Ştiţi ce m-a impresionat cel mai mult în timpul spectacolului de operă din 4 iunie, jucat în lunca Răutului de la Butuceni?
Comuniunea spectatorilor.
Ea s-a însăilat firesc în momentul în care toată lumea, aproape toată, a prins a fredona, la unison cu solistul „la Dona e mobile”.
S-a produs chimia care a coagulat publicul. A fost echivalentul soft al urletului ce se declanşează pe un stadion când marchează echipa favorită.
Cred că atunci au răsuflat uşuraţi toţi acei care au adus pe umerii lor RIGOLETTO la Butuceni. În pofida micilor inadvertenţe de sunet, de decor, de organizare a publicului care chit că vor fi reparate în viitor.
Am plecat de la Butuceni cu sentimentul că mi-ar fi plăcut să pot spune, cu mândrie „M-am născut în satul unde se dau spectacole în aer liber. Cum adică nu ştii cum se numeşte?!...”
