Astăzi vom face abstracţie de agenda politică pe care ne-o impun cârmacii, ca să nu îi uităm cumva nici prin somn. Şi vom vorbi cu doi formatori de opinie, adevăraţi, adică dintre cei care, de regulă, merg pe contrasens cu politicienii. Sunt convins că vă veţi da foarte lesne seama de ce i-am provocat la această discuţie. Şi veţi auzi lucruri interesante, dar şi utile, cu bătaie lungă pentru cine îşi poate permite luxul să gândească nu doar la ghete şi haine, vorba lui Eminescu, care i se lăuda lui Creangă ce cărţi şi-a cumpărat sau invers, nu mai ţin minte.
Europa Liberă: Acum sunt într-o polemică pe o reţea de socializare cu nişte oameni care îmi reproşează faptul că am făcut public un incident neplăcut într-un market. Şi dânşii spun: „Vezi, doamne, în comparaţie cu miliardul furat, greşeala noastră este foarte mică, de ce atâta tam-tam…”. Şi aceasta m-a dus la gândul că marea crimă a celor care au furat miliardul aceasta este, că au dat în alb o indulgenţă oamenilor care fac mici găinării, prostioare. Şi au o justificare, spunând: „Vezi, doamne, greşeala noastră este atât de mică, minoră, incomparabilă cu miliardul furat”. De ce vă spun aceasta? Pentru că vorbim despre modele, vorbim despre exemplele la care ne raportăm. Aceasta este ocupaţia noastră dintotdeauna şi a mea, în special, la mesele rotunde în cadrul emisiunii Punct şi de la capăt. Şi astăzi am luat-o de la un capăt care s-ar putea să vi se pară cam straniu, cam bizar, dar perfect valabil pentru o primăvară care abia începe, care sper că a demarat în trombă, o primăvară înnoitoare.
Astăzi îmi propun să vorbesc despre vârfurile, modelele cele adevărate la care trebuie să ne raportăm. Şi am invitat în studioul Europei Libere doi poeţi, doi scriitori, oameni care dau etaloane de gândire, care ne îndeamnă să vedem viaţa altfel decât Swarovski, maşini, coperte de reviste sau agoniseală, belşugul, aşa cum se vede într-o ogradă plină cu găini şi purceluşi. Este vorba de Emilian Galaicu-Păun, autorul rubricii de luni Carte la pachet, cel pe care îl cunoaşteţi, și Radmila Popovici, colega sa de breaslă, dar nu numai, mai nou, este şi actriţă la Teatrul Geneza Art, este şi textieră – nu ştiu dacă nu este ofensator acest cuvânt, dar mi se pare cumva minimalizând rolul autorului de cântece, autorului de versuri la cântece – şi o prezenţă spirituală nelipsită pentru peisajul basarabean.
Voi începe de la următoarea întrebare: Emilian, noi avem în faţă aşa o făptură, genul de om care, pe timpul copilăriei mele din şcoală, neapărat ne venea să o tragem de gâţe, să-i pătăm cu cerneală şorţul alb. Adică, era genul de om care enerva prin faptul că încerca să aibă o ţinută, o conduită, un limbaj corect. Oamenii aceştia acum sunt adevărate ciori albe, pentru că nu înjură, nu sunt în trendul actual, când cinismul, şmecheria, driblingul e la el acasă. Întrebarea mea este: voi, scriitorii, vă mulaţi pe genul acesta de audienţă, încercaţi să ţineţi cont barem de el sau luptaţi cu înverşunare cu genul acesta de atitudine?
Emilian Galaicu-Păun: „Acum nişte ani eram într-un juriu al Uniunii Scriitorilor şi printre cărţile pe care urma să le luăm în dezbatere era şi o carte care se numea „Mi-s”. Şi atunci pentru prima oară am remarcat numele Radmilei, semna Popovici-Paraschiv. Mi s-a părut acel titlu ca un fel de manifest, pentru că într-o literatură care venea atunci foarte năvalnic şi venea exact din partea cealaltă a spectrului, adică, venea cu ridicarea poalelor în cap, cu tot felul de piercing-uri imagistice. Ioana Bradea cu celebrul început de roman, care, mă rog, este un roman foarte puternic, dar...”
Europa Liberă: …„Băgău”.
Emilian Galaicu-Păun: „Da, „Băgău”, ca să fim expliciţi. Nu voi cita fraza, lăsăm pentru deliciul oamenilor care citesc. Radmila venea cu un manifest de autenticitate în estetica purului, în estetica unei eleganţe şi a unei distincţii care, bineînţeles, s-ar putea să fie enervată, inclusiv pe cei din generaţia ei. Pentru că generaţia, vorbesc de generaţia biologică, nu s-a grăbit să o revendice, să facă din ea un fel de portdrapel. Şi nu ştiu dacă se poate face din acest gen de literatură un portdrapel. Dar, pe de altă parte, cred că, dacă o generaţie nu are oameni de acest gen, care nu cântă în cor, care fac exact nota distinctivă, cum este, de exemplu, [Șerban] Foarţă pentru generaţia sa, o generaţie care a experimentat foarte mult în a destrăma poeticele. Or, el este de o eleganţă a scriiturii şi a formulării absolut nemaipomenite. Altminteri, nu m-a mirat deloc când anume Şerban Foarţă a scris o prefaţă la „Intimatum”, cartea Radmilei.
Dacă mă gândesc bine la literatura noastră, în fiecare generaţie a existat câte un poet de acesta care, ca şi cum, era un mic etalon al purităţii. Mă gândesc, de exemplu, din generaţia ’70 la mult regretata Valeria Grosu, care nu s-a dat în spectacol, care a avut o ţinută şi în viaţă, şi în vestimentar, dacă vreţi, şi în literatură absolut adecvată felului ei de a percepe lumea.”
Europa Liberă: Am să continuu, să o întreb pe Radmila: dar dumneata încerci, totuşi, să cobori spre acest public care are nevoie şi de piercing-uri, şi se tatuează, şi, eventual, se droghează?
Emilian Galaicu-Păun: „Evident că spectrul meu de cuprindere este mult mai larg, dar ştiu momentul psihologic, când mi-am spus că trebuie să cobor câteva trepte de limbaj pentru, de exemplu, a vorbi pe limbajul adecvat unor anumitor situaţii. Adică, de unde şi apariţia unor cuvinte care, de obicei, nu figurează în dicţionare, deşi, acum cam figurează toate, în nişte texte de ale mele. Dar a fost o alegere conştientă pentru că, după ce am lucrat o vreme foarte îndelungată în partea aceasta elevată a limbajului, am simţit nevoia să încorporez şi provincia sau şi mahalaua. Deci, după ce am stat în cartierul rezidenţial al literaturii, am simţit că şi mahalaua are drepturi. Nu am fost primul, pentru că şi Arghezi în „Flori de mucigai” deja aducea mahalaua. Şi Preda, şi mulţi alţii.”
Europa Liberă: Sigur, nu ne referim doar la limbaj. Radmila, dumneata simţi hăul acesta care se formează din cauza modului în care dumneata te prezinţi şi, de fapt, scrii şi, de fapt, te autopercepi? Sau nu contează înălţimea acestui turn de fildeş?
Radmila Popovici: „În primul rând, să răstorn impresia dumneavoastră de Malvină trasă de cosiţe. Nu au îndrăznit să mă tragă de cosiţe.”
Europa Liberă: De ce? Aţi dat cu cotul?
Radmila Popovici: „Eram fata nu chiar fată. Eram foarte băieţoasă. Pe cât de fetiţă arătam eu cu buclele aurii şi cu ochii îngereşti, mă ducea mintea la toate năzbâtiile. Dacă era un iniţiator în mahalaua noastră numai de băieţi, că eram o singură fată, a celor mai ciudate şi mai spectaculoase năzbâtii, aceasta eram.”
Europa Liberă: Şi când aţi urcat dar în miezul acesta al cuvintelor, al expresiilor foarte elevate pentru proletarii de astăzi?
Radmila Popovici: „Mulţumesc providenţei că a vrut să mă asculte, atunci când mi-am ales familia şi când m-am născut din tata şi din mama. Eu întotdeauna zic din tata, pentru că tata a pus foarte mult în mine, mai mult decât alţi taţi. Şi rolul lui în tot ce sunt şi am ajuns este enorm. Tata m-a adus în poezie, scriind poezie. Tata m-a făcut să aud cuvântul. Și tata a fost acea Biblie şi este, de care mă ţin şi cred că mult timp voi transmite citatele copiilor mei.”
Europa Liberă: Dar întrebarea mea este: dumneavoastră înţelegeţi că foarte puţini sau chiar sunt unici oamenii care sunt pe lungimea de undă pe care dumneavoastră cântaţi sau recitaţi, sau scrieţi? Pentru că astăzi se poartă altceva, fiţi de acord. Astăzi mergeţi într-un maxi-taxi să vedeţi ce se întâmplă acolo. Şi dumneavoastră să intraţi într-un asemenea vehicul şi să spuneţi: „Ia să vă spun eu un vers...”. Cum vă vor trata?
Radmila Popovici: „Dar chiar mi se întâmplă, chiar fac lucrul acesta.”
Europa Liberă: Şi?
Radmila Popovici: „Adeseori prima întâlnire cu foarte mulţi oameni este şocantă. Şi anume din acest motiv pe care dumneavoastră îl semnalaţi, al unicităţii, al singularităţii, exprimării chiar, nu începe vorba cu: „Bună ziua” şi „Ce mai faceţi?”, dar „Ia vedeţi acel afiş de afară”. Cumva aşa gândesc în poezie, aşa simt, lumea o observ întortocheată. Lumea pare a fi normală pentru oamenii care nu sunt ca mine. Eu o întorc pe dos şi încerc să văd ceea ce conţine ea în dedesubturile ei, în ungherele care mai puţin sunt străbătute de privirile oamenilor. De aceea, poate, nu se întâmplă conform şabloanelor aceste întâlniri şi nici despărţirile.”
Europa Liberă: Dar, totodată, vă place aprecierea, vă place să fiţi pe prima pagină a revistei? Vă interesează, totuşi, o audienţă, like-uri, cum se spune acum?
Radmila Popovici: „Nu ştiu dacă nu îmi place. Aş fi ipocrită să zic că nu îmi place să fiu auzită, să fiu văzută, să fiu percepută, ca orice om care se naşte, el vrea să socializeze. În acelaşi timp, nu ţin cu dinadins să mi se întâmple acest lucru. Mie îmi place comunicarea, îmi place să contactez cu tot felul de oameni. Şi atunci când scriu textele, aceasta şi fac, vorbesc cu oamenii simpli, care nu au nevoie de acrobaţii verbale, mă transform în fetiţa aceea năzbâtioasă de la ţară, care se face auzită de un anumit contingent. Şi mie îmi place acest lucru, eu nu mă pot separa. În acelaşi timp, simt că sunt foarte singură dintr-un alt unghi. Dacă m-aţi vedea pe dinăuntru... E foarte ciudat să vă spun ce văd din interiorul meu şi ce aduc lumii.”
Europa Liberă: Eu cred că un psihanalist mai atent are suficient material ca să vă vadă pe dinăuntru. De exemplu, dumneavoastră vă pretindeţi urâtă.
Radmila Popovici: „Nu neapărat.”
Europa Liberă: De exemplu. Sau în unele texte atât de sinceră sunteţi, chiar dacă nu e vorba de dumneavoastră. Chiar dacă toţi romancierii pretind că nu se identifică cu personajele din romane, dar un psihanalist cred că ar găsi suficiente probe. Pe mine m-a determinat să vă întreb acest ultim volum pe care l-am primit cadou de la dumneavoastră, de ce atâta dorinţă să vă faceţi mască mortuară? De ce toţi poeţii neapărat încearcă să-şi imagineze: „Lasă că veţi vedea voi după ce plec eu, ce tare veţi plânge după mine”?
Radmila Popovici: „De ce toţi poeţii? Dumneavoastră generalizaţi, nu toţi poeţii.”
Europa Liberă: Bine. Jumătate dintre ei neapărat îşi imaginează.
Radmila Popovici: „Eu nu vreau să fiţi în locul meu şi să aveţi coşmarurile mele. Probabil, cărţile sunt acea cale de a scăpa de întunecimi. Probabil că starea aceasta care îţi aduce poezia sau te duce în poezie nu este dată oricui şi nu este atât de simplă şi atât de uşor de dus, cum pare şi cum pare, atunci când răsfoieşti o carte şi citeşti doar pe deasupra. Pentru că, dacă începi a răsfoi în interiorul cuvintelor şi în interiorul poemelor, vei mai găsi câte ceva ce nu vrei să vezi, să auzi. Dar prin aceasta poezia şi ne salvează de noi înşine, de acele labirinturi în care nu avem curaj să pătrundem. Şi, fără a ajunge foarte adânc în întuneric, nu ştiu dacă poţi vedea clarul luminii.”
Europa Liberă: Ştiţi de ce vă chinui eu cu asemenea întrebări? Pentru că vreau să înţeleg, mai ales, să înţeleagă ascultătorii noştri, ce e cu oamenii aceştia care nu-şi văd de „treabă”, adică, nu beau o cafea, nu stau la bârfe să mai vadă lucruri de acestea cotidiene, neapărat caută constelaţii, neapărat caută orizonturi. Dar poate nu e cazul să ridicaţi ochii până la stele? Poate e cazul să scormoniţi în pământ să puneţi o ceapă, să vă puneţi o ridiche?
Radmila Popovici: „Dar nu îţi poţi schimba felul de a fi. Eşti acel care eşti şi ochii se duc singuri.”
Europa Liberă: Şi nu prea sunteţi bucuroasă, văd. Sau nu?
Radmila Popovici: „De ce nu sunt bucuroasă? Eu îmi accept stările şi accept condiţia aceasta de a fi şi cu poezia. Copiii mei cu greu s-au obişnuit, dar pot spune că încep a accepta o mamă care scrie, care nu este în casă, care doar cu trupul e prezentă şi pe care nu o poţi chema atât de simplu în realitate, aşa-zisa realitate, pentru că ea este cine ştie în ce dimensiune. Deci, suferă cei din jurul meu şi nu pot să zic că sunt bucuroasă.”
Europa Liberă: Vis-a-vis de dumneavoastră aveţi un personaj care, cel puţin, în percepţia mea, poate fi şi la bucătărie.
Emilian Galaicu-Păun: „Şi este.”
Europa Liberă: Şi în constelaţii. El, nu ştiu cum, ori foarte bine mimează prezenţa lui fizică printre noi, deşi toată lumea ştie că el, cum spuneţi dumneavoastră, e doar cu trupul. Domnule Galaicu, cât de greu sau lesnicios este să fii în aceste două dimensiuni: să trăieşti, într-adevăr, la intensitate maximă harul, viaţa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi să fii şi la bucătărie, să răspunzi la întrebările acestea, cât e ceasul?
Emilian Galaicu-Păun: „Radmila a spus ceva mai sus că acceptă condiţia ei. Eu cred că, de fapt, ceea ce ni se dă ne asumăm. A accepta este un cuvânt prea simplu. Îţi asumi, pentru că îţi asumi şi o sarcină. Şi îţi asumi acest, dacă vrei, dublu discurs.”
Europa Liberă: Dar faci aceasta conştient? Spui: „Uite, până aici...”?
Emilian Galaicu-Păun: „Nu. Cred că, la un moment dat, atunci când te profesionalizezi... Şi suntem într-o societatea în care, oricum, cuvintele tind să capete valoarea lor reală. Adică, vorbim de profesionişti. Radmila este un profesionist al scrisului, al lumii culturale, la fel cum sunt şi eu, chiar din motivul că, vorba vine, câştig bani pe chestia aceasta şi deja sunt un profesionist şi ca cititor, şi ca scriitor. Câştig bani din scris, fie că scriu despre cărţile altora sau despre cărţile mele. Cât este de complicat? Cred că la un moment dat, pur şi simplu, ca în Banda lui Möbius, o latură trece în altă latură, o faţetă în altă faţetă. Eu nu văd un segment de despărţire, nu văd cum de la o oră la alta, să zicem, eşti doar scriitor, după aceea eşti mamă sau tată, după aceea eşti bucătar.”
Europa Liberă: Înţelegeți la ce mă refer eu. Iată pe Doga eu nu mi-l imaginez să-l văd în pijamale sau în şlapi, umblând prin bucătărie. În sensul acesta, totuşi, dumneavoastră, de rând cu Doga, faceţi parte dintr-o elită care, şi vreau să înţeleg, sunteţi conştienţi atunci când daţi anumite exemple? Şi dacă încercaţi să aruncaţi o scăriţă pentru aceştia mulţi sau puţini, care se pot urca după dumneavoastră?
Emilian Galaicu-Păun: „A propos, de exemple, tot timpul am accentuat în întâlnirile mele cu elevii – şi acum două zile am avut o întâlnire formidabilă la Colegiul Financiar-Bancar de la Râşcani – am spus că există un mare decalaj între viaţa cărţilor, între trăirea autorului în cărţi şi viaţa sa reală. S-ar putea ca în viaţa sa reală să fie un om mai nenorocit, mai şters. Ştiu suficienţi oameni foarte şterşi în viaţa reală, dar absolut strălucitori ca scriitori. Deci, nu luăm, dacă se poate, modelul, viaţa reală a scriitorului sau artistului, luăm ceea ce este mai autentic.”
Europa Liberă: Dar aceasta se vinde, domnule Galaicu, despre aceasta vorbim noi.
Emilian Galaicu-Păun: „Cred că aici suntem pe aceeaşi lungime de undă cu Radmila. Încercăm să fim cât mai profesionişti pe segmentul nostru, fără să vindem imaginea. Încercăm „să vindem”, că aceasta este, cărţile, ideile noastre, ceea ce este mai bun ca produs intelectual. Pentru că pe mine, de exemplu, mă deranjează când mi se pun like-uri la tot felul de poze oarecare, pe care cineva mi le plasează pe pagina mea de Facebook. M-ar interesa să primesc un fel de like-uri prin cărţile pe care mi le citeşte lumea, prin discuţiile pe care le provoacă aceste cărţi.”
Europa Liberă: E posibil aceasta? Iată aici m-aţi adus la întrebarea cum facem astfel încât, într-adevăr, ceea ce sunteţi dumneavoastră, ceea ce trăiţi, ceea ce vă chinuieşte nopţile să devină şi marfă, să devină şi instantanee care să aducă puţine, dar like-uri? Pentru că s-ar putea ca în viaţa aceasta plină de noroi să fie oameni, viitoare Radmile, viitori Emiliani Galaicu-Păuni, care să aibă nevoie de acest exemplu, de acest tuneluţ în care să intre ei şi să repete viaţa de coşmar, dar foarte fericită.
Radmila Popovici: „În primul rând, mă detaşez de tot ce înseamnă model, exemplu. Nu are nimic cu scrisul acest lucru. Dacă începi să îţi propui să faci ceva vandabil sau care să aibă succes, poţi fi sigur că pe jumătate ratezi. Pentru că Duhul Sfânt nu ţine cu cei cu scopuri meschine, eu zic că sunt meschine. Dacă tu, într-adevăr, eşti bun, atunci câştigi, dar nu faci ceva cu scopul de a câştiga, mai ales ce ţine de artă şi de prezenţa Duhului Sfânt. Cum facem într-o lume în care, totuşi, meschinăria este mai presus decât orice? Încercăm să îi amăgim pe cei care vor să comunice cu noi, să îi atragem printr-o imagine, să zicem, care are priză. Eu aşa fac. Fac tot felul de şmecherii, pun o fotografie mai interesantă, dar neapărat să fie un text care, cumva, să răstoarne prima impresie.”
Europa Liberă: Totuşi, faceţi marketing?
Radmila Popovici: „Nu avem de ales, domnule Botnaru, trebuie să comunicăm, nu poţi să pui numai fotografii. Dar văd că nu are răbdare lumea să citească un text, mai ales dacă îl începi cu cuvintele pe care nu oricine le înghite, la prima vedere. De aceea, trebuie să găseşti o cale.”
Emilian Galaicu-Păun: „Aici cred că sunt două lucruri de discutat. Este vorba de procesul creaţiei propriu-zise, în care eşti autentic, în care nu îţi dictează ţie nici piaţa, nici CAC 40 [indicele bursier de la Bursa din Paris] de la francezi, nici Bursa Tokyo sau Bursa americană. Acolo dai măsura autenticităţii tale, după care cartea apare. Şi atunci există o altă fază în care faci lansări de carte, faci spectacol.”
Radmila Popovici: „Da.”
Emilian Galaicu-Păun: „Eu, de exemplu, pot să dezvălui în premieră, vreau să fac un spectacol de muzică şi poezie cu Valy Boghean. Avem un proiect de mai mult timp, am tot încercat să ne apropiem. Şi acum, după ultimele discuţii cu Valy, mi se pare exact pe aceeaşi lungime de undă cu un anumit fel de al meu de a scrie. Şi s-ar putea să fie un spectacol foarte bun, inclusiv un spectacol „vandabil”. Adică, un spectacol cu care să mergem prin nişte turnee cu cărţile pe masă şi după spectacol să se vândă cartea. Acesta mi se pare un lucru foarte firesc. Dar dacă m-aş gândi, Doamne fereşte, la aceasta în momentul în care aş scrie, ar fi o catastrofă.”
Radmila Popovici: „Absolut.”
Emilian Galaicu-Păun: „Atunci aş rata cu brio absolut totul. Mai mult decât atât, am spus în câteva rânduri şi mi s-a întors uneori destul de neplăcut, dar o reafirm, de fiecare dată, atunci când scriu, eu fac salturi în gol fără funia de siguranţă. Eu niciodată nu ştiu dacă mi se deschide paraşuta sau dacă sunt prins de picioare de îngeri sau de cine mă ţine acolo. Şi nu există nicio garanţie că nu mă voi zdrobi sau, dimpotrivă, că în momentul decisiv mi se vor deschide nişte aripi şi voi zbura. Am avut şi rateuri. Am avut, cel puţin, înţelepciunea să nu le public. Am nişte cărţi care sunt undeva rămase în calculator sau texte rămase în calculator pentru că mi-am dat seama că am sărit, m-am zdrobit, există o grămadă de oase sau sânge pe jos şi gata, nu s-a întâmplat textul. Dar dacă aş pune în faţă scopul „mercantil”, cred că în clipa aceea aş rata textul.”
Europa Liberă: Eu de aceasta am avut nevoie de dumneavoastră, ca să vadă spectatorii şi să audă radioascultătorii că dumneavoastră, într-adevăr, trăiţi în felul acesta, că săriţi în gol fără siguranţa că se va deschide paraşuta. Şi vreau să vă spun că m-am convins, în special, în ultimul timp, când am mers la Geneza Art, că nu e totul pierdut, că sunt oameni care chiar s-ar putea să vrea să vă urmeze, cel puţin, să vă admire în saltul dumneavoastră, de multe ori, reuşit, că ar vrea, într-adevăr, să vă urmeze în căutarea acelor sensuri de construcţie a verbului şi cuvântului. Şi, în sensul acesta, dacă aţi fi de acord, să discutăm despre ideea naţională, poate, cea mai bună şi salvatoare pentru Republica Moldova, în aceasta fază, e să cunoaştem limba română. Pentru că noi am revendicat să fie limbă moldovenească, ca să nu o cunoaştem, să o vorbim aproximativ, să o scriem fără ortografie. Dar, poate, să facem, să pactizăm, haideţi pentru cinci ani înainte să transformăm cunoaşterea limbii române într-o idee naţională, acolo să ne întâlnim şi din aceasta să facem un cult. Pentru că aceasta s-ar putea să fie salvarea, limba română să ne aducă la lecturile necesare, lecturile serioase, care să ne trezească din amorţirea aceasta naţională sau pseudonaţională de multe ori şi din zbaterea aceasta în van. Ce ziceţi, domnule Galaicu?
Emilian Galaicu-Păun: „O dată în plus amintesc că imnul Republicii Moldova este Limba noastră. Deja ar obliga la foarte multe lucruri. Sigur că mie mi-ar fi plăcut să rămână Deşteaptă-te, române pentru că prinde şi limba, şi conştiinţa, şi tot ce vreţi.”
Europa Liberă: Dar şi aceasta e cu două capete.
Emilian Galaicu-Păun: „Da, e adevărat.”
Europa Liberă: Cât te poţi tot deştepta, domnule?
Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că noi avem unde să ne deşteptăm. Adică, nu suntem atât de strălucitori şi atât de împliniţi, încât să nu mai existe loc de mai bine. Revenind la ideea de limbă română vorbită perfect, cred că ar fi un punct de plecare pentru o idee naţională. Dar, dacă tot mergem pe ideea aceasta, lucrurile trebuie spuse pe nume. Pentru mine, toată duplicitatea noastră de 20 şi ceva de ani rezidă în acest limba română între paranteze, dacă vreţi. Şi aceasta era varianta bună încă, pe care o propunea atunci Lucinschi, să fie moldoveneasca în Constituţie şi româna între paranteze.”
Europa Liberă: Şi paranteza la jumătate de cuvânt încă.
Emilian Galaicu-Păun: „Da. Nu cred că se poate atât de mult stărui într-un fel de băţ cu două capete, adică se poate şi aşa, şi aşa. Odată puse la punct nişte lucruri, ele te obligă. Au crescut generaţii întregi deja, copiii învaţă din ’90 limba română în şcoală. Cum se întâmplă ca aceşti copii după aceea, când sunt întrebaţi ce limbă vorbesc, spun moldoveneasca? Pentru mine este un mister. S-ar putea întâmpla că, totuşi, ei nu spun aşa sau...”
Europa Liberă: Emilian, dar mă înţelegi foarte bine că eu nu mă refer doar la limbă. Eu mă refer la un fel de muţenie, foarte complexă, care porneşte de la cunoaşterea aproximativă sau de la definirea aproximativă a limbii. Dar, de fapt, se suprapune după aceasta şi muţenia sau un fel de duplicitate în a spune lucruri frumoase ca să audă alegătorul, dar îndărăt faci porcării, enormităţi ş.a.m.d. şi tot aşa. Şi bulgărele acesta de „zăpadă” s-a transformat deja într-o avalanşă care ne-a acoperit demult şi doar câţiva mai daţi dumneavoastră din membre.
Emilian Galaicu-Păun: „Aici ar trebui de spus faptul că, mai cu seamă în timpul campaniilor electorale, toţi încearcă să vorbească un fel de română de vitrină, să o aranjeze cât mai curăţel, cât mai frumuşel. Şi, din păcate, tocmai cei care se situează, să zicem, pe secvenţa naţională vorbesc cea mai proastă română. Îmi pare rău să o spun, dar uneori te strânge în spate, când auzi nişte lideri ai Dreptei Naţionale care, pur şi simplu, stâlcesc limba. Şi atunci chiar te întrebi ce înseamnă pentru ei patriotismul ş.a.m.d.”
Europa Liberă: Pe Radmila vreau să o întreb dacă ar fi de acord să apuce şi ea flamura pe care au pierdut-o cândva intelectualii, au lăsat-o pe jos, să o ridice nişte agrarieni sau nişte şmecheri mai noi? Dumneavoastră aţi fi de acord să deveniţi un purtător al flamurii ideii naţionale?
Radmila Popovici: „Eu sunt un mare pesimist în ce ţine de mintea noastră cea de pe urmă pentru că se vede de fiecare dată la alegeri că nu urcăm în niciun fel. Copiii, efectiv, pleacă. Copiii mei sunt dezamăgiţi de şcoală, de tot ce se întâmplă în jurul lor. Vor să crească şi nu au unde, deci, trebuie să se autocultive. Începem fiecare cu sine. Eu pot face numai ceea ce pot face, să fac cât mai bine, să mă întrec pe mine, să nu umblu cu flamurile acestea care de multe ori sunt aparenţe, foarte mulţi câştigă, dincolo de flamura pe care o flutură.”
Europa Liberă: Doamnă, dar iar mă aduceţi la aceeaşi întrebare: nu cumva le-aţi făcut un rău copiilor, ridicând ştacheta…
Radmila Popovici: „Niciodată.”
Europa Liberă: …ridicând standardul şi aducându-i în situaţia în care ei să vadă că, de fapt, mediul e mult sub ei?
Radmila Popovici: „Am avut odată o discuţie cu o evreică şi ea îmi spunea aşa: „Să nu te temi să-ţi educi copilul în cel mai frumos fel. Adică, lasă să iubească viaţa, să iubească oamenii, să fie bun, darnic, pentru că va întâlni neapărat persoane care vibrează pe aceeaşi lungime de undă”. Şi să ştiţi că m-a convins. Dacă eu vreau să fie bădăran copilul meu, îl voi educa în acest stil, ca să reziste între bădărani? Nu. Eu vreau copilul meu să atragă întotdeauna oameni de aceeaşi factură. De aceea, am să ridic pe cât pot ştacheta. Cred că forţele care sunt mult mai inteligente decât noi vor avea grijă de copiii noştri, aşa cum vor avea grijă, probabil, şi de aceşti oameni, aparent, părăsiţi de zei, dar care, probabil, au un zeu mult mai dur şi ştie ce face cu noi. Nu ştiu dacă rezistăm.
Dacă limba aceasta sfântă a făcut să ajungem până aici ca să vorbească cineva, totuşi, în ţara aceasta o limbă frumoasă, înseamnă că nu e totul pierdut, cum spuneţi dumneavoastră. Înseamnă că este o sfinţenie, o sacralitate în tot ce se întâmplă, chiar dacă răul acesta este atât de violent. Pentru că acum nu vreau să spun, dar parcă am revenit într-un trecut mai drastic, acum e chiar incert, chiar nu ştii de ce să te agăţi, de ce speranţă, nu-mi plac cuvintele acestea. Dar dacă fiecare îşi va face lucrul pe cât poate de bine, sunt şanse să ieşim din mocirla aceasta.”
Europa Liberă: Da. Eu mi-am atins scopul, eu voiam să vorbesc cu nişte oameni care contează. Contează, poate, mai „puţin” decât cei care au agonisit averi, care au câte şapte maşini în curte sau hectare de pământuri pe care, poate, le vor lăsa moştenire, dar poate nu. Am adus doi oameni care contează, care au marea bogăţie şi marea libertate să se mişte printre cuvinte, printre sensuri, să le alăture în moduri absolut fantastice, care te lasă mască. Sunt absolut halucinante efectele pe care le obţin printr-o chestiune, la prima vedere, atât de simplă, dar care îi costă atât de mult. Nu avem timp să intrăm în „laboratoare”, deşi parţial dânşii au răspuns la întrebarea aceasta, mai cu seamă, domnul Galaicu, când a spus că se uită în jos şi s-ar putea să rămână un morman de oase după salturile lui.
Radmila Popovici: „Dar el se uită în jos. Iar eu am situaţii în care mai jos nu există.”
Emilian Galaicu-Păun: „Bună replică.”
Europa Liberă: Eu vă mulţumesc pentru această discuţie care abia e un punct de plecare. Noi neapărat vom reveni, pentru vă vorbim despre, nu-mi place nici mie acest cuvânt, vorbim despre elite şi false elite, vorbim despre modele şi false modele. Vorbim despre vremuri în care oamenii chiar trebuie să se dumerească. Şi foarte rar are cine să-i sfătuie, mai ales atunci când foarte mulţi sfetnici falşi sunt în preajmă, când sunt foarte multe ispite şi cei care pornesc la drum, în special unul lung, trebuie să aibă grijă ce aleg. Niciodată nu e târziu să schimbi decizia, alegerea, să găseşti altă răscruce, dar la ce bun să pierzi timpul?
