Linkuri accesibilitate

Mario BELLATIN. Salonul de frumuseţe. Lecţii pentru un iepure mort


Un posibil răspuns la întrebarea ce şi-o pune orice creator care vrea să meargă pe căi mai puţin bătătorite: „merită să scrii altfel decât experimentând noi limbaje?”.

Două romane-instalaţii ale scriitorului mexican de origine peruviană Mario Bellatin, Salonul de frumuseţe şi Lecţii pentru un iepure mort, reunite acum sub aceleaşi coperte, Vellant, 2009, constituie un posibil răspuns la întrebarea ce şi-o pune orice creator care vrea să meargă pe căi mai puţin bătătorite: „merită să scrii altfel decât experimentând noi limbaje?”.

„Ceea ce înainte a fost un loc destinat exclusiv frumuseţii se va transforma într-un oarecare loc unde se moare”, iată rezumatul într-o singură frază a Salonul-ului de frumuseţe, un roman de nici 50 de pagini, în care se moare cu spor mai ceva ca-ntr-o epopee. Căci, vorba naratorului, „un stilist gay ce-şi ajută tovarăşii nu din raţiuni etice, ci în numele unei vagi trăiri estetice” (Ilinca Ilian), „salonul de frumuseţe nu e un spital şi nici clinică, ci doar un Muridor”, unde suferinzii au „asigurate un pat, o farfurie de supă şi tovărăşia celorlalţi muribunzi”. Bref, o parabolă tristă, cu personaje-vestigii, de citit într-o seară şi… de neuitat!

Alcătuite din 243 de fragmente, Lecţii pentru un iepure mort seamănă cu un caleidoscop punând în mişcare tot felul de personaje, care mai de care mai ciudate, ale căror poveşti de viaţă sunt reluate din loc în loc, aparent fără vreo finalitate, dacă nu cumva însăşi lipsa de coerenţă a lumii contemporane este vizată în acest roman-puzzle de puţin peste 100 de pagini. Iată cum ficţionează acest mecanism sofisticat pe nume Mario Bellatin, rătăcit şi el printre personajele naraţiunii: „Acest exerciţiu de transcriere a frazelor altor autori va reveni mai târziu, în Cuba, unde, din cauza sărăciei, maşina mea de scris era împovărată de funcţiile unui soi de serviciu public. Era singura disponibilă pe o arie de câteva străzi. (…) Acela a fost momentul în care a trebuit să inventez o metodă pentru a-mi exorciza maşina de scris underwood, după ce pe tastele ei trecuseră atâtea mâini” – prin copierea „fără oprire a paginilor unuia sau altuia dintre autorii mei preferaţi”.

Dacă nu cumva lectura însăşi – cu atât mai mult lectura romanelor lui Mario Bellatin – nu-i decât o exorcizare perpetuă a tuturor cărţilor citite anterior. Ştia el ce ştia, Mallarmé, atunci când exclama, în Briză marină: „La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres”…

14 martie ’16

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG