Linkuri accesibilitate

La sfîrșit de săptămînă cu Europa Liberă, Valentina Ursu și interlocutorii ei: mărturii istorice despre foametea din anii 1946-47.

Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Basarabia avea să cunoască o nouă perioadă de lipsuri și greutăți. A bântuit foametea, flagelul care a lovit această bucată de pământ și care l-a ținut în strânsoare timp de doi ani, în perioada 1946-1947. Despre o gaură neagră a istoriei vorbim la acest sfârșit de săptămână.

Li s-au măturat podurile, până la ultimul grăunte au luat. Foarte greu s-au descurcat în timpul foametei. Mărturiile unor supraviețuitori sunt cutremurătore. Din amintirile soților Elena și Vasile Ciobanu, care în 1947 erau la vârsta majoratului, aflăm că oamenii au mâncat atunci nu numai turte de lobodă, dar și urzică, mălai, frunză verde de viță-de-vie, pisici, câini. Alții, ca să supraviețuiască, strângeau buruiene, le amestecau cu tescovină, coceau turte, să aibă de-ale gurii. Iar fiica lor Efimia, aparținând generației venite pe lume după foametea din acei ani, care cunoaște bine suferințele părinților deportați, are un îndemn pentru tinerii din zilele noastre: să poată descoperi și lumea celor care au înfruntat dictatura și ororile regimului comunist.

Familia Ciobanu, martori ai unei epoci...

Familia Ciobanu, martori ai unei epoci...

În familia Ciobanu din satul Ciuciuleni, raionul Hâncești, deseori se discută despre această filă dureroasă a istoriei.

Vasile Ciobanu: „Ne-au curăţit nu ruşii, tot ai noştri podurile. Umblau cu cârje din sârmă groasă şi borteleau și prin pământ, şi prin poduri. Luau totul din pod ce găseau, nu iertau nimic. Şi norocul nostru, cum am scăpat: bietul tată era voinic pe vremea aceea şi a treierat şi a pus cu tot cu pleavă în sărai oleacă de grâu. Și am scăpat cu dânsul, dar altfel...”

Europa Liberă: Dar dumneavoastră cum vă amintiţi anul ’47?

Elena Ciobanu: „A fost greu. Aveam vreo 14 ani, mâncam sămânţă de poamă.”

Europa Liberă: Ce au vrut sovieticii să arate prin această organizare a foametei? De ce îi făceau pe oameni să sufere?

Vasile Ciobanu: „Îi făceau să sufere pentru ca să stârpească românii basarabeni cât mai mulţi. Cu foametea aceea pe văile acestea în jos au murit oamenii ca muştele.”

Elena Ciobanu

Elena Ciobanu

Elena Ciobanu: „Mâncau câini, mâţe şi copiii îi mâncau. Cu foametea aceea a fost greu. Învârteam râşniţa, eram mititică, tătucuţa era la concentrare şi mama cu copii mititei. Greu a fost pe foametea aceea.”

Vasile Ciobanu: „Îl ştiu pe un băieţel care mergea şi striga pe la case: „Kioke hăi, kioke hăi, dă-mi o bucăţică de pâine!”. Dar dacă a scăpat cu zile ori nu Dumnezeu ştie. Umbla prin sat.”

Europa Liberă: Bucata aceasta de pământ întotdeauna a făcut roadă. Cum poţi să organizezi foamete pe pământul care rodeşte?

Vasile Ciobanu: „Era să reziste lumea, dar din cauză că ei au măturat totul şi a fost anul acela secetos, şi nu am avut încotro.”

Elena Ciobanu: „Au măturat podurile și au luat totul.”

Europa Liberă: Prin aceasta încercau să forţeze lumea să intre în colhoz?

Vasile Ciobanu

Vasile Ciobanu

Vasile Ciobanu: „În vremea aceea, în ’46-’47, nu. Ei atunci au forţat ca să omoare lumea şi gata.”

Europa Liberă: Colectivizarea pe urmă s-a făcut forţat?

Vasile Ciobanu: „S-a făcut forţat în ’49.”

Europa Liberă: Au vrut să deznaţionalizeze bucata aceasta de pământ?

Vasile Ciobanu: „Da. Câţi ruşi avem în Basarabia veniţi!”

Europa Liberă: Şi dacă ziceţi că au golit podurile, au luat tot ce mai aveau ţăranii pe lângă casă, unde se duceau toate acestea?

Vasile Ciobanu: „La Bucovăţ. Şi de acolo în Rusia la tren, la vagon. Acolo duceau. Duceau cu căruţele, săracii.”

Elena Ciobanu: „Îi luau de corvoadă cu boii şi duceau pâinea încolo.”

Europa Liberă: Şi dacă te împotriveai şi nu le dădeai, ce aveai?

Vasile Ciobanu: „Te judecau, te luau ca nesupus. Pe Costea Botezatu nu l-au luat?! Se ducea în jos cu căruţa, săracul, şi l-au ajuns alde Frunză din urmă, şi l-au întors înapoi, şi l-au judecat. A şezut închis vreo patru-cinci ani. A stat închis săracul.”

Europa Liberă: Unii au încercat să îi scrie scrisori lui Stalin şi să se plângă.

Vasile Ciobanu: „Degeaba scriau. Umbla lumea plângând. Care cum chica, chica.”

Europa Liberă: Dumneavoastră câţi ani aveaţi în ’47?

Vasile Ciobanu: „Din ’29. Faceţi socoteala.”

Europa Liberă: 18 ani.

Vasile Ciobanu: „Da, vreo 18 ani aveam.”

Europa Liberă: Şi ţineţi minte ce mâncaţi în familie?

Vasile Ciobanu: „Dar cum să nu ţin minte? Mâncam grăunţe şi grâu. Ne duceam la moara de vânt cu traista în spinare.”

Europa Liberă: Dar în afară de grăunţe şi grâu, ce mai mâncaţi?

Elena și Vasile Ciobanu

Elena și Vasile Ciobanu

Elena Ciobanu: „Ţineam oi acasă şi făceam brânză, şi cu zerul fierbeam frecăţei. A fost greu tare. Era foamete. Noi eram mititei, podurile curăţite, râşniţa în grajd. Era greu tare.”

Europa Liberă: Atunci, în ’47, vă amintiţi Paştele cum îl sărbătoreaţi?

Vasile Ciobanu: „Am făcut Paştele.”

Europa Liberă: Ce aţi avut atunci pe masa de sărbătoare la Paşti?

Vasile Ciobanu: „Mama a făcut o pască. Noi nu eram prăpădiţi chiar cu totul, ne-am nimerit mai asigurați oleacă. Și tata era voinic şi nu prea dădeau peste dânsul cu una, cu două. El era un fel de om puternic.”

Europa Liberă: Dar pe masa celor săraci ce era la Paşti?

Vasile Ciobanu

Vasile Ciobanu

Vasile Ciobanu: „Vai de capul lor, săracii. Vai de capul lor. Umblau cu cerutul, câte o bucăţică de acolo, de dincolo. Care aveau le mai dădeau. Veneau plângând şi cereau să le dăm. Și le dădeam.”

Elena Ciobanu: „Le dădeam câte o bucăţică.”

Europa Liberă: Am înţeles că, pe lângă toată sărăcia care a cuprins atunci acest pământ, închideau şi bisericile.

Vasile Ciobanu: „Da. La noi au adus un popă rus.”

Europa Liberă: Dar de ce au închis bisericile atunci?

Vasile Ciobanu: „Să nu fie, să facă deznaționalizare. Să nu credem în Dumnezeu.”

Elena Ciobanu: „Să nu credem în Dumnezeu, să nu ţinem icoane în casă. Tare a mai fost greu. Tare. Atunci.”

Europa Liberă: Care trebuie să fie lecţia istoriei pe care să o înveţe toată lumea?

Vasile Ciobanu: „Istoria vieţii, istoria românească ne trebuie nouă.”

Europa Liberă: Vorbim despre anul 1947, de foamete. Am vorbit cu părinţii dumneavoastră, şi-au amintit momente cumplite.

Efimia Buza-Ciobanu

Efimia Buza-Ciobanu

Efimia Buza-Ciobanu: „Părinţii au fost deportaţi în ’49, au fost duşi în Siberia. Au o istorie foarte delicată, dacă ascultaţi ce povestesc ei. Peste vreo trei-patru ani tata s-a dus şi a furat-o pe mama din Siberia. Două săptămâni au mers pe alături de calea ferată pe furiş. Avem o soartă vitregă, suntem în calea tuturor relelor, vorba cronicarului. Deşi nu ar trebui să lăsăm mâinile în jos, ar trebui să luptăm, să învăţăm şi copiii, urmaşii.”

Europa Liberă: Vorbesc părinţii că puţini din generaţia tânără se mai interesează de istoria de atunci.

Efimia Buza-Ciobanu: „Pentru că istoria noastră a fost cum a fost, noi am învăţat istoria sovietică, nu istoria noastră. Şi acum, la fel, se pun piedici, să învăţăm altă istorie. Nu e adevărat, noi trebuie să ne cunoaştem istoria noastră.”

Europa Liberă: De ce credeţi că atât de puţin în manualul de istorie e scris despre această pagină tristă – foametea?

Efimia Buza-Ciobanu: „Pentru ca să se şteargă memoria, să nu se ştie ce a fost. Și să ne deznaţionalizeze în continuare, cum şi acum se duce politica Kremlinului, cu cozile de topor ale noastre care sunt aici. Politicienii nu luptă pentru ţară, pentru neam, pentru pământ, ei luptă pentru buzunarele lor. Foarte urât, foarte dureros. Nu ştiu dacă mai sunt popoare atât de necăjite ca noi. Trebuie totuşi de luptat, să nu ne lăsăm.”

***

Amintiri cutremurătoare din timpul marii foamete ce a afectat o bună parte a populației și de la Veronica Popescu din satul Pelivan, raionul Orhei. Ea își amintește că oamenii se călcau în picioare pentru un pumn de grăunțe.

Veronica Popescu

Veronica Popescu

Veronica Popescu: „Se spune că Stalin special a făcut foametea. Dar au scuturat, au luat toată pâinea de la oameni, unde găseau toată o luau. Mama a îngropat două poloboace cu grâu şi grăunţe în grajd la cai. Mâncam buruieni. Aveam nişte oiţe, mâncam laptele lor, cu podbal, lobodă, floare de salcâm, nici nu mai țin minte.”

Europa Liberă: Aceasta dumneavoastră, care aţi avut oiţe în familie. Dar cei care nu aveau vacă, oi?

Veronica Popescu: „Îi duceau la groapă câte 20, cu ţolul.”

Europa Liberă: Ce înseamnă îi duceau la groapă?

Veronica Popescu: „Îi duceau la cimitir să îi îngroape, cu ţolul, nici sicrie nu făceau. Mare sărăcie a fost. De foame se umflau. Şi eu am fost umflată de foame, din cauza buruienilor. Şi mama a fost umflată. Noi cum am scăpat de foamete? Cu oiţele şi cu vaca.”

Europa Liberă: Atunci, pe timpul foametei, împrumutau unul de la altul?

Veronica Popescu: „Ei, împrumutau... Furau oi, viţei, ce era, tăiau şi mâncau. Mâncau şi copii. A fost mare sărăcie. Mare nevoie a fost pe vremea aceea.”

Europa Liberă: A fost canibalism, cazuri când mâncau om pe om?

Veronica Popescu: „Da. Aveam opt-nouă ani atunci.”

Europa Liberă: Vecinii părinţilor dumneavoastră ce mâncau?

Veronica Popescu: „Buruieni. Mai vindeau câte un lăicer, ce mai aveau, pentru oleacă de grăunţe. Le dădeau la râşniţă şi mâncau păsat cu buruieni. Mari greutăţi au fost. Vreo doi ani foametea aceea a durat. De Stalin a fost organizată. Dacă au strâns toată pâinea şi rezervele pe care le-au mai avut, tot au luat, ce să mănânci?!”

Europa Liberă: Şi erai obligat să dai statului tot ce ai crescut?

Veronica Popescu: „Numaidecât. Altfel, te luau la închisoare. Mama era fugară prin păpuşoaie. Socrul meu avea pământ mai puţin ca noi şi pentru că nu a dat postavka – mama a fost oleacă scutită, dar tot fugea prin păpuşoaie, se temea – dar pe socru, avea patru copii, l-au luat la închisoare. Și a rămas soacra cu patru copii.”

Europa Liberă: De ce l-au luat la închisoare?

Veronica Popescu: „Nu a dat postavka pe pământ.”

Europa Liberă: Cât trebuia să dea?

Veronica Popescu: „Mai tot trebuia să dea.”

Europa Liberă: Şi dacă nu dădeai?

Veronica Popescu: „Te luau la închisoare. Pe socrul meu l-au luat la închisoare, iar pe soacra mea cu patru copii au ridicat-o în Siberia şi acolo a şi murit.”

Europa Liberă: Drama unei familii.

Veronica Popescu: „Da, acolo a și murit.”

Europa Liberă: Pe acele timpuri bisericile lucrau?

Veronica Popescu: „Nu, nu, nu. Nu lucrau. Nu dădeau voie, erau închise toate, bătute în scânduri. Ne făceam cruce acasă. Era interzis, spuneau că nu e Dumnezeu, că acestea sunt minciuni. Aşa politică mergea.”

Europa Liberă: Şi în zilele de Paști ce făceau oamenii?

Veronica Popescu: „Se găteau, sărbătoreau, se duceau la o casă unde un preot sfinţea, numai nu în biserică.”

Europa Liberă: Dar se făcea cozonac, pască?

MVeronica Popescu

MVeronica Popescu

Veronica Popescu: „După război, da. Dar pe vremea războiului nu se mai făcea nimic. Pe urmă oamenii au început să-şi revină câte un pic. Au fost greutăţi mari şi am tras multe. În ’49 ne-au ridicat în Siberia. Aveam 13 ani, mama era bolnavă, pe tatăl meu îl plângea, de tânăr în pământ s-a dus, 46 de ani avea, şi era distrusă. Ne-au dus acolo, mama nu a putut munci şi am început să muncesc eu la 13 ani, mulgeam 20 de vaci cu nişte mânuţe fragede, nici nu puteam apuca ţâţele vacii, dar am muncit. Nu aveam încotro, altfel muream de foame. Tare am tras greutăţi. Tare am tras.”

Europa Liberă: Dar în Siberia foamete aţi îndurat?

Veronica Popescu: „Când ne-au dus şi acolo nu era tare bine.”

Europa Liberă: Şi ce aţi mâncat acolo?

Veronica Popescu: „Oamenii erau ucişi pe front, numai femeile rămaseră. Ce am mâncat? Ce ne dădeau. Era fermă de vite şi pâine. În Altaiski krai, Habarovski raion, noi am fost, în sovhozul „Martovski”. Pădure era, ciuperci strângeam, căpşună mărunţică, mai găseam ouă de rață, erau bălţi mari. Ne duceam cu sora şi strângeam ouă de raţă, dacă erau bune le mâncam, dacă erau rele le azvârleam. Ne-am hrănit. Cum se spune, pe lup picioarele îl hrănesc. Aşa şi noi, ca găina, scurmă şi te vei hrăni. Au dus oameni gospodari, nu au dus de cei răi de lucru, au dus oameni muncitori.”

