar mai pune întrebări, din moment ce toate răspunsurile pot fi manipulate, cosmetizate? E suficient să ai răspunsurile ca să poţi fabrica  întrebările. Dar, în condiţiile acestea, cum ar mai fi posibil un dialog? Nu mai pot fi emise decât discursuri pe care presa îşi face datoria de dezonoare să le disemineze, sub ameninţarea falimentului, compromiterii, departamentului de crimă organizată şi a altor instrumente pe care oligarhia de partid şi de stat le stăpâneşte cu virtuozitate.

În loc să fie denunţătoarea corupţiei, traseismului, incompetenţei, presa şi-a rezervat rolul complicelui. Nu mai păzeşte intrarea, ci s-a aşezat la masă. După ce a muşcat o vreme lanţul cu care era legată, stârnind comentariile răutăcioase ale competiţiei sau ale opiniei publice, presa a ajuns la concluzia că sunt întrebări care ţi-ar putea tăia limba. Definitiv.

Taguri alegeri,presa,romania,Radio Europa Liberă,Sorin Șerb,sinteza săptamînii politice

Acest forum a fost închis
Comentarii
     
În acest forum nu există încă niciun comentariu. Fiţi primul şi contribuiţi cu unul

În exclusivitate