Pentru unii oameni, filmele lui Andrei Tarkovski rămân iritant de enigmatice, pentru alții, cinematografia sa fascinează și încântă privirea. Regizorului i-ar fi repugnat însă orice tentative de clarificare, crezând el însuși, în timpul vieții, că filmele sale sunt clare ca lumina zilei, accesibile până și unui copil. O ironie, desigur, din partea unuia din maeștrii suspendării logicii narative.
Randamentul artistic al lui Tarkovski a fost unul minimal, cu doar șapte lung-metraje în aproximativ 25 de ani de travaliu creativ, după absolvirea renumitei școli de film din Moscova. A murit în urma unui cancer, pe 29 decembrie 1986, la Paris, la scurt timp după ce își făcea public refuzul de a se întoarce în Uniunea Sovietică. Avea doar 54 de ani. Putem spune, însă, că productivitatea sa redusă a avut mai degrabă legătură cu dificultățile vieții culturale sovietice și cu diriguitorii acesteia.
Andrei Tarkovski și-a protejat integritatea propriei arte cu un fel de fermitate ursuză, lăsând loc puținor compromisuri. Luptele sale decisive (și constante) cu cenzura cinematografică sovietică sunt parte din povestea pe care o spunem despre el. Memoriile sale din perioada 1970–1986, publicate sub titlul Time Within Time, ne oferă nouă, cititorilor, date esențiale și reflecții pe marginea permanentelor lupte.
Atunci când compromisul se dovedea „modul de lucru” predilect al artiștilor sovietici, Tarkovski a fost mai puțin dispus ca alții să cedeze în fața presiunilor. Este posibil ca încăpățânarea sa proverbială să-l fi costat la capitolul productivitate și în Vest, acolo unde prevalau aspectele și valorile profitabilității economice. Ne putem imagina, oare, vreun astfel de studio dispus să finanțeze proiectul Andrei Rubliov („Patimile după Andrei”), cel mai mare film al său, despre căutările spirituale ale unui pictor de icoane de secol XV? Sau să i se permită să refilmeze o întreagă peliculă, așa cum s-a-ntâmplat la Călăuza?
Discuția despre productivitatea artistică redusă a lui Tarkovski trebuie să se refere nu la cantitate, ci la faptul că acele filme chiar au fost posibile, în special în context sovietic. În afara Nostalgiei, în 1983, și a Sacrificiului, în 1986, singurele pelicule produse în Occident, cele 5 filme ruse ale sale au sfidat cu toate sau chiar violat, de-a dreptul, canoanele esteticii oficiale sovietice și mandatele obișnuite de finanțare. Sigur, Rubliov a apărut la cinci ani după finalizare (1966/1971), iar altele, au fost date doar în circulație limitată, însă simplul fapt că există constituie un fel de miracol. Contradicțiile birocrației cinematografice sovietice au permis mereu câte unei echipe de filmare mai viclene să navigheze într-o lume plină de ambiguități.
Reflecțiile lui Tarkovski asupra propriei opere au apărut într-un volum din 1984, intitulat Sculptând în timp (testamentul său artistic). Lăsând la o parte mesajele ideologice și spirituale, Tarkovski a fost un artist cu o personalitate aparte, cu un stil personal al său care te anunța din start că-i privești unul din filme.
Dintre „ticurile” sale cinematice obișnuite putem aminti apa și iar apa, pretutindeni; un cal ori un câine; jocul dintre amintire și reverie; alternarea color—alb/negru; telechinezia; levitația, denotând de obicei actul fizic al iubirii; oglinzile; femei cu părul în cascadă sau zvârcolindu-se pe podea. Chiar și așa, fetișurile lui Tarkovski nu reprezintă esența „tehnică” a artei sale filmice.
Mai degrabă, aceasta este legată de conceptul „timpului real” în cinematografie. Acele cadre lungi ni se dezvăluie ca și când Tarkovski ar dori să fotografieze melancolia ori nostalgia ori memoria însăși, în timp ce personajele și intriga devin aproape irelevante sau marginale. Pentru toate acele momente, privitorii trebuie să desprindă sensuri prin intuiție. În filmele lui Tarkovski, te copleșește uneori senzația că acțiunea, câtă există, există doar de dragul cadrelor, și nu invers.
Arta marelui regizor apelează direct la emoții, așa cum o face și muzica, de o manieră mai degrabă abstractă. Și totuși, dacă filmele lui Tarkovski necesită o evaluare constantă, priza lor va fi mereu una redusă. Atât pentru iubitorii lui Tarkovski, cât și pentru detractori, există un singur adevăr ineluctabil: complexitatea vizuală și narativă a autorului. Textele sale speculative, „arhaice” în raport cu teoriile cinematografice occidentale, devin fățiș „reacționare” în contextul criticismului estetic marxist și sovietic.
Alegând să-și construiască argumentele în jurul noțiunii artistului ca „aristocrat” cultural, Tarkovski și-a apropriat, de fapt, o metaforă menită să „muște” și nu să „îngenuncheze” în fața gardienilor culturali. A fost această resuscitare „contra-revoluționară” a unor modele aparent defuncte cea care l-a legat pe Andrei Tarkovski de alți faimoși adversari ai ortodoxiei marxist-leniniste, precum Soljenițîn...