Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămînal al Nataliei Lungu, în ajun de 7 aprilie...


Luni

Mi-am petrecut ziua: aşteptând noaptea... Şi totuşi, am fost la şcoală, unde treptat ajung să mă simt captivă şi nu neapărat pentru că ar fi plictisitor, ci doar pentru că m-am agăţat cu disperare de un nou vis: universitatea şi alerg timpul pentru a ajunge mai repede la toamnă.

Cu toate acestea, luni nu a fost o zi pierdută. Am avut o mică revelaţie, dacă o pot numi astfel. Am realizat că sunt autoritară, radicală şi că, deşi până acum am blamat pe cel care vede o singură culoare în lume, am ajuns unul dintre ei. Ei bine, radicalul despre care vorbesc e unul minor. Mi-am dat seama că toata viaţa mea am scris cu un anume fel de pix, mi-am liniat caietul doar pe partea stângă, am visat mereu în aceleaşi nuanţe, am iubit într-un anume fel şi am facut mereu aceleaşi greşeli. Cel mai grav, probabil, e faptul că am cerut mereu să mi se dea dreptate şi am vrut ca toţi să se conformeze deciziilor mele.

Jurnalul săptămînal al Nataliei Lungu


Luni a adus o conştientizare de sine şi o conştientizare a monotoniei. A fost o zi pe care, poate, nu am vrut să o trăiesc. De fapt. Am trăit-o noaptea. Poate pentru că a plouat toată ziua am fost şi eu mai lirică sau poate pentru că mi-am epuizat rezervele de zâmbete. Aştept o altă zi când voi regăsi frumosul.

Marţi

A fost ziua de naştere a dirigintei şi am reuşit să ne facem simţită încă odată recunoştinţa şi dragostea pe care o avem faţă de cea care a contribuit la formarea noastră încă din clasa a 6-a. Ne-am dat seama cu toţii cât de greu se cresc copiii, de câte sacrificii e nevoie şi totuşi cât e de mare ataşamentul faţă de şcoală, de colegi şi de unii profesori la care vom reveni mereu. Acum, în clasa a 12-a, abia de mai avem puterea de a răbda până la 31 mai când ne vom simţi elevi pentru ultima dată, dar peste ani ne vom aminti cu dor de anii de liceu.
Am încercat să profit de atmosferă, am făcut poze şi mi-am cuprins cu mare drag colega de bancă. De fapt, nu-i pot spune doar „colega de bancă” pentru că e mult mai mult decât atat. E parte din sufletul meu şi ştiu că o să-mi lipsească enorm. Mereu o să-mi amintesc serile când învăţam poeziile la rusă printre pauzele publicitare a diverselor filme, cum am făcut plăcinte pentru prima dată împreună şi toate râsetele ce alertau vecinii.


Miercuri

Trezită niţel mai târziu decât de obicei, îmbrăcată la 4 ace, cu ochelarii bine îndesaţi pe ochi, am ieşit mergând apăsat spre Palatul Republicii unde aveam să particip la adoptarea statutului de deputat. Şi, ca să nu vă imaginaţi că încrederea în mine a durat chiar atât de mult, când am ajuns la uşa clădirii şi am văzut multă lume trecută deja printr-un mandat de „parlamentar”, m-am facut mică şi mă întrebam dacă sunt, într-adevăr gata pentru a îmi asuma rolul de salvator al naţiunii. Mă vedeam, desigur, revoluţionând politica Moldovei şi îndeplinind un şir de reforme care ar materializa toata iubire faţă de ţară ce strigă în mine. Ziua a fost lungă, aflându-mă pentru 8 ore în şedinţă, iar acasă am ajuns epuizată, dar totuşi fericită.

Ziua de miercuri mi-a adus cardul de deputat cu drepturi depline, ce aparţine unei fracţiuni, ce face parte dintr-o comisie şi angajamentul dat de mine, mie de-a încerca să mă implic şi să ajut la realizarea acelei schimbări pe careo visăm cu toţii. Am fost fericită şi mândră.

Joi

Ora 6.30 a venit mult prea repede, apoi s-a făcut 7 şi eu continuam să refuz cu vehemenţă realitatea. Nu putea fi dimineaţă. La 7 şi un sfert, părinţii, panicaţi, au recurs până şi la cana cu apă rece pentru a mă da jos din pat. Într-un final am ieşit din casă, indispusă, somnoroasă, aşteptând cafeaua de dimineaţă, devenită ritual, ca să mă readucă la viaţă.

Ziua în sine era să treacă neobservată dacă nu era revenirea în ţară a unei dragi prietene, aflate la studii în Anglia. După ce ne-am văzut, am povestit, am râs şi am făcut planuri pentru anii care vin, am plecat în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Da, era joi, 7 aprilie, o zi care mulţi ne-am dori să nu fi existat sau, cel puţin să fi avut o altă istorie. Cu tricolorul legat şi cu sufletul în trei culori am cântat şi ne-am luat doza de spiritualitate. Nu conta ploaia, nu conta temperatura, era important doar cuvântul şi speranţa de „Libertate” scrisă din lumânări şi căldura oamenilor care au dat sens zilei. După ore plimbate, am ajuns, într-un sfârşit acasă, însă total pierdută în timp, reconstituind fragmente de acum 2 ani şi fiind cuprinsă de revoltă.

Vineri

Afara e rece, plouă, bate vântul şi am impresia că starea vremii s-a infiltrat în sufletele oamenilor. Dimineaţa, îndreptându-mă spre staţie ca să ajung la liceu, am putut observa feţele posomorâte ale trecătorilor. Aveam impresia că au uitat cu toţii să zâmbească, de parcă ar economisi din cauza crizei financiare care a lovit întreg globul. În transport, mă lovesc de aceeaşi situaţie, lume grăbită, tristă, needucată, străzile pline de ambuteiaje, iar zâmbetul meu încet, începe să dispară.

Ajung la şcoală boţită, enervată de situaţia în care ne aflăm şi obosită de atmosfera comunistă care încă se mai simte nu doar prin arhitectura sumbră a oraşului, ci şi în sufletele moldovenilor. Şi atunci mă conving încă odată că unica salvare ar fi, într-adevăr, integrarea în Uniunea Europeană şi ne vom reaminti să râdem cu spiritul.

*Lungu Natalia, născută la 12.10.1992. Elevă la liceul „Prometeu”. Membră a proiectului internaţional ZLI. Bursieră HMC în Marea Britanie. Câştigătoarea proiectului Public Speaking 2011.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG