Jumătate de veac i-au trebuit singurului roman semnat de Eugène Ionesco – Le Solitaire, Mercure de France, 1973 – ca să revină pe piaţa românească de carte, într-o nouă traducerea – marca Doru Mareş! –, Singuraticul, Nemira, 2023. Nu greşeşte câtuşi de puţin cronicarul de la Le Point afirmând că „s-ar putea ca, peste câţiva ani, să ne dăm seama că Singuraticul este una dintre operele esenţiale ale timpului nostru, care sondează şi detaliază boala secolului”.
„La treizeci şi cinci de ani e timpul să te retragi din cursă” – frază memorabilă amintind de „Nel mezzo del cammin di nostra vita” a lui Dante –, ceea ce şi face protagonistul romanului, un mic funcţionar într-un birou anodin, deîndată ce primeşte o neaşteptată moştenire de la un unchi din America („ia închipuiţi-vă, să nu mai ai nevoie să munceşti!”). Iată-l „fericit că nu trebuia să mă duc la birou”, după ce că s-a instalat într-un apartament spaţios din sudul Parisului, „m-am simţit un burghez. Şi nefericit că mă simt burghez, de parcă aş fi comis o greşeală”. Zilele îi sunt ritmate de aceleaşi tabieturi, repetitive până la indistincţie – „Şi apoi, dintr-odată, neaşteptată ca de fiecare dată când sare pe mine, dintr-odată, ideea că voi muri”. Pasajul – o turnantă majoră în economia naraţiunii – merită citat in extenso: „Nu ar trebui să-mi fie frică de moarte, fiindcă nu ştiu ce este, şi-apoi n-am zis că trebuie să mă las în voia cursului lucrurilor? (…) Miliarde de fiinţe trăiesc această angoasă. De ce, pe deasupra, mai suntem şi mânuiţi în acest fel? Nici un raţionament, nici un cuvânt nu ţine. Transpir de frică. Ca atâţia alţii, ca atâţia alţii. Fiecare dintre miliardele de fiinţe este locuită de o asemenea angoasă, încât ai zice că mor, în fiecare fiinţă, ea însăşi şi toate acele miliarde de fiinţe. De ce aşa? Cum aşa? (…) Mi-am schimbat viaţa, şi-acum am o viaţă nouă, şi regăsesc angoasele şi spaimele care se strecuraseră din acea viaţă mohorâtă, obişnuită. Angoasa revenea, proaspătă, ca-n prima zi a primei uimiri şi a primei angoase. Nimeni nu e nimic. Şi, în acelaşi timp, fiecare este tot universul”. Suntem în plin Regele moare, şi deja se pregăteşte o altă turnură – să-i zicem a Rinocerilor (căci, nu-i aşa? „oamenii sunt uneltele altor oameni”) –, odată cu transformarea cartierului, altădată liniştit, într-un câmp de luptă: „Cei care cădeau cu capul spart aveau un aer de beatitudine. Cei care spărgeau capul altora aveau un aer de victorie şi de fericire. Se întâmpla ca, mai apoi, şi acestora să li se spargă capul”. Totul, trăit la modul paroxistic: „Nu se mai termina odată. Morţii acoperiseră strada. Şi asta ţinea de trei sau patru zile. Mereu noi întăriri înlocuiau pe baricade morţii de seară şi de dimineaţă. Şi se gemea, şi se urla, şi se cânta, şi se-njura”. (Cum însă autorul nu dă niciun fel de repere temporare în text, unele scene mi-au amintit de violentele tulburări ale ordinii publice cauzate de „vestele galbene” în toamna-iarna 2018-2019.)
Dincolo de trama romanului, îl regăsim în Singuraticul pe gânditorul Eugène Ionesco, cel care va semna şi La quète intermittente, când acţiunea personajului – aşa minimă cum este – lasă loc reflecţiei:
„Există oare «eu»? «Eu» era totuşi acolo, între două infinituri, cel mare şi cel mic. Eu ce eram? De o parte, un punct. De altă parte, un co0nglomerat de galaxii. Universul născându-se în mine, dezvoltându-se, deteriorându-se, murind. Eram galaxii, eram miliarde de secole pentru sisteme cosmice. Eram miliarde şi miliarde de kilometri pentru fiinţe pe care nu le cunoşteam, miliarde de fiinţe care acţionau în mine, care se indignau, care se revoltau, care se luptau, care se iubeau, care se detestau. Da, toate acestea erau în mine.”
8 ianuarie ’24
