De 19 ani se spune: „conflictul transnistrean este unul politic, între Chişinău şi Tiraspol cu privire la executarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stâng al Nistrului, şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaş râu. Conflictul a început imediat după autoproclamarea independenţei republicii moldoveneşti nistrene. Pentru mulţi combatanţi, care au participat în operaţiunile militare din 1992 acest război a lăsat un gust amar.
Adevărurile și lecțiile unui război
Istoricii sunt în drept să spună adevărul despre conflictul armat din 1992. Acei, care au luptat acum 19 ani la Nistru cred, că trebuiau să apere independenţa şi integritatea ţării, dar mai ales locuitorii de pe malul stâng, cei care în acele timpuri au cerut ajutorul autorităţilor statului. Povesteşte maiorul în rezervă, cavalerul Ordinului Ştefan cel Mare, Valeriu Daraban, atunci comandantul interimar al Batalionului de patrulă şi santinelă numărul şase din cadrul Ministerului de Interne.
Europa Liberă: Dar eraţi conştienţi, totuşi, că în faţa tancului, a tunului rusesc nu poţi să opui rezistenţă?
Valeriu Daraban: „Nu ne gândeam la asta. Iată, eu nu ştiu, patriotismul ăsta la toţi băieţii... Eu nu vorbesc acum numai de mine, dar eram comandant de batalion şi un batalion întreg. Băieţi toţi tineri şi când am trecut Nistrul noi nu-i puteam să-i oprim, băieţii benevol. Nici nu ne gândeam că n-o să putem opune rezistenţă. La Coşniţa, când vedeam oamenii ceea necăjiţi, femeile cu copii treceau Nistru în partea asta speriate. Cum puteai să te gândeşti la altceva?”
Europa Liberă: Au fost şanse de a fi câştigat acel război?
Valeriu Daraban: „Şanse de câştigat împreună cu politicienii, nu numai cu arma în mînă s-au arătat. Am avut foarte multe întrevederi cu comandanţii din partea ceea şi vedeam cum erau ei dotaţi şi cum eram noi dotaţi. Şi n-aveam noi cu ce ţine piept. Numai cu bărbăţia poliţiştilor şi a băieţilor, cu vitejia lor ţineam piept.”
Europa Liberă: Domnule Daraban, aţi fost de mai multe ori la negocieri atunci, în timpul conflictului armat, cu duşmanii Dumneavoastră. Se putea ajunge la un compromis?
Valeriu Daraban: „Da. Noi negociam să nu deschidem foc, aşa să luăm un cuvânt mai ţărănesc, într-aiurea. Împuşcau şi aceea, şi ai noştri. Şi dacă nu erau unele operaţiuni, lumea era de acum sătulă şi zi şi noapte nu puteau dormi numai împuşcături estea. În orice caz noi ne înţelegeam să nu deschidem foc. Îndeplineam.”
Europa Liberă: Adevărul e că aceste tratative aveau efect atunci.
Valeriu Daraban: „Da, mai tare mi s-au întipărit în minte zilele de Paşti. Să facem tot posibilul, ca să nu moară nici unul, nici dintr-o parte nici din alta.”
Europa Liberă: Au fost aduse multe forţe pe câmpul de luptă, cazaci, gardişti?
Valeriu Daraban: „Da, erau, cazaci nu ştiu de unde erau aduşi toţi de aiurea, de pe toată Uniunea Sovietică. Haite de bandiţi, de tâlhari de pe toată Rusia. Luptam cu armata rusească. Eu v-am spus, făceam tratative cu comandaţii din partea ceea şi s-au mărturisit concret, că el este ofiţer în armata Rusiei. Aşa că era clar, că noi luptăm nu cu Transnistria, luptam cu armata Rusiei.”
Europa Liberă: Ce învăţăminte trebuie să tragă politicienii?
Valeriu Daraban: „Problemele trebuie rezolvate pe cale paşnică.”
