Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămânii politice românești.

Guvernul a ajuns la fundul sacului și, tot căutând mărunțiș, l-a rupt cu unghiile. Dacă mai scoate ceva de acolo, e numai țărână. Nu mai are bani să finanțeze fondurile europene, nu mai are bani de pensii pentru că a strâns prea puțini din taxe și impozite, deficitul crește în proporție inversă cu încrederea, cu speranța de viață și cu piața muncii. Guvernul nu vrea să mai emită titluri de stat pentru că nu poate plăti dobânda cerută de băncile comerciale, amână legea salarizării la calendele crizei grecești chiar dacă spectacolul poligloatei de la Muncă încă mai captivează gloata care speră măriri de salarii, să trăiască toți ca miniștrii.

Așa se face că guvernul stă acum, cu sacul gol și rupt, la marginea drumului, pretinzând că se odihnește. În realitate, a terminat banii de mituit electoratul și caută metode să-i ia înapoi. La urma urmei, ce-a fost greu a trecut: protestatarii au răgușit câteva octave, până la alegeri mai sunt trei bugete naționale plus multe fonduri europene, iar majorările salariale ale bugetarilor vor fi suficiente ca să-și asigure fidelitatea unei părți a aparatului polițienesc și pe cea a serviciilor secrete, pentru a anestezia pașnic și pe tăcute orice formă de nemulțumire populară. La urma urmei și când fură, deturnează fonduri, comit sperjur sau abuz de putere susțin că așa cere interesul național și că sunt îndreptățiți s-o facă pentru că au fost aleși, ilegalitățile lor au legitimitatea votului. Furtul ideal este cel cu protecția poliției și a legii. Nu mai vor s-o facă noaptea ”ca hoții”, fără girofar. Sunt și ei dornici să intre în legalitate, că nu mai pot suporta acest război psihologic cu tinerii frumoși și liberi care le bântuie piețele și coșmarurile.

Este normal să-și apere realizările și perspectivele, ele sunt expresia voinței poporului. Este vorba, de fapt, despre acel popor strivit anual cu șenilele bugetare, amputat la capitolul sănătate, invalid pe piața muncii, analfabet funcțional la educație, cu moralitatea făcută compost numai bun de pus la rădăcina marilor afaceri de familie, ciugulit cu toate acestea de toate păsările-sanitar turbate de foame ale familiilor de interese, de toți incompetenții și roboții din guvern. Poporul acela care, pentru a rezista la toate acestea, trebuie anesteziat cu pensii, ajutoare și alocații. Normal să declari că toți cei care refuză anestezia locală, cei care se opun acestor proiecte și speranțe de viață lungă a politrucilor și interlopilor din partide sunt dușmanii personali ai puterii. Cine nu donează sânge să fie roșii trandafirii partidului este un trădător. Trebuie prins și obligat s-o facă. Dacă nu cumva e mai iute de picior și pleacă unde vede cu ochii sau dispare din sistem ”pe cale naturală”, cum recomanda cu ceva vreme în urmă, un fost politruc comunist ajuns primministru al lui Băsescu.

Ce-i așteaptă pe inșii care #rezistă este clar. Un deputat PSD, Cătălin Rădulescu, spunea deunăzi că are o armă cu care a tras la Revoluție și pe care n-a mai vrut s-o dea înapoi. Susține că a cumpărat kalașnikovul de la Ministerul Apărării și vrea să-l folosească la nevoie. De pildă, dacă manifestațiile de stradă vor amenința stabilitatea guvernului. O ține deocamdată în panoplie, s-o vadă când își bea cafeluța și pune țara la cale. Între timp, procuratura s-a sesizat, poliția i-a confiscat armele și i-a retras permisul, dar revine obsedant întrebarea: cum a fost posibil ca acest individ să treacă de filtrul de partid murdărind buletinul de vot înainte de a face un examen psihiatric? Cum de s-au găsit alegătorii care să-l gireze pe individul care a mai avut probleme cu justiția, inclusiv un dosar penal de viol și o condamnare pentru incompatibilitate?