Europa Liberă: Regimul stalinist ce voia? Să deznaţionalizeze bucata aceasta de pământ?

Veronica Popescu: „Nu vedeţi că e plină Moldova de ruşi?! E plină Moldova de ruși! Pe moldoveni îi duceau în Rusia şi pe ruşi îi aduceau aici. Aceasta Stalin totul a făcut, regimul lui. Dar ce să-i faci? Aşa a fost să tragem.”

Europa Liberă: În şcoală aţi învăţat despre anii de foamete?

Veronica Popescu: „Nu. Nu se spunea, nu ţin minte să se fi spus despre foamete. Nu, în școală nu se spunea. Spuneau că nu este Dumnezeu, să nu umblăm la biserică, să nu credem că nu e drept. Lucram şi de Paşi, şi în Duminica Mare, ne scoteau la lucru pentru plan. Ieșeam și lucram. Trebuia să ieşim. Dacă nu ieşeam ne dădeau afară, îţi luau strungul. Am tras greutăţi mari, dar am învins. Prin răbdare şi prin muncă am învins totul.”

Europa Liberă: Dar ce trebuie să ştie generaţia tânără despre acei ani pe care i-aţi trăit dumneavoastră în suferinţă, în foamete?

Veronica Popescu: „Să meargă înainte, să fie muncitori. Prin muncă am reuşit toate. Tineretul acesta nu vrea să lucreze. Ei nu ştiu greutăţile, nu ştiu foametea, războiul. Ei caută totul să cadă din cer, dar trebuie de muncit. Zic: „E rău de trăit” şi eu le răspund: „Voi nu aţi apucat foamete, război, chinuri. Ziceţi mulţumesc că avem pâinică pe masă. Faceţi-vă cruce şi mulţumiţi lui Dumnezeu că avem pâinică. Nu ştiţi ce e foamea”. Le zic multora. Dă Doamne să fie bine, nici să nu ajungă zilele noastre. Dă Doamne să fie bine să nu ajungă prin ce am trecut noi.”

***

Am stat de vorbă și cu un istoric. Mariana S. Țăranu spune că foametea din anii 1946-1947, pe care Uniunea Sovietică a prezentat-o mereu ca pe o urmare a fascismului și secetei a fost, de fapt, o consecință a politicii noului regim sovietic din Basarabia postbelică.

Cercetătoarea Mariana S. Țăranu

Cercetătoarea Mariana S. Țăranu

Mariana S. Ţăranu: „Foametea organizată este una dintre paginile triste din istoria naţională a românilor basarabeni din acea perioadă. Este foarte important să cunoaştem istoria aşa cum este, dat fiind faptul că ea contribuie la formarea unei conştiinţe naţionale, ea contribuie la tragerea unor concluzii şi la trasarea vectorului intern şi extern al politicii noastre. Or, cetăţenii o dată în patru ani decid soarta acestui stat şi de nivelul de cunoaştere a istoriei noastre depind acţiunile ulterioare.

Foametea, deportările, colectivizarea, deznaţionalizarea, chimizarea, strămutările dintr-o localitate în alta, mă refer aici din Republica Moldova în Federaţia Rusă şi în alte republici unionale, sunt nişte forme ale terorii promovate pe teritoriile ocupate, în cazul dat în RSSM, de către Uniunea Sovietică.”

Europa Liberă: Dumneavoastră, istoricii, spuneţi că, totuşi, a fost o foamete organizată. Atunci a fost apogeul sărăciei la care au ajuns oamenii în acele vremuri. De ce să fi existat acest scop să organizezi foametea?

Mariana S. Ţăranu: „În istoriografia sovietică s-a vehiculat mai multe decenii ideea precum că foametea este rezultatul secetei. Dar, de facto, autorităţile sovietice au folosit seceta pentru a organiza foametea. Foametea a fost organizată deopotrivă cu mobilizările în armata sovietică, deopotrivă cu introducerea scrisului în grafie chirilică, adică substituirea grafiei latine cu cea chirilică, ca să frângă populaţia şi mai uşor să o colectivizeze.

RSSM era tratată de către autorităţile de la Kremlin ca o sursă ieftină de materie primă, preponderent produse alimentare, pentru a asigura întreg imperiul sovietic. Repet: sursă ieftină de materie primă, pentru că aici nu se prelucra, de fapt. Şi foametea era necesară pentru a frânge toate categoriile de cetăţeni în aceeaşi perioadă de timp. Şi, în momentul în care omul este sărăcit, omul moare, la propriu, de foame, omul este frânt şi atunci îl modelezi aşa cum este convenabil.

Mariana S. Țăranu

Mariana S. Țăranu

În cazul în care nu ar fi fost organizată foametea, niciodată în Basarabia nu ar fi fost realizată colectivizarea. În această perioadă se închideau în masă bisericile. Și cetăţeanul nu avea nici suport moral, nici suport economic ca să supravieţuiască acelor perioade triste, în 1946-1947, când foametea era de apogeu. Vorbim despre cetăţenii care au supravieţuit războiului sovieto-german. În acest teritoriu au fost declanşate operaţiuni militare, mulţi oameni au fost evacuaţi, s-au dărâmat case. În momentul în care în anul 1941 ocupantul sovietic s-a retras în prima jumătate a lunii iulie, pe acest teritoriu s-a utilizat tactica pământului pârjolit, aceasta înseamnă că autorităţile sovietice distrugeau tot ce vedeau în cale, ardeau lanurile cu roadă, era în iunie-iulie. Casele le ardeau, stricau podurile, lăsau totul pârjolit. Otrăveau fântânile, mânau animalele în Uniunea Sovietică. A fost o sărăcire vizibilă a populaţiei.

Cetăţenii au supravieţuit perioadei de război, în perioada administraţiei româneşti ’41-’44, au fost organizate diferite colecte de pe acest teritoriu, deci, oamenii dădeau-dădeau. În 1944, la începutul celei de a doua ocupaţii sovietice, se impun iarăşi dările obligatorii, care erau vizibil mai mari comparativ cu perioadele anterioare. Şi numai un exemplu aici spun, în timpul primei ocupaţii sovietice, un kilogram de grâu ţăranii îl dădeau la stat sub formă de postavkă la preţ de 13 copeici pentru un kilogram. În 1946 deja el costa 7 copeici, de două ori mai ieftin, dar cantităţile de postavkă erau mai mari. Şi, în situaţia respectivă, populaţia se împarte în mai multe categorii. O parte acceptă să conlucreze cu puterea, altă categorie de cetăţeni rămân indiferenţi la ceea ce se întâmplă, gândindu-se că, de fapt, pe dânşii mai puţin îi va afecta.”

Europa Liberă: Dar erau şi dintre cei care luptau împotriva puterii.

Mariana S. Ţăranu: „Erau şi de cei care luptau împotriva puterii. Şi cei care luptau împotriva puterii, de fapt, erau, în principiu, intelectualii, cei şcoliţi, cei care aveau bunăstare economică, cei care aveau verticalitate şi cei care desfăşurau nişte acţiuni, ştiind că cineva îi va urma. Şi ei se adresau diferitelor instanţe, lumea protesta paşnic. Se adresau comitetelor raionale de partid.”

Europa Liberă: Făceau chiar cereri colective.

Mariana S. Ţăranu: „Exact, făceau cereri colective. Mai mult decât atât, mergeau direct la conducere ca să discute. Mergeau sate întregi. O influenţă majoră au avut-o şi preoţii din puţinele sate unde încă nu se închiseseră bisericile şi cei care nu plecaseră în România, fie în 1940, fie în 1944.”

Europa Liberă: Deznădăjduiţi, neputincioşi, oamenii din acele vremuri încercau să se adreseze autorităţilor fie locale, fie celor ierarhic superioare. Ajungeau chiar până la Stalin să-i scrie, să ceară acest ajutor. Ştiu că foarte mult ai lucrat şi în arhive. Ai cunoscut aceste răvaşe pe care le-au scris. Mulţi dintre ei erau ţărani care îl rugau pe Stalin să îi ajute. Prin ce te-au impresionat aceste scrisori?

Mariana S. Ţăranu: „Este adevărat că oamenii, pomenindu-se în situaţii de deznădejde, îşi adunau curajul şi au scris scrisori chiar şi conducerii de la Moscova. Au scris scrisori unii lui Hruşciov, mulţi au scris scrisori lui Stalin în care indicau, de fapt, care erau realităţile în care se pomeniseră.”

Europa Liberă: Da, dar acolo era exprimată, într-un fel, nemulţumirea faţă de puterea sovietică, dacă e să citeşti ceea ce scriau aceşti bieţi oameni.

Mariana S. Ţăranu: „La analiza mai multor scrisori adresate lui Stalin, am conştientizat că ele au, de fapt, două părţi. În prima parte a scrisorii cetăţeanul indică realizările puterii sovietice în Uniunea Sovietică şi nemijlocit în localitatea sa de baştină, dar lasă să se înţeleagă că aceste realizări nu i-au adus nimic nici lui, nici familiei sale, din contra, i-au creat probleme… Şi în partea a doua a scrisorii cetăţenii, de regulă, indică problemele cu care se confruntă. Şi, în marea majoritate a cazurilor, se indică problemele de ordin economic. Şi nici nu putea să fie altfel, în anul 1946-1947, vorbim concret despre această perioadă. Ulterior, au fost şi alte subiecte.

Oamenii, pur şi simplu, indicau şi se rugau lui Stalin să le permită să cumpere pâine comercială la un preţ mai accesibil sau îl rugau să intervină pe lângă autorităţile săteşti să nu-i supună la impozitele masive sau impozitele care, de multe ori, depăşeau capacităţile economice ale unei sau altei familii.”

Europa Liberă: Dar am înţeles că au existat cazuri când aceste scrisori au avut şi un efect invers, decât cel pe care îl aşteptau semnatarii. Pentru că unii dintre ei chiar erau traşi la răspundere că ar fi trimis nişte scrisori provocatoare.

Mariana S. Ţăranu: „Este adevărat. În momentul în care era scrisă această scrisoare, de regulă, scrisorile se scriau în limba rusă, este evident de ce, fiind expediate, ajungeau la Moscova la secretariat. Secretariatul le redirecţiona în RSSM, la Chişinău. Şi cei de la Chişinău le redirecţionau la administraţiile orăşeneşti sau raionale. Şi cei din administraţia raională urmau să dea răspuns la scrisoare. Şi evident că cei de la raion veneau în sat ca să verifice care e starea de lucruri. Sistemul şi-a numit în organele de conducere persoane loiale lui şi, în esenţă, de cele mai multe ori, dacă nu chiar totdeauna, se indica precum că semnatarii scrisorii nu au dreptate. Chiar începând cu anul 1940, basarabenii au scris scrisori lui Stalin, dar în 1949, practic, 90% dintre toţi semnatarii au fost deportaţi în Siberia.

Dar şi din Siberia mulţi au scris scrisori lui Stalin. Şi aici un exemplu vreau să aduc, preotul Onisim Budacov din satul Băcioi a scris lui Stalin vreo şase scrisori, patru din RSSM şi două din Siberia. Onisim Budacov a absolvit Seminarul Teologic din Tiflis, cel pe care l-a absolvit şi Stalin. El se cunoştea cu Stalin. Şi Onisim Budacov, când scria scrisori, i le adresa ca unui prieten. Evident că nu a primit niciun răspuns, evident că a fost deportat. Stalin niciodată nu a citit aceste scrisori. Şi Stalin nici nu intuia că cineva îi expedia scrisori cu aşa conţinut. Stalin nu a citit scrisorile. Stalin citea unele scrisori pe care le scriau cei nemulţumiţi din organizaţia de partid din Leningrad, din Moscova, din oraşele mari. Şi, iniţial, citea, după care mergeau controale şi, de cele mai multe ori, erau pedepsiţi. Iată pe acele scrisori Stalin le citea. Scrisorile care veneau din Ţările Baltice, din teritoriile ocupate... Ce îl interesa pe Stalin scrisoarea unui ţăran care moare de foame?”

Europa Liberă: Care sunt lecţiile acelei perioade? Şi de ce ar trebui, totuşi, în manualele de istorie acest subiect să fie mai pe larg oglindit, elucidat?

Mariana S. Ţăranu: „Dacă vorbim de manualele şcolare, este regretabil faptul că noi continuăm şi în anul 2017 să studiem istoria fără studii de caz. Numai un popor ocupat, cu mentalitate post-totalitară, ar putea studia istoria fără modele, fără a avea eroi. Este regretabil acest lucru, cu atât mai mult că documentele de arhivă denotă că pe acest teritoriu a fost rezistenţă, tot timpul oamenii s-au opus fie în grup, dar îndeosebi individual. Avem modele de rezistenţă absolută în fiecare localitate.”

Europa Liberă: Şi acolo pe unde am ajuns eu cu microfonul Europei Libere, pentru că am realizat câteva emisiuni cu martorii oculari, cu oamenii suferinzi, mărturiile lor sunt strigătoare la cer.

Mariana S. Ţăranu: „Absolut. Lucrez acum la un studiu despre prima ocupaţie sovietică, care a fost reacţia administraţiei locale, atunci când a venit ocupantul la 28-29 iunie 1940. Într-o treime din localităţile din Republica Moldova administraţia locală s-a opus ocupantului sovietic. Noi avem eroi, practic, în fiecare sat. Spre regret, nimeni nu cunoaşte despre acest lucru.”

Europa Liberă: Şi ziceam de ce manualul de istorie prea puţin vorbeşte despre aceste evenimente tragice?

Mariana S. Țăranu

Mariana S. Țăranu

Mariana S. Ţăranu: „În mare parte, autorii continuă să aibă o mentalitate post-totalitară şi nu scot în evidenţă sau nu au curajul ca să scoată în evidenţă adevăraţii eroi ai acestei palme de pământ. Dar în timp acest lapsus contribuie la aceea că locuitorii acestui teritoriu nu au modele, nu cunosc şi nu realizează ororile regimului de ocupaţie comunist. Pentru că aşa este natura omului, ia atitudine numai în momentul în care personal el sau familia lui a fost mai mult sau mai puţin suferindă de un regim sau altul. Şi dacă locuitorii noştri ar şti cine din familia lor a fost jertfa foametei, dar din toate clanurile, cel puţin, patru-cinci oameni au decedat, la sigur că ar avea altă atitudine. În momentul în care oamenii ar conştientiza cât de mult au fost sărăciţi, atunci când au mers în colhoz, oamenii ar avea o altă atitudine.”

Un monument în memoria victimelor foametei din Ucraina

Un monument în memoria victimelor foametei din Ucraina

Europa Liberă: Un alt aspect: în Ucraina a fost condamnat Holodomorul. Eu am întrebat mai mulţi istorici, lideri de opinie de ce în Republica Moldova nu se merge pe această cale, să fie condamnată foametea din acei oameni de pomină. Mulţi îmi spun că nu se încumetă cei de la guvernare să facă acest pas, pentru că ar ofensa Rusia. Adică, chiar dacă atunci a fost regimul sovietic, totuşi, indirect se face trimitere la Rusia. Şi Moldova, având etnicii ruşi, mai bine ia această atitudine.

Mariana S. Ţăranu: „Este o lipsă de verticalitate, în cazul clasei politice din Republica Moldova. O lipsă de atitudine, nu au curajul să conştientizeze anumite lucruri. Clasa politică de la Chişinău ar trebui ca victimele foametei organizate să le aducă la acelaşi statut cu deportaţii. Pentru că toţi, în esenţă, sunt jertfele regimului de ocupaţie sovietică. Cei care au murit în timpul foametei cred că trebuie să aibă acelaşi statut de victimă a ocupaţiei sovietice. Nu cred că în viitorul apropiat se va realiza acest lucru, pentru că sunt conştientă de caracterul clasei politice. Şi, cu regret, constat lipsa de verticalitate a acesteia. Un popor care nu îşi cunoaşte istoria se transformă într-o turmă care nu poate face faţă selecţiei istorice. Lipsa de atitudine este consecinţa lipsei de cunoaştere a istoriei. Şi este util pentru a avea demnitate, conştiinţă naţională. Şi eşti ascultat atunci când ai ceva a spune. Dar ai ceva a spune, atunci când cunoşti anumite lucruri şi, cel mai important, iei atitudine.”

Europa Liberă: Dar şi în rândul istoricilor părerile sunt diferite. Şi atunci când unul insistă pe o opinie, iar altul pe altă opinie, de ce nu există o solidaritate între istorici, când e vorba de elucidarea acestui subiect?

Mariana S. Ţăranu: „Pentru că toţi au şcoli diferite, au lecturi diferite în spate, toţi au interese mai mult sau mai puţin diferite. Dar, în esenţă, aceasta este şi o regulă a democraţiei, fiecare are părerea lui. Ascultătorul trebuie să cunoască mai multe surse, să studieze istoria familiei sale şi să tragă concluziile care îl reprezintă. Mulţi istorici, dar şi reprezentanţi ai altor profesii, au un statut, dar rămân la ceea ce au studiat cândva la şcoală, la ceea ce au studiat la facultate. Nu vreau să spun cuvinte prea grele, dar, ca să iei o atitudine, este util, vital să fii un om informat şi permanent să actualizezi ce ai studiat, să mergi cu viaţa.”

***

Și preoții au fost nevoiți să înfrunte dictatura comunistă pentru că regimul sovietic a încercat să îi facă atei pe creștini. Preotul Vlad Mihăilă de la Biserica Sfânta Teodora de la Sihla din capitală spune că politica de înfometare reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale instalării, supraviețuirii și extinderii puterii sovietice.

Vlad Mihăilă: „S-a constatat şi s-a văzut că foametea a fost organizată de autorităţi, de puterile sovietice fiindcă cât de cât au rodit pământurile aici. Să ne aducem aminte ce ne spunea şi Druţă: la Donduşeni mucezeau grămezile, munţii de porumb, dar lumea nu avea din ce pregăti o mămăligă.”

Europa Liberă: Eu am vorbit cu puţinii care au mai rămas în viaţă martori ai acelor timpuri şi ei spun că regimul stalinist a urmărit nu numai să înfometeze populaţia, dar şi să o înlăture de la credinţă.

Părintele Vlad Mihăilă

Părintele Vlad Mihăilă

Vlad Mihăilă: „Da, bineînţeles. Fiindcă atunci când omul este înfometat, el uită şi de Dumnezeu. De aceea au fost şi cazuri de canibalism. Ce ne spune lucrul acesta? Nu mai are omul frica aceea de Dumnezeu, el caută să se apere. Cu siguranţă, aceasta a fost. Cunoaştem cazul când pentru un căuş de grăunţe de porumb a fost ucisă o femeie bătrână de către activişti. Cine erau?

În toate satele se vorbeşte despre faptul că activiştii erau nişte golani, cozi de topor sau la noi se mai spune potlogari, adică care umblau cu petecul cârpit cândva, ei au devenit oameni de conducere în localităţile lor.”

Europa Liberă: De ce se închideau lăcaşele sfinte în acele timpuri?

Vlad Mihăilă: „Se cunoaşte ce s-a întâmplat în Rusia sovietică cu bisericile şi cu preoţimea, 11.000 de preoţi împreună cu un episcop într-un oraş din Siberia au fost împuşcaţi în ceafă. Bisericile au fost distruse toate. Au murit pentru credinţă oamenii, îndurând orice; dar nu s-au lepădat de credinţă. Aici toţi au fost injectaţi cu acest ateism sovietic şi cu această cultură proletară. Am putea spune nu proletară, dar nebună, de huliganism. Era un spirit de huliganism, acela avea dreptate.”

Europa Liberă: Iarăşi, făcând trimitere la mărturiile celor care au supravieţuit războiului, foametei, deportărilor, ei spun că, chiar dacă autorităţile sovietice închideau bisericile, ei găseau o casă unde să invite preotul şi să sărbătorească şi Sfintele Paşti, şi alte sărbători.

Vlad Mihăilă: „Adevărat, aşa era. Dar şi preoţi rămăseseră puţini, fiindcă mare parte din preoţi au fugit în România.”

Europa Liberă: Aici, se zicea, au venit chiar din Rusia preoţi.

Vlad Mihăilă: „Cu siguranţă. Fiindcă biserica în Rusia de acum era pusă pe picior de securitate. Și ei erau interesaţi în ceea ce dorea statul să stăpânească şi să cucerească teritorii sau, cel puţin, să educe lumea în spiritul acesta de duşmănie în sânul poporului. Prin aceasta erau lipsiţi şi de credinţă.”

Europa Liberă: Dar anume datorită credinţei au reuşit să supravieţuiască fie revenind din Gulag, fie acelei foamete.

Vlad Mihăilă: „Absolut. Tatăl meu a fost ostaş în armata română şi ceea ce mi-a spus: credinţa pe dânsul l-a salvat. Haina, mantaua a fost bortelită de gloanţe, dar el a rămas în viaţă. Deci, numai credinţa. Şi, fiind pensionar la ruşi, nu negăm poporul rus sau să-l aducem la aceea că era un popor rău, nu, conducerea, fiindcă tot datorită unor oameni credincioşi din Rusia unii s-au salvat. O coajă de cartof, dacă o ascundea, cu aceasta se putea întreţine. O frunză de varză, dacă o ascundea, cu aceasta se întreţinea. Şi lumea îl ajuta. Mi-a vorbit tata, zicea: „Nu ştiu de ce, dar ruşii de acolo sunt foarte buni, cu credinţă. Dar acei care au venit aici sunt obraznici de tot’.”

Europa Liberă: Le-au luat icoanele şi le înlocuiau cu chipul lui Stalin. Pentru că mulţi, în disperare, scriau scrisori lui Stalin ca să fie ajutaţi. Stalin devenise Dumnezeu?

Vlad Mihăilă: „Da, atât de mult era idealizat. Însă multe lucruri nu le cunoştea Stalin, că nu au mai ajuns scrisorile oamenilor simpli la Stalin. Deja aceştia formaţi după spiritul lui Stalin erau majoritatea, dar formaţi în aşa mod ca să lupte cu orice doritor de a manifesta dragoste faţă de Dumnezeu sau în credinţă. Într-adevăr, a fost un spirit diabolic în toată conducerea sovietică, începând de sus, de la Kremlin, până în fiecare localitate care era ocupată de sovietici.”

Europa Liberă: Dar cum explicaţi? Că totuşi Stalin a făcut teologie, ştia că puterea lui Dumnezeu este mare. De ce a inversat atât de mult valorile pe atunci?

Vlad Mihăilă: „Din porunca lui au fost împuşcaţi atâţia preoţi. Din porunca lui au fost distruse bisericile. Din porunca lui au fost închise bisericile. Şi era atât de bun cunoscător al credinţei creştine. Eu cred că o mare lucrare aici a fost dirijată din spate, de departe.”

Europa Liberă: Şi pentru că suntem în perioada sfintelor sărbători, şi pentru că vorbim despre foametea de atunci şi risipa de mâncare care se face astăzi, ce sugestii aţi avea pentru toţi cei care ne ascultă?

Vlad Mihăilă: „Deseori sunt cu gândul acesta, ce aş putea face eu nu numai pentru poporul nostru, nu numai în mediul nostru, doar avem pe glob atâta lume care îndură foamete mare, chiar mor din lipsă de alimente. Nu am putea să organizăm toată lumea bună, fie cu credinţă, fie cu moralul omenesc de a ne duce şi susţine pe ceilalţi, ca să nu moară omul de foame, cel puţin? Dar vedeţi că astăzi bântuie în lume nu altceva decât dorinţa de a face business, de a face bani. Pentru ce ar trebui să vedem că eu sunt atât de bogat, dar celui de alături nu îi ajunge de hrană?

Preotul Vlad Mihăilă

Preotul Vlad Mihăilă

Adevăraţii creştini sunt cu chibzuinţă, cu înţelepciune şi chiar împart din puţinul pe care îl au. Văd şi eu, şi alţii care sunt cu credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, dacă dai – ai. În cazurile cele mai critice, îţi apare, rânduieşte Dumnezeu. Slujiţi pe Dumnezeu după cum cere şi preoţimea adevărată, şi biserica. Capul bisericii este Hristos, este Dumnezeu. Dacă ne referim la biserica creştină din primele secole, vedem cu adevărat trăire socială întru Dumnezeu şi dragostea faţă de aproape. Căci ar fi o minciună să spunem că îl iubim pe Dumnezeu, dar îl urâm pe aproapele nostru.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG