Linkuri accesibilitate

Rainer Maria RILKE. Însemnările lui Malte Laurids Brigge


Înainte încă să-l fi citit cum se cuvine (adică recitit: volum cu volum, poem cu poem, vers cu vers!) pe Rainer Maria Rilke (1875 – 1926), prozatorul Nicolae Vieru mi-a pus în mână, prin ’85, Scrisori către un tânăr poet, Editura Facla, Timişoara, 1977. Scriam versuri (din şcoală), de ceva timp publicam prin revistele literare, treceam drept poet, iar manuscrisul plachetei de debut ajunsese la Editura Literatura Artistică – dar nimeni, niciodată nu-mi vorbise despre meseria de a compune poezii aşa cum o făcea poetul praghez, în cele zece scrisori adresate bănăţeanului Franz Xaver Kappus, între 1903 şi 1908. Impactul fusese atât de puternic, încât m-a împins păcatul să inserez numele lui Rilke într-o poezie mai de Doamne-ajută, pe care însă vigilenţa redactorului – „Ce-i cu acest Rilke drilke?!?!” – a eliminat-o fără drept de apel. Cum era şi firesc, i-am căutat volumele de versuri, şi o perioadă nu m-am despărţit de poet. Dar ce şoc am trăit descoperind că Rainer Maria Rilke, tocmai el (!), străluceşte prin absenţă în Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich – pentru mine, la acea oră, un fel de Tabel periodic al Poeziei secolului XX. (Vorba aceluiaşi redactor de carte: „Care Rilke drilke?!?!”) Şi atunci… destinul a mai împins o piesă pe tabla de şah – de la Librăria «Дружба» din Odessa am cumpărat romanul lui Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Editura Univers, 1982, citit pe tren la întoarcere (sigur, pe sărite, căci muream de nerăbdare), de care nu m-am mai despărţit niciodată. Ori de câte ori mă întreabă cineva ce carte – una singură! – aş lua cu mine pe o insulă nepopulată, prima scriere la care mă duce gândul este aceasta, Însemnările lui Malte Laurids Brigge; din fericire, nu mă exilează nimeni nicăieri, şi nici mama cărţilor nu ne-a înţărcat pe noi, cititorii de cursă lungă.

Coperta cărții „Însemnările lui Malte Laurids Brigge” de Rainer Maria RILKE
Coperta cărții „Însemnările lui Malte Laurids Brigge” de Rainer Maria RILKE

Publicat în 1910 – titlul original: Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge –, romanul lui Rainer Maria Rilke (nume conţinând acelaşi număr de silabe cu cel al protagonistului: Mal-te La-u-rids Big-ge), singurul de altfel, chit că poetul a fost un autor prolix, începe ca un jurnal (în chiar 11 septembrie (Sic!): „Aşa, deci aici vin oamenii să trăiască, aş socoti mai degrabă că mor aici. Am fost plecat în oraş. Am văzut: spitale”), într-un Paris fin de siècle mai degrabă ca o stare de spirit decât ca urbe de locuit – în care scriitorul a revenit adeseori, şi chiar a scris poeme în franceză –, iar naraţiunea se metamorfozează au fur et à mesure în „succinte eseuri, reflecţii pe marginea unor atitudini existenţiale, portrete schiţate sumar, explozii lirice de poezie şi proză, descrieri de natură, evocări de evenimente, amintiri, autoscopii etc., [ce] reprezintă o sumă de micro-texte însumate într-un macro-text, pe care l-am asemănat cu o oglindă spartă, capabilă să reflecte o lume făcută din fragmente” (Romul Munteanu); altfel spus, „Experienţa lui Malte a fost decisivă pentru Rilke. Această carte este misterioasă pentru că-l întoarce pe autor în jurul unui centru ascuns de care nu s-a putut apropia” (Maurice Blanchot), însuşi autorul mărturisind, într-o misivă către Lou Andreas Salomé, cea care l-a convins să-şi schimbe numele din René în Rainer: „Dar nimeni, în afară de tine, dragă Lou, nu poate să deosebească şi să dovedească dacă şi în ce măsură [Malte] seamănă cu mine. (…) Poţi tu să înţelegi că am rămas în urma acestei cărţi asemenea unui supravieţuitor, în sinea mea dezorientat, lipsit de ocupaţie, de neocupat”.