Mister! Sau poate că asta e politica partidului pentru că nu e singurul. PSD a adus de la Galați un alt medic telegenic, foarte cultivat de presă pentru româna sa rustică și modul frust prin care relata atrocitățile și condițiile de viață mizerabile care-i aduceau pe viitorii lui votanți în secția de urgență a spitalului unde profesa. Doctorul Nicolae Bacalbașa (din fericire pentru memoria culturală, fără legătură cu Anton Bacalbașa, chiar dacă este o izbitoare reîncarnare a personajului acestuia, moș Teacă) ne spune și el că România este în plasa unor mari conspirații finanțate de un miliardar american și de multinaționale. Că pe vremea guvernării Convenției Democrate, care a marcat, de bine - de rău, prima alternare la putere și prima guvernare de dreapta după cincizeci de ani de teroare roșie, ar fi vrut să pună mâna pe mitralieră să-i facă una cu pământul pe țărăniști, cel mai important partid al acelei alianțe politice. Mai susține că atât incendiul de la Colectiv, cât și ce se întâmplă de la alegerile din decembrie trecut sunt rezultatul efortului susținut de manipulare a străzii pentru înlăturarea aleșilor legitimi de la putere.

Valentin Boboc, și el (desigur!) deputat PSD, susținea zilele trecute că "au revenit în actualitate toate metodele prin care în anii '50 clasa politică românească a fost eliminată din actualitatea luptei politice.” El nu vede nicio diferență între lupta împotriva burghezo-moşierimii, dusă cu armele dictaturii și prin încălcarea drepturilor, şi lupta împotriva corupţilor, ”inventaţi de maşina de propagandă a sistemului (...).” Toată lupta împotriva corupției nu ar fi decât canibalizarea publică și rituală a părinților reformelor, adevărații eroi ai Revoluției din 1989. Portretul robot al adversarului PSD, protestatarul din stradă, începe să semene tot mai mult cu o țintă de pe poligonul de trageri.

În ultima vreme, lupta anti-anticorupție a făcut pași însemnați în trecut. De aceea ministrul justiției a fost chemat la rampă să dea socoteală în cadrul Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din Parlamentul European pentru încercările de modificare a codurilor penale care au scos oameni în stradă. Este probabil prima dată când rufele interne ale unei țări din UE sunt spălate în apele parlamentului și-așa tulburat de propriile probleme. E felul unora de a româniza Europa ca să nu se spună că nu contribuim cu lenjeria noastră pestriță la multiculturalismul comunitar. Pentru amatorii de pornografie politică, a fost un spectacol gratuit cu popcorn și sucuri efervescente din partea actorilor, care și-au asigurat uralele și aplauzele dând zeci de invitații gratuite. Probabil că nu ar fi trebuit să se recurgă la acest teatru extern de uz intern. S-au pus în mișcare piese grele din artileria fiecărei armate din conflict nu pentru a se convinge reciproc, ci pentru a se juca cu artificiile chiar dacă o fac pe butoiul de pulbere european. E adevărat, țara e guvernată de găști și interese și e greu, unii spun imposibil, de găsit o soluție internă în afara alegerilor anticipate, dar riscul acestora este ca tot PSD să tragă lozul câștigător care ne-a prelungi căderea liberă. Pe de altă parte, dacă opoziția nu și-ar mai linge cu voluptate rănile parlamentare sau produse în războaiele interne, nu s-ar mai văicări ca bocitoarele antice, pe texte scrise de alții, și ar fi mai prezentă în viața de zi cu zi nu în cea din televizor, dacă susținătorii sinceri ai justiției și ai democrației ar comunica mai eficient cu România profundă, cea cu veceu în fundul curții și cu drumuri desfundate, pe care este penal să le repari, România în care unii văd doar o pegră edentată, iar alții un vot de muls, lucrurile nu ar mai sta așa și alegerile nu ar mai avea finalul așteptat și detestat. Cu puțină considerație față de electoratul captiv sau pasiv, altfel s-ar vedea viitorul azi. Însă cascadoria din Parlamentul European nu a reușit decât să întărească impresia generală proastă că politicienii români fură banii europenilor, se reformează de mântuială, cât să mai înșele așteptările generale și că, pentru toate acestea, România merită ea însăși o viteză specială de integrare în noua viziune asupra reformei europene. Sau poate că o frână nouă. România face un pas înainte, doi înapoi și multora li se pare că acum, la zece ani de la aderarea la Uniunea Europeană, a uitat toate lecțiile de bune maniere continentale deprinse la repezeală în cei șase ani (2000-2006) de negocieri și discuții pe diverse dosare. La zece ani de atunci, România este mereu în pericol să fie penalizată pentru nepăsare, neglijență și corupție.

Unii spun că se răzbună astfel păcatele originare ale Revoluției Române. Faptul că marile dosare sunt tergiversate, uitate, ignorate sau ridiculizate și că e nevoie ca un deputat debusolat să agite arma furată la Revoluție pentru ca să mai apară noi documente în aceste dosare a produs mari echimoze morale. Unii le prezintă ca răni de război, dar ele sunt făcute cu călcâiul din interior, de o Revoluție încă nenăscută, de o schimbare de regim etic pe care ne-am refuzat-o de aproape trei decenii. De aceea spectrele Securității nu au nimic de ectoplasmă, ci sunt foarte concrete și le regăsim mai peste tot. Și nu doar în politică unde e suficient să scuturăm puțin listele electorale pentru ca din ele să cadă grămezi de comuniști și securiști, milițieni și activiști de frunte, adică mulți dintre cei care ne dau lecții de democrației și ne spun că ei sunt inevitabili, că au legitimitate și că sunt majoritari (adică stăpâni pe viitorul tău) dacă au primit trei voturi din cele cinci exprimate. Nu doar prin guvern sau consiliile de administrație ale Regiilor Autonome a căror supraviețuire vorace este asigurată de tăcerea, neputința sau nepăsarea generală. Ei se regăsesc și în zone mai subtile ale sistemului nervos național. Guvernatorul Băncii Naționale și-a ascuns și el păcatele tinereții. Printre altele, un voluminos dosar cu nume de cod și dovada că era informator de mult timp al poliției politice comuniste. El se alătură altor foști și actuali colegi din domeniul financiar bancar acuzați și dovediți în timp că au fost informatori dacă nu ofițeri ai securității. Aceștia au manevrat banii României, au stabilit politici bancare și au făcut figură de tehnocrați într-o lume înnebunită, la propriu, de politică.

Iar președintele României, sporind minunea lumii și inversând polii magnetici ai moralității, cum a mai făcut-o și în alte situații, a dat decorația supremă a României, Steaua României în rang de ofițer, unui fost informator al Securității, spunând că e o onoare să-l decoreze ”pentru că-și poartă vârsta cu atâta noblețe”. Se întâmplă ca Ionescu Quintus să fie președintele de onoare al partidului care l-a propulsat pe Klaus Iohannis la Cotroceni. Acesta a decis să decoreze, se pare, toți centenarii, pentru că a constatat că decorarea lor face bine la imagine și la propria speranță de viață politică. Viața proaspătului decorat este complexă ca un roman de moravuri grele.

Fost combatant pe frontul de răsărit (și decorat cu Coroana României pentru aceasta), Mircea Ionescu Quintus este un informator dovedit, cu aproape două sute de turnătorii la dosarul descoperit de CNSAS, cu trei nume de cod și cu o carieră securistică de jumătate de veac. Judecătoria l-a exonerat de acuzația de poliție politică după lupte juridice și chichițe avocățești însă el s-a retras ca informator pur și simplu din primul rând al vieții politice a partidului, preferând să-i fie președinte de onoare. Și-a trăit anii de democrație ca fost ministru al Justiției, șef de Senat și general de brigadă făcut de Traian Băsescu. Ionescu Quintus l-a înlocuit, într-un moment de cumpănă politică, la conducerea partidului pe Radu Câmpeanu, fost șef al Tineretului liberal după război, apoi disident venit din Franța să facă democrație în stil românesc. A fost, și el, bănuit că ar fi fost în perioada exilului informatorul Securității.

Iliescu și Ionescu Quintus, președinți de onoare ai celui mare partid la putere și al celui mai mare partid din opoziție, au ceva în comun cu președintele actual al României. La fel și fostul președinte criptocomunist cu actualul președinte liberal. În 2002, Ion Iliescu, pe atunci președinte al României, îl decora pe Mircea Ionescu Quintus cu aceeași decorație Steaua României, în grad de cavaler. Activistul comunist arăta astfel că apreciază trecutul glorios al liderului liberal. Atunci ca și acum semnele de respect față de matusalemii politicii demonstrează că trecutul e mai puternic decât prezentul și că prezentul nu se poate reconcilia cu trecutul decât cedându-i locul. Ceea ce nu știu cei care încearcă să facă substituția este că, în realitate, amputarea prezentului și înlocuirea lui cu trecutul este mereu dureroasă pentru că nu există anestezice suficient de puternice.

Și pentru că viitorul intră mai mereu în șoc postoperatoriu.

XS
SM
MD
LG