Ruși cu vedere la lac. Cum au ajuns patru vile de pe malul Lacului Snagov la Uniunea Sovietică și au rămas la Federația Rusă

E liniște în Snagov Sat, o localitate la 40 de kilometri, în nordul Bucureștiului, zona imobiliară cea mai scumpă a Capitalei României.

E și mai liniște pe malul lacului, la începutul lui februarie, când nicio barcă și niciun fel de muzică nu tulbură pacea celor câteva păsări care se adăpostesc aici.

Mai sunt doar câteva luni până când oamenii cu dare de mână, actualii proprietari ai vilelor cu ieșire la lac și obișnuiții localurilor de pe pontoane încep sezonul petrecerilor și al plimbărilor în viteză pe apă.

E noua generație de vizitatori, cea care nu știe întâmplările din spatele stufului. Cine a trecut pe aici, cine a locuit, ce tragedii s-au petrecut, ce evenimente importante sau ce figuri importante ale istoriei și-au găsit aici sfârșitul sau fericirea.

Și mai sunt și cei discreți. Cei care dețin la Snagov case și terenuri cu istorii zbuciumate. Sunt proprietari care preferă să nu se știe nimic despre ei.

Vizionați pe canalul de youtube Europa Liberă reportajul realizat la proprietățile rusești din România.

Țărăniștii și caselor lor de pe malul Lacului Snagov

Toți cei pomeniți în amintirile Ioanei Berindei – și chiar ea însăși – au cunoscut iadul închisorilor comuniste. Dobrescu și Maniu au murit în detenție, Leucuția – la puțin timp după eliberare.

La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce ocupația sovietică a ajutat micul partid comunist să ajungă la putere, noul regim a început prigoana elitei politice și intelectuale românești. Primul guvern comunist și pro-sovietic a fost instalat la Palatul Victoria la 6 martie 1945, a urmat abdicarea forțată a Regelui Mihai I, monarh constituțional.

În această a doua parte a anilor '40, cu un număr care a variat între 400.000 și 1.000.000 de ostași sovietici pe teritoriul României, o lume trebuia să dispară, ca să facă loc omului nou, comunist, construit pe model sovietic.

Dispariția se întâmpla și prin înscenări făcute celor care încă mai luptau cu invadatorii comuniști. Una dintre ele, Înscenarea de la Tămădău (14 iulie 1947), prin care mai mulți lideri politici au fost atrași într-o cursă ca să poată fi acuzați, mai apoi, de trădare.

Silviu Moldovan, istoric, cercetător la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

(CNSAS): „A fost o tentativă de a pleca pe calea aerului, din partea unora dintre liderii țărăniști. Iuliu Maniu (liderul Partidului Național Tărănesc – n.r.) n-a vrut asta, numai că nici Iuliu Maniu, se pare, n-a intuit că era o capcană în care autoritățile acelei vremi lucrau extrem de profesionist. Comuniștii i-au atras pentru a fugi, cu ideea – se spunea – de a crea un guvern în exil democratic, un guvern al României în exil la Londra. Organele de siguranță i-au arestat, i-au luat ca din oală, cum se spune, și, ca atare, a fost acest proces de condamnare a conducerii Partidului Național Țărănesc acuzați de trădare”.

Întregul grup a fost arestat. Printre ei, Aurel Dobrescu, fost demnitar țărănist.

Condamnarea la închisoare sau la „temniță grea”, adică inclusiv izolare, nu era singura pedeapsă pentru cei care uneltiseră împotriva statului, după cum anunțau comuniștii în procesele mascaradă intentate foștilor demnitari, intelectualilor, țăranilor cu un pic de pământ sau studenților cu trecut „dubios” în ochii noii puteri.

Sentința la închisoare, muncă silnică sau moarte, după caz, era însoțiță deseori de „confiscarea totală a averii”. Averile - de la casă, cu tot ce cuprindea ea, mijloace de transport și orice alte bunuri - erau confiscate de statul comunist. Familiile le erau trimise în domiciliu forțat în cine știe ce colț de țară, de cele mai multe ori în locuințe care abia își meritau numele.

La condamnarea lui Aurel Dobrescu, vila sa și terenul aferent de pe malul Lacului Snagov intră în proprietatea statului român, adică în pproprietatea Republicii Populare Române.

Liderul țărănist cumpărase, în 1929, un teren pe malul lacului Snagov, de 6.650 de metri pătrați, pe care a construit, mai apoi, o casă de 243 mp.

A numit-o, parcă premonitoriu, Vila Roșie.

Aproape 80 de ani mai târziu, în 2024, întreaga proprietate e a Federației Ruse.

Cum a ajuns Vila Roșie la ruși? 17 ani de transferuri

Pe 9 aprilie 1945, Vila Roșie, construită de Aurel Dobrescu, „compusă din 4-5 camere plus dependinţe”, a fost rechiziționată de statul român, cu tot mobilierul existent, și pusă la dispoziția Misiunii Aliate de Control a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), până la data de 24 mai 1947.

Prin ordin al Ministerului de Interne al României, proprietatea lui Aurel Dobrescu a fost din nou rechiziționată, pe 24 mai 1947. Trei zile mai târziu, a fost repartizată Direcției Sovietice de Comerț Exterior, mai exact pusă la dispoziția ministrului adjunct al Comerţului Exterior Sovietic în România.

În 1950, casa a fost naționalizată de către statul român prin Decretul nr. 92/1950 (decretul prin care proprietățile private treceau în cea a statului) și repartizată Ambasadei URSS în România.

​Doisprezece ani mai târziu, prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române a autorizat Ministerul Afacerilor Externe să facă un schimb de bunuri imobile cu URSS în numele statului român.

Mai exact, în martie 1962, Consiliul de Stat al Republicii Populare Române aprobă ca atât Vila Roșie de la Snagov, cea construită de Aurel Dobrescu, cât și Vila cu Stuf, tot de la Snagov, cu terenul total aferent de 10.560 mp, să fie date rușilor la schimb cu o clădire din București deținută de URSS, în cartierul Cotroceni, pe strada Dr. Lister, nr. 63.

Prin urmare, pe 12 martie 1962, Vila Roșie și Vila cu Stuf au ajuns proprietăți ale URSS din România.

Lupta fără sorți de izbândă a moștenitorilor lui Aurel Dobrescu

După Revoluția din 1989, printr-o decizie din 17 noiembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție l-a reabilitat pe Aurel Dobrescu – a casat sentința și l-a achitat de toate acuzațiile.

Moștenitorii săi, Ioan Aurel Manoilescu și Alexandra Maria Dobrescu, au cerut, în instanță, restituirea Vilei Roșii.

Pe care au obținut-o, printr-o decizie definitivă și irevocabilă, din 18 iunie 1997, de restituire a imobilului. O alta, din 1998, obligă autoritățile să îi pună în posesie.

Consiliul Local (C.L.) Snagov, cel care trebuia să facă punerea în posesie, a declarat recurs împotriva acestei ultime hotărâri. A justificat că imobilul în cauză nu era deținut sau administrat de Consiliu, ci era folosit de ambasada Federației Ruse, care susținea că este și proprietar.

A fost începutul unor procese care au durat până în 2000, când Curtea de Apel București a anulat decizia din 1998, cea prin care moștenitorii ar fi trebuit să intre în posesia Vilei Roșii. A rămas însă, în vigoare, decizia din 1997, care le recunoștea moștenitorilor dreptul de proprietate asupra Vilei Roșii.

În încercarea de a debloca situația, Ioan Aurel Manoilescu și Alexandra Maria Dobrescu au trimis (la o dată nemenționată, conform documentelor consultate de Europa Liberă) un memoriu ambasadorului Federației Ruse la București. Le-au cerut rușilor să permită autorităților române să le restituie clădirea din Snagov, întrucât o moșteniseră și li s-a acordat restituirea acesteia.

În pledoaria lor, susțineau că schimbul de clădiri a fost unul ilegal, deoarece clădirea din Dr. Lister nr. 63, confiscată ca pradă de război, nu fusese, de fapt, în proprietatea germanilor, iar confiscarea acesteia fusese, ca atare, ilegală. Prin urmare, la fel și schimbul de proprietăți din 1962.

Reclamanții mai spuneau în memoriu că nu doresc să fie parte într-un eventual litigiu cu Rusia, pentru că orice astfel de procedură ar fi zădărnicită de aplicarea principiului imunității diplomatice de care se bucură ambasada.

Memoriul lor a rămas fără răspuns.

În 2000, dosarul Dobrescu & Manoilescu a ajuns pe masa judecătorilor de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Moștenitorii lui Aurel Dobrescu au acționat în judecată România și Rusia.

În 2005, Curtea Europeană a declarat solicitarea lor ca fiind inadmisibilă.

Vila Roșie a rămas la ruși.

Dr. Lister 63, pradă de război

Care este însă povestea casei din cartierul bucureștean Cotroceni? Cum a ajuns la ruși vila din strada Dr. Lister nr. 63 (cea care a fost dată la schimb pentru două case din Snagov)?

Ca pradă de război, după ce, în 1946, Consiliul de Miniștri al României a hotărât ce bunuri care au aparținut persoanelor fizice și juridice germane vor fi transferate în proprietatea URSS.

Casa aparținuse unor cetățeni germani, Otto Bohn și Luiza Bohn (fostă Muller). Iar rusii, declarați învingători la Conferința de la Potsdam, primeau orice captură de război doreau, fie ea întreprindere sau proprietate personală.

Printre acestea a fost și vila din Cotroceni.

Dr. Lister 63 este acum, parțial, în proprietatea statului român, mai exact la Regia Protocolului de Stat (RAAPS). Unul dintre cele trei apartamente a fost cumpărat în vremea comunismului de unul dintre chiriași.

Vila din Dr. Lister 63 apare și în raportul „Comisiei Apartamentul”, comisie parlamentară care, începând cu 1994, a anchetat modul în care politicieni din noua clasă, de după Revoluție, și-au însușit locuințe de protocol.

Pe lista celor care primiseră locuințe de serviciu, întocmită de Comisia „Apartamentul”, figura Traian Chebeleu, fost purtător de cuvânt al Președinției, în perioada în care la Cotroceni era lon Iliescu (1990-1096, 2000-2004), care primise o locuință în Dr. Lister, nr. 63.

La adresa respectivă a funcționat, cel puțin până în 2016, cabinetul de expert criminalist autorizat al Rodicăi Chebeleu, soția lui Traian Chebeleu.

Europa Liberă a întrebat, la RAAPS, cine sunt actualii chiriași ai vilei, și cum au ajuns să locuiască acolo dar, până la publicarea acestui articol, nu am primit niciun răspuns.

Povestea Vilei Adesgo. De la Dreschel, la URSS

Povestea lui Arthur Drechsel, unul dintre întemeietorii firmei Adesgo în România, e spusă, romanțat, într-unul din ziarele progermane din România anului 1942. Fabrica fusese înființată în 1926 de Drechsel și Bernard Kupferschmied, evreu de origine.

„Când România se încadrează în noua ordine europeană, industriaşul Arthur Drechsel alungă pe jidanul care se introdusese fără nici un drept şi românizează complet, marea industrie, fiind întrebuinţaţi numai români” – revista Țara, mai 1942.

În 1940, Arthur Drechsel preluase și acțiunile asociatului său evreu, pentru ca fabrica să nu fie trecută de guvernul legionar în proprietate publică. Acţiunea de românizare a întreprinderilor străine a început pe 6 septembrie 1940 și avea ca scop trecerea în patrimoniul naţional a tuturor bunurilor deţinute de evrei.

Doar că preluarea nu a fost doar fictivă, așa cum sperase Kupferschmied. Drechsel i-a interzis definitiv intrarea în fabrică, arată presa vremii. Asociatul evreu cere în instanță anularea tranzacției prin care își ceda acțiunile. Doar că acțiunea lui are efecte nebănuite. Pe 5 mai 1942, Curtea de Apel București anulează înțelegerea și fabrica trece în proprietate publică.

După decizie, ziarul Curentul titra: „Justiția a făcut dreptate. Fabrica Adesgo va fi redată patrimoniului public”.

Nu este clar dacă decizia instanței este pusă și în practică.

Numele lui Arthur Drechsel mai apare, după decizia instanței, de puține ori în presa vremii. În decembrie 1944, jurnaliștii de la România Liberă titrau: „Hitleristul Arthur Drechsel mai e încă în București?” și îl acuzau pe fostul patron de spionaj în favoarea Germaniei și că încercase să preia fabrica, dar că muncitorii se opuseseră.

Ultima mențiune oficială a numelui Drechsel apare într-un Monitor Oficial, din 1945, când este trecut pe lista inamicilor de război ale căror averi vor fi confiscate.

La câteva luni, în ziarul Viața Sindicală din mai 1945, apare o mențiune legată de vila pe care Arthur Drechsler o deținea pe malul lacului Snagov. Fusese rechiziționată și transformată în casă de odihnă pentru muncitori și cămin de copii.

Fabrica Adesgo apare după război în inventarul Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, și trece practic în proprietatea guvernului (încă necomunist).

Schimb cu două proprietăți rusești din Timișoara și Iași

În 1959, Consiliul de Miniștri decide un schimb de proprietăți între statul Român și URSS.

Mai exact, Vila Adesgo de la Snagov era cedată din proprietatea României în schimbul a două clădiri. Una din Timișoara, de pe str. Feldioara nr. 2, și una din Iași, de pe str. Păcurari nr. 10.

Clădirea din Timișoara, un imobil istoric, fusese confiscată de la foștii proprietari, germani, în baza legii de confiscare a averilor foștilor inamici și ajunsese apoi în proprietatea URSS.

Imobilul din Iași, o casă de patrimoniu, găzduise între 1946 și 1958 Consulatul Sovietic la Iași.

Vila Adesgo de la Snagov ajunge astfel în proprietatea rușilor.

Vila baronului von Killinger

„Șefii Partidului Comunist Român au preluat vile din cele confiscate de la foștii burghezi. Ana Pauker ocupă vila fostă Romascu pe malul lacului Snagov, în vecinătatea Bucureștiului. Alți miniștri și ambasadorul sovietic Kavtaradze locuiesc în aceeași zonă. Ambasadorul sovietic locuiește în vila luată de la fostul ministru german, baronul Killinger”, scria, într-o notă informativă a spionajului american (CIA) din iulie 1951.

Vila ambasadorului rus apare și în anexele decretelor date de Consiliul de Miniștri, în 1962, ca fiind așezată între Vila Roșie și Vila Adesgo.

Conform documentelor, imobilul și terenul aferent au intrat în posesia sovieticilor printr-un simplu proces verbal din 1946. Acest lucru înseamnă, cel mai probabil, că proprietatea a fost confiscată ca pradă de război și revendicată de ruși.

Istoria dreptului de proprietate al rușilor. Ce s-a întâmplat după dispariția URSS

Destrămarea URSS, în decembrie 1991, a creat nu doar noi țări, ci și probleme juridice și financiare.

Una dintre ele a fost legată de proprietățile fostei URSS și modul în care trebuiau împărțite între noile republici. La fel și datoria externă pe care URSS o lăsa în urmă.

Într-o primă înțelegere între fostele republici, semnată pe 6 iulie 1992, fiecare nouă țară moștenea un procent din averea și din datoriile fostului URSS.

După negocieri lungi și dificile, Consiliul șefilor de stat al Comunității Statelor Independente (organizație regională formată din republici desprinse din URSS), de la Bișkek/Kârgâzstan, a adoptat o altă înțelegere, pe 9 octombrie 1992: fostele republici sovietice au convenit că Rusia își va asuma toate obligațiile datoriei externe ale URSS.

În același timp, s-a convenit că Rusia va avea drepturi asupra tuturor activelor externe lăsate în urmă de Uniunea Sovietică.

Un an mai târziu, în 1993, Federația Rusă își arogă unilateral toate proprietățile fostei URSS și statutul de succesor al fostei uniuni printr-un decret semnat de Boris Elțin.

Singura țară care a refuzat constant să recunoască înțelegerea de la Bișkek a fost Ucraina. Iar problema revendicării averii fostei URSS a rămas o problema permanentă în lista lungă de divergențe dintre Federația Rusă și Ucraina.

Ca să consolideze statutul de succesor al fostei URSS și, în consecință, moștenitor de drept al fostei Uniuni, în 2020, Constituția Federației Ruse a fost modificată la inițiativa lui Vladimir Putin.

Textul amendamentului (articolul 67.1) prevede că Rusia este succesorul legal (continuator) al URSS în ceea ce privește activele din străinătate.

Mai mult, Vladimir Putin înființează, tot în 2000, Registrul Proprietăților Federației Ruse, inclusiv cele aflate în afara țării, și o instituție nouă care se ocupa strict de acest lucru – Agenția Federală pentru Administrarea Proprietății de Stat.

Ultima decizie importantă legată de proprietățile fostei URSS a fost luată chiar la începutul lui 2024. Vladimir Putin a semnat două decrete care se referă la proprietățile din afara Federației pe care Rusia trebuie să le revendice și să le recupereze.

Cum s-a poziționat România

Formal, România nu a recunoscut niciodată că Federația Rusă este succesorul de drept al fostei URSS.

Chestiunea a fost pusă pe tapet chiar în timpul negocierilor pentru cel de-al doilea tratat bilateral, care au durat aproape șapte ani, blocate de alte două puncte importante de pe agenda relațiilor România - Rusia: Tezaurul și pactul Ribbentrop-Molotov (Articolul 3 al protocolului stipula: „Referitor la Europa de sud-est, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste regiuni”. Basarabia este ruptă de România și alipită URSS).

Din tratatul bilateral lipsește formula Federația Rusă, succesor de drept al fostului URSS

Problema succesiunii de drept, acceptată ca atare, a devenit una de drept internațional după invazia rusească din Ucraina, din februarie 2022.

Consiliul de Securitate al ONU s-a dovedit incapabil să ajute Ucraina pentru că Federația Rusă este membru cu drepturi depline al Consiliului. Și a ajuns așa printr-o acceptare tacită a înlocuirii poziției fostei URSS în Consiliul de Securitate cu Federația Rusă. Este singura țară care nu a semnat Carta Fondatoare a organizației, din 1945, și nici nu a fost votată ca membru al Consiliului de Securitate de către Adunarea Generală.

Cum s-a făcut transferul de proprietate

Proprietățile pe care URSS le-a avut în România, mai exact la Snagov, dobândite așa cum am povestit, erau toate pe numele URSS.

Schimbarea proprietarului, din URSS în Federația Rusă, s-a făcut prin decizia unui judecător care a decis rectificarea cărții funciare. În urma hotărârii instanței, Oficiul de Carte Funciară a intabulat proprietățile pe numele noului proprietar – Federația Rusă.

Cele patru proprietăți din Snagov au fost intabulate pe numele Federației Ruse sunt următoarele:

• 1999: Vila Ambasadorului,
• 2005: Vila Adesgo, Vila Roșie și Vila cu Stuf.

Jurnaliștii Europa Liberă au cerut ministerelor de Externe și de Justiție detalii privind modul în care s-a făcut transferul de proprietate.

Ministerul de Externe susține, în răspunsul transmis la solicitare, că a fost informat printr-o notă verbală că Federația Rusă a preluat „dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile ale fostei URSS din alte state, precum și datoriile legate de aceste proprietăți”.

Ministerul mai spune că problemele legate de succesiune sunt strict ale Federației Ruse și ale celorlalte state desprinse din URSS, „autoritățile române neputându-se pronunța în privința modului de reglementare”. Dar a recunoscut că au existat discuții și cu Ucraina.

Cu alte cuvinte, cum au spus rușii, așa rămâne.

Iar schimbarea proprietarului e o problemă de „competenţa Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi a structurilor sale teritoriale”.

Cât privește răspunsul Ministerului de Justiție, în subordinea căruia este judecătorul de carte funciară care a decis rectificarea cărților funciare și schimbarea proprietarului, acesta consideră că solicitarea „excedează competențelor Ministerului Justiției” și ne sfătuiește să ne adresăm ministerului de Externe.

Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) a refuzat să comunice, la solicitarea Europa Liberă, care au fost documentele pe baza cărora s-a făcut modificarea cărții funciare. Mai exact, cine a decis ca în loc de URSS să fie trecută Federația Rusă.

Ce spune Ambasada Rusiei

Am solicitat detalii privind modul în care terenurile și vilele de la Snagov au ajuns în proprietatea Federației Ruse și Ambasadei Rusiei la București. Răspunsul ambasadei a venit la puțin timp de la solicitarea noastră din 9 ianuarie 2024. Îl redăm integral.

„În legătură cu întrebarea dumneavoastră, vă informăm că toate proprietățile Federației Ruse de pe teritoriul României au fost înregistrate și obținute legal pe o perioadă istorică foarte lungă, începând cu stabilirea oficială a relațiilor diplomatice între țările noastre ca urmare a Statul român câștigând suveranitate în urma războiului ruso-turc din 1877 -1878 (cunoscut în istoriografia locală ca „războiul de independență”).

O parte din proprietăți a fost obținută ca urmare a tranzacțiilor de cumpărare și vânzare și schimb, altele au apărut ca urmare a construcției de către partea rusă, cum ar fi clădirea principală a Ambasadei de pe bulevardul Kiseleff și altele.

Unele imobile care au aparținut anterior statului rus și au fost construite pe cheltuiala acestuia au intrat ulterior în proprietatea României, precum Biserica Sf. Nicolae din Mira, construită în anii 1905-1909 din București ca capelă la misiunea diplomatică rusă pe cheltuiala curții imperiale ruse si aflată acum în administrarea Patriarhiei Române.

Astfel, istoria imobiliarelor rusești în România este una extrem de bogată, de lungă durată și în multe privințe o reflectare a diverselor întorsături (vicisitudini) în dezvoltarea relațiilor bilaterale.”

La începutul lui februarie, am revenit la adresa inițială și am cerut Ambasadei documentele care atestă dreptul de proprietate al Federației Ruse asupra celor patru vile de la Snagov, și terenurile aferente.

De această dată, n-am mai primit niciun răspuns.

Rusia are în România, în proprietate, în total, aproape 50 de mii de metri pătrați de teren și proprietăți imobiliare.

Ce alte proprietăți are Rusia în lume

Potrivit unui raportul a Curții de Conturi din Federația Rusă, în 2015, valoarea proprietăților străine deținute de statul rus valora peste 300 de miliarde de dolari.

Instituția inventariase 3.643 de proprietăți imobiliare din 120 de țări. Acestea includ terenuri și o varietate de proprietăți imobiliare: observatoare, baze militare, teritorii ale ambasadelor și misiunilor comerciale, facilități științifice, culturale, religioase, clădiri rezidențiale și spații de birouri.

Un studiu publicat de Universitatea de Relații Internaționale din Moscova, în 2015, arată că doar între 2005 și 2012, Rusia și-a trecut în patrimoniu 163 de imobile, adică aproape 37.000 m².

