În Iugoslavia, după moartea lui Tito, un proces de diversificare și fragmentare continuă a contribuit la discrepanțele crescânde dintre republicile „orientate civic” (Slovenia și Croația) și culturile dominate de etnicitate ale Serbiei, Muntenegrului și Bosniei.
Ascensiunea politică a unui lider de partid pe nume Slobodan Miloșevici, un naționalist înveterat al Serbiei, a pus în pericol perspectivele păstrării unității țării, deoarece croații și slovenii detestau pozițiile populiste și radical antireformiste ale acestuia. În același timp, mulți dintre sârbi, incluzându-i pe unii intelectuali cunoscuți pentru opoziția lor la naționalism, au pariat pe Miloșevici pentru prezervarea existenței (pasămite) amenințate a republicii.
Spre exemplu, mulți au crezut că „Slobo”, așa cum era el numit popular, a reușit să repare din greșelile comise împotriva națiunii încă de la crearea Iugoslaviei, după Primul Război Mondial. Kosta Mihailovici, un economist și membru al Academiei de Științe din Belgrad, dădea la un moment dat voce acestui larg răspândit sentiment al unei mândrii naționale rănite: „Serbia a fost dominată economic și politic în cadrul Iugoslaviei. A existat de mult timp o coaliție anti-sârbă. Noi am ocupat o poziție de vasalitate în Iugoslavia. Toate aceste lucruri s-au schimbat după apariția lui Slobodan Miloșevici”.
Ascensiunea rapidă a lui Miloșevici vestea mixtura de naționalism, autoritarism și populism egalitar, un hibrid ideologic ce a părut să atragă largi pături sociale în culturile post-totalitare. Născut în 1941, Miloșevici a fost un comunist activ la Universitatea din Belgrad, acolo unde obținuse o diplomă în drept (1964). După ce-a lucrat în birocrația economică, s-a alăturat aparatului sârb de partid (în 1984) ca șef al organizației din Belgrad. Trei ani mai târziu, a fost ales președinte al Politburo-ului comunist sârb, iar în mai 1989, a devenit președintele Serbiei.
Secretul ascensiunii sale puternice este de aflat în modul viclean în care a folosit sloganuri populiste și naționaliste. Celor care se temeau de economia de piață, Miloșevici le-a promis păstrarea controlului de stat asupra resurselor economice. Sârbilor iritați de ascensiunea mișcărilor naționaliste din celelalte republici, le-a promis că va apăra ceea ce tot el a numit „demnitatea sârbească”.
Convins că trebuie să performeze o misiune egală ca importanță cu efortul de pionierat al lui Tito de a fonda o federație viabilă, Miloșevici a forțat restaurarea unui birou prezidențial permanent care să înlocuiască sistemul existent (cel al președinției prin rotația liderilor celor 6 republici ale federației).
Conflictul dintre Belgrad și republicile mai avansate d.p.d.v. economic (Croația și Slovenia) își are însă rădăcini istorice și culturale mai adânci. Echivalarea de către Miloșevici a intereselor sârbe cu cele pan-iugoslave a fost abhorată de către mișcările autonomiste și chiar separatiste din celelalte republici. La toate acestea s-a adăugat deteriorarea situației din exploziva regiune Kosovo, acolo unde sârbii au apelat la violență spre a-i înăbuși pe din ce în ce mai radicalii naționaliști albanezi.
Moștenire a încercării lui Tito de a estompa antagonismele naționale și de a unifica țara pe baza ideologiei comuniste, instabila construcție statală iugoslavă n-a putut rezista valului ascendent al pasiunilor etnice. Așa cum știm, ideologia era deja moartă în toate statele comuniste est-europene. Prăbușirea ei a fost mai evidentă în Iugoslavia din pricina realizării faptului că marxism-leninismul, în loc să diminueze conflictele etnice, doar le suprimase temporar.
De îndată ce presiunea polițienească și mitul titoismului au încetat să mai fie convingătoare, ruptura Iugoslaviei a devenit, dacă nu iminentă, cel puțin o posibilitate reală. Liga Comuniștilor din Iugoslavia, coezivă cândva datorită prezenței carismatice a lui Tito, a devenit o umbrelă vulnerabilă pentru șase partide republicane divergente, fiecare urmărind interese locale și sfidând autoritatea centrală.
Până la sfârșitul anului 1989, armata rămăsese singura instituție națională, deși copleșitoarea componentă sârbească (circa 70%) a transformat-o într-un potențial instrument de realizare a planurilor hegemonice ale lui Slobodan Miloșevici. Așa cum era de așteptat, pericolul reprimării militare a republicilor centrifuge le-a agitat pe acestea din urmă și a accelerat tendințele dezintegrante...