Oricât de „dezorientat” (eu cred, de-a dreptul devastat!) o fi ieşit Rilke, la capătul scrierii cărţii, cert este că tocmai punea una dintre pietrele unghiulare ale romanului din secolul XX, ce-l va anunţa, tangenţial, pe Franz Kafka, şi el praghez („Ca un gândac strivit, aşa te reverşi din tine însuşi şi puţina ta adaptabilitate n-are sens”), dar mai cu seamă pe Marcel Proust (din cele câteva fragment avant la lettre „proustiene”, îngăduie-mi-se să-l citesc pe acesta parcă desprins din Du côté de chez Swann: „Dar nesfârşite în asemenea boli erau după-amiezile. Dimineaţa, după o noapte rea, ţi-era mereu somn şi când te trezeai şi credeai că e iar dimineaţa era după-amiază, şi rămânea după-amiază, şi nu înceta să fie după-amiază. Zăceai aşa pe patul făcut, şi creşteai poate puţin la încheieturi şi erai prea obosit pentru a-ţi imagina ceva. Gustul sucului de mere dura încă un timp şi totul era posibil când îl tălmăceai în vreun fel, şi lăsai să circule în tine acea senzaţie de curăţenie acidulată în loc de gânduri. Mai târziu când îţi revenea puterea, îţi ridicai pernele în spate şi te puteai juca cu soldaţii; dar ei cădeau aşa de uşor pe masa înclinată a patului şi totdeauna se răsturna tot rândul, deîndată; şi nu erai încă reîntors cu totul la viaţă pentru a avea puterea de-a o lua de la capăt. Dintr-odată ţi-era prea mult şi te rugai să ţi-i ia repede, şi-ţi plăcea să vezi iarăşi numai cele două mâini apăsate, mai departe, pe plapuma goală. Când vena maman pentru câte o jumătate de oră…”), dar şi pe James Joyce, din Portretul artistului la tinereţe, iar într-o perspectivă de durată, pare-se şi pe Thomas Mann din Muntele vrăjit – oare greşesc mult dacă-l trec la număr şi pe austriacul Thomas Bernhardt, cu Frig? –, fără a-l fi uitat pe românul Max Blecher, cu Întâmplări în irealitatea imediată, şi oricum lista rămâne deschisă. N-am să insist cu strigarea numelor unor posibili urmaşi literari (şi iarăşi, de la Romul Munteanu citire: „Cu Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Rilke s-a înscris în mod definitiv în istoria romanului modern. Ca şi poezia, romanul total conceput de Rilke printr-o adiţionare de fragmente anunţă marile prefaceri ale prozei europene din deceniile care au urmat”); la urma urmei, valoarea unei scrieri rezidă în ea însăşi; nu-i mai puţin adevărat că după numărul de cercuri pe care le face ne putem da seama de impactul acesteia asupra generaţiilor următoare.

La cea de n-a lectură, fascinaţia textul a sporit în progresie geometrică; peste sublinierile mele de-acum cca patru decenii, se aştern altele noi, pagină cu pagină – doar două-trei mostre, din numeroasele fraze lucrate în filigran: „Trăsăturile îi erau ordonate ca o mobilă într-o odaie de musafiri din care a plecat cineva”; sau: „Dar o iubită care cedează nu mai e demult o femeie care iubeşte. (…) Cum se gândea el atunci la trubadurii care nu se spăimântau de nimic decât de a fi răsplătiţi”; şi aceasta, care l-ar fi încântat pe Henry Miller: „Sexul său e din nou numai într-un singur loc şi când o femeie vine drept prin colcăială, cu pieptul dezgolit, înflorindu-şi sânii, o arată ca un deget ridicat” –, iar romanul ia înfăţişarea unui trandafir ale cărui petale, fără număr, compun unul dintre cele mai misterioase universuri imaginare din literatura lumii. Aş fi fost alt om, infinit mai sărac şi sigur neîmplinit, dacă nu citeam, la nici 20 de ani, Însemnările…; la 40 de ani distanţă, încă mai simt dulci fior recitind acest fragment (din care am tot citat, în repetate rânduri), de mult „grefat” în fiinţa mea – altoiul a prins! –, cu care închei aceste note de lectură pe repeat, în ideea că cineva va pune mâna pe carte, pentru a nu se mai despărţi de ea cât pururi:

„La începutul unor asemenea schimbări situam şi lectura. Atunci societatea cărţilor ar fi însemnat societatea unor cunoscuţi, aş fi avut timp pentru ele, un timp anumit, regulat şi agreabil, exact atât cât aş fi vrut să le acord. Desigur, unele mi-ar fi fost mai apropiate şi nu e sigur că nu aş fi fost tentat să pierd din când în când câte o jumătate de oră: o plimbare, o întâlnire, începutul unei piese de teatru sau o scrisoare urgentă. (…) Erau experienţe de mărime naturală, ce atârnau asupra mea cu toată greutatea lor.

(…)

Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate. Cu fiecare rând muşcai din lume. Înaintea cărţilor ea era intactă şi poate că se regăsea întreagă şi după aceea. (…) Mă aruncam îndărătnic şi disperat din carte în carte şi-mi croiam drum printre pagini ca unul care are de îndeplinit o muncă disproporţionată faţă de puterile sale. (…) Mi-au căzut în mână unele pe care ar fi trebuit să le fi citit deja, altele pentru care era prea devreme; pentru prezentul meu de atunci nu era aproape nimic potrivit. Şi totuşi citeam. (…) Ah, ce bine e să fii printre oameni care citesc.”

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG