Linkuri accesibilitate

Familia Tót c’est nous!


Mai mult ca niciodată, teatrul (absurdului; dacă nu cumva termenul, altădată consacrat, se cere revizuit & adus la zi, dat fiind contextul actual) concurează realitatea – premiera piesei lui István Örkény, Familia Tót, în regia lui Alexandru Cozub, la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Chişinău, sâmbătă, 31 ianuarie, are loc într-un context în care însăşi societatea noastră pare a fi „gazda” unui (unor, că-s mai mulţi!) maior, de care ar depinde soarta fiilor săi (aici, garantat la plural, chit că războiul din piesă este înlocuit cu înstrăinarea, şi ea tot un fel de linie întâi), drept care-i suportă toate toanele celui care, odată instalat, nu se mai lasă dus.

Brici, ideea piesei lui István Örkény (1912 - 1979) – de pe linia frontului (e vorba de cel de-al Doilea Război Mondial, pe care dramaturgul ungur îl cunoaşte nu din auzite, el însuşi fiind recrutat şi trimis pe frontul de Est, unde cade prizonier la ruşi, revenind în ţară abia în 1946) le soseşte, într-un scurt concediu de două săptămâni, maiorul unităţii în care luptă fiul familiei Tót. Se-nţelege că toată familia se va da peste cap să-i intre în voie (ceea ce nu-i deloc uşor!), de nu le-ar încurca iţele poştaşul care – din compasiune pentru consătenii săi – hotărăşte el singur care scrisoare trebuie să ajungă la destinatar şi care merită ruptă (majoritatea, cum se va vedea apoi). Şi de unde fiul îşi instruieşte în scris părinţii cum să se comporte cu nesuferitul maior, se cheamă că-şi bate degeaba gura – vorba vine: „Unde dai şi unde crapă”. Toate bune şi frumoase – pentru maior, se-nţelege; căci lui Lajos, Mariska şi Agika Tót numai de „cartonări” nocturne nu le arde, dar ce-ai să-i faci când de asta depinde dacă-l ia sau nu maiorul pe fiul, respectiv fratele Gula, pe lângă el „la cald” – până-n clipa când poştaşul primeşte o telegramă a Crucii Roşii, prin care se anunţă moartea băiatului (şi cum să le comunice o astfel de telegramă dragilor de Tót?! fireşte că o rupe bucăţele!). Este punctul de orgă al spectacolului, farsa basculând brusc în tragedie, dar continuând să se exprime într-un limbaj când grotesc, când de-a dreptul buf. Nu trece mult – chit că fiecare zi, şi mai ales noapte (nedormită! căci maiorul este un insomniac cronic – mai ştim noi unul, de la Kremlin!) le pare bieţilor săteni o adevărată veşnicie – şi poştaşul primeşte un colet cu puţinele lucruri ale lui Gula, dar nici acesta nu va ajunge în mâinile bietei familii, terminată de oboseală de când tot îi face pe plac maiorului. În sfârşit, vine şi ziua în care concediul maiorului ia sfârşit, iată-i pe Lajos, Mariska şi Agika Tót petrecându-şi „oaspetele drag”, dar… n-a fost să fie, acesta se întoarce „ca la el acasă” la sfânta (prin răbdare!) familie Tót (partizanii, invocaţi de-a lungul spectacolului, au aruncat în aer podul şi autobuzul a trebuit să revină de unde-a plecat), doar că, de data asta…

Mă opresc aici, pentru a nu „fura finişul” (pe când unii… „fură startul”) spectacolului, nu înainte de a remarca virtuozitatea cu care regizorul Alexandru Cozub a „dirijat” (din umbră!) o partitură atât de complexă, pe post de vioara întâi fiind – în opinia mea – actorul Ion Mocanu, cel care-l joacă foarte inspirat pe Lajos Tót (de fapt, dacă mă gândesc mai bine, întreaga familie Tót – cu Angela Ciobanu în rolul Mariskăi, şi Diana Decuseară în rolul Agikăi – a fost la înălţime). De unde aşteptam ca maiorul (Vitalie Drucec) şi poştaşul (Ghenadie Gâlcă) – unul întruchipând „răul”; altul, de bun ce este, săvârşindu-l cu ferma convingere că tocmai face bine! – să fie ca să zic aşa mai pregnanţi, se pare că încă nu şi-au intrat pe deplin în mână (şi unul, şi altul sunt actori cu potenţial – au de unde adăuga „turaţii”!). Oricât de episodice, Gizi Gezane (Doina Severin), Părintele Tomaje (Alexandru Pleşca) şi Profesorul Cipriani (Nicu Suveică) s-au remarcat prin vivacitate, ca să nu zic chiar exuberanţă în câteva secvenţe. Mai există un personaj – adevărat, nevăzut, a cărui prezenţă se face simţită pe parcurs, mai cu seamă în final – şi anume, muzica (selecţie de Alexandru Târşu), când discretă, când năvalnică. Totul, într-un decor minimalist (de Iurie Matei) şi… o sală plină!

…Şi în timp ce sala aplauda în picioare, la final, m-am surprins că – la trei săptămâni de la marea demonstraţie de la Paris, unde toată lumea a ieşit în stradă cu sloganul „Je suis Charlie” –, încercând să „intru în pielea” gazdelor de nevoie, exclam flaubertin: „Familia Tót c’est nous!” Şi atunci, cine-i maiorul care ne-a luat ostatici, în numele copiilor noştri?!

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG