Katharina HAGENA, Gustul sâmburilor de măr

„Adevărul este strâns legat de uitare (…). În cuvântul grecesc pentru adevăr, aletheia, curge ascuns Lethe, râul uitării. Adevărul este, prin urmare, ceea ce nu se uită”, ajunge să creadă Iris, protagonista romanului Gustul sâmburilor de măr, de Katharina Hagena, ed. Trei, 2012, o „carte tristă şi tandră despre puterea vindecătoare a memoriei” (Die Zeit).

Moartea bunicii Berta, într-un azil de bătrâni, le readuce acasă pe cele trei fiice ale ei – Christa, Inga şi Harriet –, dar şi pe nepoata Iris care, odată testamentul deschis, se pomeneşte a fi moştenitoarea vechiului conac familial. Rămasă singură, după înmormântare, în casa bântuită de amintiri, Iris retrăieşte trecutul cu intensitatea celui care tocmai şi-a luat rămas bun de la fiinţa ce îl întruchipa ca nimeni alta. Or, moştenind casa, de fapt o moşteneşte pe bunică-sa în persoană, căci „de-a lungul zecilor de ani [Berta] ajunsese să-şi încorporeze în totalitate casa şi dacă i s-ar fi făcut autopsia, s-ar fi putut cu siguranţă întocmi o hartă a traseelor din casă, după încâlcelile şi după împletitura de vene din sistemul ei circular. Iar bucătăria era inima”.

Anume în bucătărie, află de la un Carsten Lexow, un vechi prieten de familie, că Inga, fata mijlocie a Bertei, ar fi… fiica lui, iar nepoata e doar la începutul surprizelor ce se vor ţine lanţ: „Şi aşa a ajuns povestea lui Carsten Lexow să facă parte din propria mea poveste şi din povestea mea despre povestea bunicii mele şi din povestea mea despre povestea bunicii mele despre povestea mătuşii Anna”, sora mai mare a Bertei, cu căderea la pat a căreia şi începe romanul, după ce cu o noapte înainte aceasta căzuse în braţele lui Carsten, sub măr (pomul cunoaşterii, nu-i aşa?!), pentru a se încheia cu o altă cădere fatală, a lui Rosmarie, fiica lui Harriet & verişoara lui Iris. Între acestea, singură căderea Bertei, „la 63 de ani dintr-un măr”, nu se soldează cu moartea, ci cu o lungă uitare: „...şi amintirile ei începuseră şi ele să se desprindă şi să cadă una după alta”.

Cum ar veni, „nu doar uitarea e o formă a amintirii, ci şi amintirea e o formă a uitării”.

25 februarie ’13