Europa Liberă: Aveţi rude în partea stângă a Nistrului?
Valeriu Daraban: „Da. Soţia e de la Cocieri.”
Europa Liberă: Lumea s-ar înţelege în afara politicului? Ar vrea să trăiască într-o Moldovă unită?
Valeriu Daraban: „Bineînţeles. Lumea de acum e sătulă de toate hotarele astea. Lumea ar vrea să...”
Europa Liberă: Şansa soluţionării conflictului transnistrean?
Valeriu Daraban: „Eu cred, că există şanse, numai prin dialog politic. Da aiştea de la Tiraspol depind cum face Moscova. Şi poate să facă convorbiri de care vraţi aici, să facă dialog cu cine vrea de aici, până nu are să ia învoire de la Moscova şi cred că sfaturi de acolo, cred că n-au să facă ei nimic.”
*
Pe Eugenia Şeremet am cunoscut-o la Cioara, o localitate din Hânceşti. Sătenii îi cinsteau memoria soţului, Ovidiu Şeremet, dispărut în acel tragic conflict de la Nistru. Familia lor locuia de mai mulţi ani la Bender.
Eugenia Şeremet: „Noi lucram în Tighina, unica şcoală moldovenească din Bender. Printre altele, soţul meu de la început era comunist. Cu toate că era secretar de partid şi director la şcoala sportivă numărul unu din Tighina, el printre primii a depus carnetul de partid. În familia noastră se vorbea numai româna. La mulţi clar că nu le plăcea. Noi locuiam aproape de monumentul Eroilor. Cântam „Când era să moară Ştefan” şi cineva a bătut la poartă foarte obraznic şi urât, mai că să rupă poarta. Şi l-a întrebat pe soţul meu: „ce, ascunzi aici ştabul românilor?”, adică statul major al românilor aici în Bender e la tine? Şi el spune: închide poarta pe cealaltă parte. Şi acela i-a spus – trăieşti ultimele zile. Pe urmă am mai avut unele preveniri, după luptele de la Dubăsari – tu şi soţia ta sunteţi pe listele negre. Eu am auzit discuţia şi tare m-am întristat. Am luat-o de-acum mai în serios. Dar soţul meu zice: stai fără grijă. Pe pământul nostru nimeni nu trebuie să ne atingă.”
Europa Liberă: Cum l-au prins luptele din îndepărtatul ʼ92 pe soţul Dumneavoastră, domnul Şeremet, regretatul?
Eugenia Şeremet: „Am fost forţaţi să plecăm din Tighina, eu cu nepoţii şi cu fiicele. Dar soţul a spus că bărbaţii nu pleacă nicăeri. Fiul trebuie să rămână, şi ginerele, şi el trebuie să rămână acolo. Ei au rămas, noi am plecat. La 21 iunie ʼ92, dimineaţă am ieşit din oraş. Că împuşcau din toate părţile. Noi ne aflam într-un centru de încrucişare a focurilor. Toate focurile zburau pe de asupra casei noastre şi în grădină cădeau mine ş.a.m.d. În duminica aceea dimineaţă, când noi am plecat, au sosit copiii prin foc. Eu am alergat să-mi îmbrăţişez nepoţelul şi în timpul ista s-a rupt o mină la noi în grădină.”
Europa Liberă: Doamnă Eugenia, dar a fost război-război.
Eugenia Şeremet: „Acesta a fost război-război. Era îngrozitor. Când se împuşcă prin ogrăzi, în persoane, copii...”
Europa Liberă: Destinul soţului?
Eugenia Şeremet: „Soţul v-am zis, că rămâne.”
Europa Liberă: Dumneavoastră în 21 iunie aţi plecat de la Bender.
Eugenia Şeremet: „Am ieşit cu copii.”
Europa Liberă: Era tocmai în perioada, când practic acest conflict armat se concentrase mai mult la Tighina-Bender.
Eugenia Şeremet: „Da, la Bender.”
Europa Liberă: Duminica sângeroase, chiar când tancurile ruseşti au trecut podul dinspre Tiraspol spre Bender.”
Eugenia Şeremet: „Atunci a fost. Noi am plecat, ei au rămas. Şi iată în timpul acesta soţul meu a dispărut.”
Europa Liberă: Cum a dispărut?
Eugenia Şeremet: „L-au luat, i-au fărmat coatele, genunchii, capul şi l-au dus la statul major. Când înmormântau un gardist, l-au adus la statul major să-i facă onorurile militare şi au spus: când o să împuşte salvele acestui „erou” atunci o să moară soţul meu. Dar până atunci, cum l-au adus la statul major, l-au ţinut câteva ore răstignit pe un copac.”
Europa Liberă: Şi Dumneavoastră când aţi aflat unde e trupul neînsufleţit?
Eugenia Şeremet: „L-am găsit. L-am căutat foarte îndelung.”
Europa Liberă: Cât timp?
Eugenia Şeremet: „La 27 a fost ucis, vrasăzică la 12 l-au ucis, la ora două de acum era înmormântat.”
Europa Liberă: Unde?
Eugenia Şeremet: „Într-un mormânt comun, în cimitir. Dar noi nu ştiam, fiindcă paşapoarte se luau, se distrugea totul şi toate urmele şi tot. Este pierdut fără urmă. Chiar imediat cum mi-au spus, că el nu-i, eu m-am întors în oraş. Clar, că am avut mari probleme. Pe mine reuşise de acum şi mă înconjurase gardiştii şi mă împingeau foarte brutal cu armele, mă chinuiau.”
Europa Liberă: Intimidau.
Eugenia Şeremet: „Când am ajuns pe malul Nistrului, că spuneau că-i duc la Nistru şi îi împuşcă. Care erau aruncaţi în Nistru, îi mai prindeau la Tiraspol şi erau prin morgă. Ne-am dus la morgă. Acolo erau, de asemenea, să nu vadă nimeni, multe maşini frigorifere mari cu cadavre pline. Şi fiecare trecea şi se uita, dacă nu-s ai lor, înafară de morgă. Am intrat în morgă nu mai erau locuri. Ne-am uitat şi nu am văzut. Şi la maşinile celea n-am mai rezistat.
Când strigă cineva, o rusoaică: jenşcina, jenşcina, vaşi basanojki! Că noi într-atâta ne povestisem una la alta... că m-am ridicat şi m-am pornit cu cel mai mare greu. Am ajuns acolo. Au reuşit şi l-au scos, cu faţa în jos, era sub gardist. Au fost îngropaţi toţi împreună. Au luptat unii cu alţii. Când l-au scos, i-am văzut spatele, haina, adică cămaşa şi de odată l-am recunoscut, că e el. De gât se ţineau nişte oase, capul era putred, că el a fost fărâmat capul.”
Europa Liberă: Deci, aceasta s-a întâmplat după aproape trei luni, în ʼ92.
Eugenia Şeremet: „Da, în ʼ92. Iată aşa l-am găsit eu pe soţul meu.”
*
Colonelul Ghenadie Cosovan, şi el cavaler al ordinului Ştefan cel Mare, acum 19 ani activa în cadrul detaşamentului cu destinaţie specială „Fulger”. Pe câmpul de luptă a fost de la început şi până la sfârşit.
Ghenadie Cosovan: „Pot socoti că am fost undeva 17 ori în ofensivă. Din fiecare ofensivă puteai să nu te întorci, nemaisocotind deja, că erau lupte de poziţie. Am dormit din martie până în august numai în maşina blindată. N-am avut nici linjerie de pat. Ţin minte, că a venit un deputat din Parlamentul de atunci la retranslatorul din Varniţa. Era din Nisporeni. A întrebat: flăcăilor, ce vă lipseşte? Tot un camarad din Nisporeni a spus: aduceţi-ne măcar un tăncuşor. El a spus – n-avem tancuri. A spus: dacă n-aveţi tancuri, aduceţi măcar o remorcă de paie, să avem unde dormi. Ne-a fost mirarea, că peste două ore ne-a venit remorca cu paie să ne încălzim. Eram trimişi acolo să apărăm patria, dar nu era nici logistica. Strategia o făceam noi, locotenenţii.”
Europa Liberă: Cum aţi fost rănit?
Europa Liberă: Contra cui aţi luptat?
Ghenadie Cosovan: „Contra mercenarilor veniţi din spaţiul ex-sovietic, mai mulţi din Rusia. Personal am luat în captivitate, în prizonierat mercenari din Dnepropetrovsk, din Leningrad chiar erau, din Sankt-Petesburg. Persoanele acestea ne mărturiseau, că au venit să facă un ban.”
Europa Liberă: Cum au ajuns aceste elemente pe câmpul de luptă de la Nistru?
Ghenadie Cosovan: „Erau filiere bine organizate, care se ocupau cu recrutarea, cu transportarea şi includerea în procesul de luptă. Am avut aşa caz, când din Chişinău, dintr-un autobuz s-au coborât pe poziţiile noastre de luptă doi din Sankt Petersburg. Erau îmbrăcaţi în nişte elemente, aşa haine militare. Ne-a salutat – salut gardiştilor, am venit să luptăm contra românilor. Noi le-am spus, că noi suntem poliţişti din Republica Moldova. Au spus, nu-i nimic, eu lupt cu voi împotriva la ceilalţi. Adică erau nişte lepădături, persoane degradate, care nu aveau nimic sfânt. Anume forţa motrică a acestui război din partea separatiştilor erau persoanele degradate. Un război nedrept, care ni l-au impus forţele distructive de la Moscova. Au format aceste focare pentru a fi justificată aplicarea forţelor armate în fostele republici sovietice – Georgia, Azerbajan, Ţările Baltice. Acesta era un scop de a menţine cu orice preţ, şi cu preţul vieţilor omeneşti, a colosului sovietic.”
Europa Liberă: Dotarea pe care o aveaţi Dumneavoastră şi dotarea celor cu care luptaţi, era mare diferenţa?
Ghenadie Cosovan: „Desigur, era mare. Acest război s-a început cu atacul asupra colegilor noştri din poliţie din Dubăsari, Grigoriopol.”
Europa Liberă: Dubăsari a fost prima ţintă.
Ghenadie Cosovan: „Prima ţintă Dubăsari, iaca noi nu ştim nimic despre Grigoriopol. Dar atunci au atacat acest comisariat, colegii noştri au fugit, au lăsat tot. Au fost foarte mari încercări în Tighina. Numai datorită patriotismului, care aveau colegii din acest comisariat, n-au cedat poziţiile şi noi am plecat în ajutorul lor. Eram în dotare cu pistoalele Makarov, cu scuturi şi cu bastoane de cauciuc. Şi aveam câte 16 cartuşe. Din partea opusă erau cu unităţi blindate, cu pistoale mitralieră, cu tehnică grea.”
Europa Liberă: O singură dată am văzut, când au trecut tancurile din dotarea Armatei a 14-a pe podul dinspre Tiraspol spre Bender. Atunci, în noaptea de 19 iunie, duminica sângeroasă.
Ghenadie Cosovan: „Nouă ni s-a spus să ne retragem că vin forţele armate. Şi noi ne-am retras şi s-a întămplat deja ce s-a întâmplat.”
Europa Liberă: Ce a însemnat un ordin de retragere?
Ghenadie Cosovan: „Un ordin de retragere, care a dus la foarte multe victime din partea noastră. Şi la cedarea teritoriului, care era deja sub controlul nostru.”
Europa Liberă: S-a pierdut acel război?
Ghenadie Cosovan: „Noi am eliberat platoul de la Cocieri, platoul de la Coşniţa. Şi Tighina era practic sub controlul organelor de drept ale Republicii Moldova. Nu că am pierdut, dar ne-am îndeplinit sarcina. Dar nu ne-a permis situaţia ca să apărăm integritatea Republicii Moldova. Şi am cedat o mare parte din teritoriul nostru.”
Europa Liberă: Cine a ajuns să fie cel, care cu arma în mână a luptat la Nistru? Cine e acel erou de ieri astăzi?
Ghenadie Cosovan: „Oameni daţi uitării. Care şi până acum n-au nici casă, nici masă, se luptă cu sărăcia. Unii, fiind disperaţi, şi-au pus chiar capăt zilelor. Alţii din motive, că nu la timpul lor au fost supuşi unor investigaţii medicale, tratamente au nimerit chiar şi pe banca acuzaţilor. Tot din vina societăţii. E dureros acest fapt, însă cu regret avem aşa cazuri.”
Europa Liberă: Eu am înţeles, că până la 40 de cazuri sunt înregistrate.
Ghenadie Cosovan: „Da, foarte multe cazuri. Ei foarte uşor cedează în faţa greutăţilor.”
Europa Liberă: Sunt de vină ei? E de vină societatea?
Ghenadie Cosovan: „În primul rând, e de vină societatea.”
Europa Liberă: Au rămas oameni ai nimănui.
Ghenadie Cosovan: „Da.”
Europa Liberă: Domnule Cosovan, de ce sunteţi atât de dispersaţi? De ce aţi lăsat politicul să se implice în rândul celor, care au apărat independenţa Republicii Moldova? Şi v-aţi divizat în zeci de organizaţii?
Ghenadie Cosovan: „De cum s-a finisat războiul de pe Nistru am fost divizaţi. Atunci. Eu am terminat războiul în grad de căpitan. Dar atunci, după război, erau undeva vreo 15 generali, şi de armată şi ai poliţiei. Şi noi toţi speram, că ei o să ne unifice, aveau toate pârghiile.”
Europa Liberă: Şi până la urmă s-a întâmplat câte un general într-un partid.
Ghenadie Cosovan: „Câte un general într-un partid şi au început să lupte între ei. Să împartă a cui e victoria.”
Europa Liberă: Cine are mai multe merite.
Ghenadie Cosovan: „Cine are mai multe merite şi cu părere de rău subalternii, veteranii au rămas dispersaţi. Acum, ajungând noi la gradul de colonei încercăm să unificăm aceste mişcări. Atunci în tranşeele războiului noi nu ne divizam. Nu aveam nici o culoare politică. Eram apărători ai neamului. Eram pentru statalitatea Republicii Moldova.”
Europa Liberă: De ce după 19 ani mai planează încă aceste întrebări - care e adevărul despre acest război? Lecţiile pe care le-a însuşit Chişinăul în urma acestui conflict armat? Pentru Dumneavoastră este clar?
Ghenadie Cosovan: „Desigur. Este clar. Lecţia pe care trebuie s-o însuşim – suntem o ţară mică. N-avem mult pământ, ca să-l cedăm. Noi trebuie, în primul rând, să fim uniţi. Să răspundem ferm la tentativele care sunt, pe căi politice. Şi să ne apărăm orice interes naţional al Republicii Moldova. Şi să nu uităm de lecţiile pe care am avut de luat atunci, în ʼ92.”
*
În războiul armat de la Nistru, din 1991-92 au participat circa 30 de mii de cetăţeni moldoveni, dintre care aproape 400 au murit, iar circa 300 au rămas invalizi. Care e lecţia însuşită de politicieni? Deputatul democrat Igor Corman, preşedintele Comisiei parlamentare pentru politică externă şi integrare europeană.
Europa Liberă: În ce ar fi constat acel compromis?
Igor Corman: „Dacă elita politică, care era aici la Chişinău, ar fi fost capabilă să ajungă la un astfel de compromis, poate că situaţia s-ar fi derulat în altă albie.”
Europa Liberă: Credeţi, că dacă li se oferea o autonomie largă atunci în ʼ91, nu s-ar fi ajuns la declanşarea conflictului armat?
Igor Corman: „Asemenea discuţii ele poartă, cu părere de rău, un caracter mai speculativ, fiindcă în istorie nu poţi să pui întrebarea, ce ar fi fost, dacă ar fi fost. Nu putem spune.”
Europa Liberă: Pentru că atunci erau anumite condiţii.
Igor Corman: „Nu putem spune, dar cu siguranţă dacă ar fi fost aş,a în primul rând nu se ajungea poate la un conflict armat, aşa cum a fost. Mai departe – urmările au fost foarte grave şi în plan economic. Ştie toată lumea, că circa 40 de procente din toată capacitatea economică, industrială, financiară este acolo concentrată, a fost cel puţin, la acel moment. După atâţea ani de negocieri, s-a încercat, pe alocuri mimate, pe alocuri se părea că într-adevăr, cu sprijinul internaţional, iată-iată ne apropiem de oricare soluţie. Dar încă n-am ajuns la această soluţie. Şi vedeţi, timpul trece, apare şi o nouă generaţie.”
Europa Liberă: Exact, tinerii de 19 ani acum nu mai recunosc că patria lor e Republica Moldova.
Igor Corman: „Aşa este şi chiar dacă noi de fiecare dată operăm cu astfel de argumente, că spre deosebire de alte conflicte, conflictul transnistrean nu este unul religios, nu este unul etnic, este unul politic şi asta ne-ar ajuta ca să identificăm mai repede soluţia. Dar vedeţi, dacă apare o nouă generaţie, cu o nouă mentalitate, care este infiltrată lor de anumite idei din alte spaţii, ideologii, atunci sigur, că nu este chiar atât de uşor. Avem ceea ce avem în această situaţie şi concluziile trebuie să le tragem.
Cred că o concluzie deja a fost trasă chiar la nivel politic – categoric pe această cale nu poţi să mergi şi mai avem experienţe din alte părţi. Exemplul Georgiei. Toată comunitatea internaţională consideră, că această încercare a fost una nereuşită, nu a dus la nimic. Iarăşi, pierderi de vieţi omeneşti, soluţiile nu au fost identificate. Deci, categoric noi trebuie să mergem pe calea paşnică. Acest spirit european, care tot mai mult se apropie de această regiune, poate că ar fi unul benefic aici. Iarăşi, tânăra generaţie este mai informată.
Această dorinţă a tinerilor, dar şi a oamenilor mai în vârstă, ca pur şi simplu să trăiască mai bine, asta poate ar fi cheia succesului. Şi în cazul în care noi reuşim aici, în partea dreaptă a Nistrului, să ajungem la astfel de condiţii, sigur că vom fi mai atractivi. Trebuie să convingem şi Rusia, că o astfel de soluţie nu ar fi împotriva Rusiei. Dar Rusia este interesată într-un dialog cu Uniunea Europeană. Rusia tot înţelege, că viitorul este în Europa, are nevoie de sprijinul Europei. Ştie, că în Europa poate să vândă cel mai bine şi gazele, şi petrolul, şi toate zăcămintele pe care le are. Totuşi, aş vrea să rămân optimist, să cred, că nu vor trece încă 19 ani şi vom discuta tot aşa, cum discutăm astăzi.
Se schimbă timpurile şi această soluţie poate să fie una mai rapidă. Dar pentru aceasta trebuie să muncim şi să avem o altă abordare. Relaţiile dintre oameni zi de zi, să creăm cât mai multe poduri, să distrugem aceste clişee, care există la Tiraspol, privind posibilitatea unei unificări cu România.