Autorii studiului au cerut Agenției Federale de Administrare a Proprietății, care este responsabilă cu întocmirea Registrului Proprietății Federale, o situație cu cele mai mari proprietăți deținute de Rusia în afara granițelor:

• O stâncă în Elveția. Lângă satul Andermatt a fost săpată o cruce în stâncă în memoria ajutorului trupelor rusești. Stânca în sine, în care este sculptată o cruce de 12 metri, platforma mică din fața ei și poteca care duce la monument aparțin Rusiei.
• 4.245 m² în Franța. În 2010, Rusia, printr-o licitație, a cumpărat un teren pe malul stâng al Senei de pe Quai Branly din Paris, lângă Turnul Eiffel pentru care a plătit 2,444 miliarde de ruble (60 de milioane de euro la cursul de schimb din 2010). Pe teren urma să fie construită o biserică ortodoxă.
• 4.925 m² în Italia. Din 2009, Rusia deține un complex bisericesc din orașul italian Bari.
• Încă 308.160 m² în Italia. Pe locul doi în topul celor mai mari posesiuni străine ale Federației Ruse este un sit de la Roma, pe strada Aurelia Antica, unde se află Ambasada Federației Ruse.
• 12.000 m² în Cisiordania și Ierihon. În 2008, trei terenuri din Ierihon, care au fost achiziționate de clerul rus la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-au întors în proprietatea Rusiei - peste 12.000 m² în Cisiordania, pe care sunt complexul muzeal și parc Al-Madras Wazzukuma, și un altar creștin – smochinul biblic al lui Zaheu.
• 68.000 m² în Israel. În 1847, la Ierusalim a fost creată Misiunea Spirituală Rusă, care trebuia să primească și să găzduiască pelerinii din Rusia. Ca urmare, în centrul Ierusalimului a apărut un întreg district rusesc – Complexul Rusiei – o catedrală, un spital, un consulat și o clădire care găzduia pelerini din Rusia.
• 166.000 m² în SUA. A treia cea mai mare proprietate a Federației Ruse în străinătate este situată în statul New York, pe Long Island. Proprietatea a fost cumpărată de Uniunea Sovietică, la sfârșitul anilor 1940, ca reședință pentru ambasadorul său la ONU.
• 345.000 m² în Scoția. În Edinburgh, este cea mai mare proprietate rusească din străinătate.
• 160.000 m² la Bejing, China. Ambasada Rusiei la Beijing este considerată cea mai mare proprietate diplomatică. Ocupă teritoriul fostei Misiuni Spirituale Ruse, iar suprafața ei este de aproximativ 160.000 m².
• Despre proprietățile din Bulgaria ale Federației Ruse, Europa Liberă a scris aici:

Procesul moștenitorilor lui Aurel Dobrescu pentru despăgubiri

Să ne întoarcem, însă, la Vila Roșie de la Snagov: odată închisă calea retrocedării în natură, moștenitorii liderului țărănist Aurel Dobrescu au cerut compensarea în bani. Și au obținut, în primă fază, de la Comisia pentru Compensarea Imobilelelor, echivalentul a 30.000 de euro.

Fusese calculat doar prețul terenului, fără clădire, pentru că proprietarii nu putuseră dovedi cu acte că vila fusese ridicată de Aurel Dobrescu – mai exact nu prezentaseră o autorizație de construire.

Decizia Comisiei de Compensare a Imobilelor a fost contestată în instanță și, după câțiva ani de procese, timp în care moștenitori au rămas doar nepoții nepoților, instanța a hotârât că merită mai mult pentru proprietatea construită de Aurel Dobrescu, confiscată de comuniști, și făcută cadou rușilor. Moștenitorii au primit puțin peste 200.000 de euro.

Europa Liberă a încercat să ia legătura cu urmașii lui Aurel Dobrescu, răspândiți acum prin toată Europa. Fără succes.

Am discutat și cu avocatul care i-a reprezentat în instanță, în procesul pentru stabilirea compensației.

Ne-am lovit permanent de refuzul de a discuta cu presa.

Articol preluat de la Europa Liberă România.