Cu părere de rău, şi imaginea României mai este încă foarte rea de pe timpurile celui de-al doilea război mondial, care mai persistă în imaginaţia multor oameni. Este o realitate. Şi când mai dispar obstacolele, când se poate mişca, când lumea vede că se trăieşte mai bine, când înţelege, că s-au schimbat realităţile, distruge aceste clişee. Şi haideţi să rămânem optimişti şi să credem, că vom ajunge în momentul, când nu vom mai avea pe Nistru aceste obstacole în faţa oamenilor. Alte soluţii, de fapt, nu sunt posibile.
*
Despre învăţămintele acelui conflict armat de la Nistru am discutat şi cu deputatul liberal Ion Hadîrcă, liderul fracţiunii PL. Atunci el deţinea funcţia de prim-vicepreşedinte al Parlamentului.
Ion Hadîrcă: „Moscova este stat încă atins de molima mentalităţii imperiale. Prezenţa armatei ruse într-o serie de regiuni ale globului pământesc certifică acest curs încă de dominaţie prin forţă, prin prezenţa armată. Şi noi suntem cine suntem. Încă la ora actuală suntem în proces de integrare europeană, de încercare de a intra sub tutela unor organizaţii internaţionale mai puternice, care ar putea tempera aceste ambiţii imperiale. Şi procesul acesta durează mai mult decât se aştepta.
Cred, că prima lecţie chiar aceasta şi este – sublinierea necesităţii, că nu există alt curs decât cursul de integrare europeană, de obţinere a acestei protecţii, de obţinere a unor parteneri străini, aducându-ne în matricea civilizaţiei europene, să ne protejeze de asemenea invazii şi injerinţe în treburile interne ale statului, în ştirbirea suveranităţii şi independenţei naţionale.”
Europa Liberă: De ce s-a întâmplat divizarea luptătorilor pentru independenţa Republicii Moldova? Politicul s-a implicat şi acum avem fel de fel de organizaţii, care fac jocul politicienilor.
Ion Hadîrcă: „Este tot o componentă a politicii imperialiste, a marilor imperii: dezbină şi domină. Pe diferite căi. Or, ceea ce vedem şi în Parlament încă este un rezultat al acestei politici de dezbinare, de promovare a unor coloane - a cincea, sau a şasea, sau mai ştiu eu a câta. Coloana aceasta este în spaţiul nostru încă destul de prezentă. Este stimulată din afară.”
Europa Liberă: Zeci de combatanţi şi-au pus capăt zilelor, ajungând în pragul sărăciei. Ei spun, că sunt uigtaţi de stat într-un fel. Ce protecţie ar putea să aştepte de la guvernare?
Ion Hadîrcă: „Noi ne închinăm în faţa gestului eroic şi a contribuţiei combatanţilor, a poliţiştilor care au fost atunci în prima linie. Mulţi di ei au murit cu moarte de erou, alţii au suferit, au obţinut traumă pe toată viaţa. Şi traume morale şi fizice. Statul întotdeauna va fi dator şi faţă de ei, şi faţă de rudele apropiate ale lor. A fost o perioadă, când ei au fost prigoniţi. Mulţi dintre ei nici nu au fost recunoscuţi în calitate de combatanţi, care au luptat pentru independenţa patriei. Prigoniţi de cei, care nu au luptat şi nu au recunoscut această independenţă, vreau să spun. Dar care, prin alte mijloace şi printr-o democraţie şubredă încă, au ajuns la guvernare. Au fost neglijaţi, în detrimentul iarăşi altor organizaţii, care n-au contribuit cu nimic la această independenţă. Şi acum datoria Alianţei pentru Integrare Europeană este să refacă acest echilibru, dându-le ceea ce merită, cu contribuţii sociale, cu înlesniri. Cu onoarea pe care o merită. Deci, asta ar fi contribuţia statului.”
