Linkuri accesibilitate

După valul de populism – un adevărat raz-de-marée! – care a făcut posibilă ascensiunea unor politicieni ce nu se prea au cu political correctness în Ungaria, Polonia, Grecia, iar de curând şi în Statele Unite ale Americii, aşteptam cu oarece strângere de inimă primul tur al alegerilor la Republicanii francezi din 20 noiembrie curent. Toate sondajele vorbeau la unison de un trio al posibililor învingători (le dau numele în ordinea preferinţelor) – Alain Juppé, Nicolas Sarkozy şi François Fillon –; intriga consta în faptul dacă ex-preşedintele Sarkozy va accede în marea finală din 27 noiembrie. Surpriza a venit în chiar primele ore de la închiderea urnelor – outsiderul François Fillon i-a driblat elegant pe marii favoriţi, instalându-se pe primul loc, cu peste 44% de voturi, urmat la o diferenţă confortabilă de Alain Juppé, cu peste 28%, ceea ce a dus la eliminarea a altădată temutului Nicolas Sarkozy. Primii comentatori remarcau, la TV5 Monde, nu fără un puseu de orgoliu, specificitatea franceză: când lumea alunecă tot mai mult spre populism, în Hexagon au câştig de cauză politicienii sobri, dacă nu chiar elitişti. E doar o jumătate de adevăr, căci, orice s-ar zice, nu ex-preşedintele Franţei e neapărat campionul populiştilor, iar învingătorul Republicanilor (alias, albaştrii) din turul doi va trebui să se confrunte, la alegerile prezidenţiale din mai 2017, nu atât cu candidatul socialist, oricare ar fi acesta, cât cu Marine Le Pen, preşedinta Frontului Popular (bleu marine). Altfel spus, albastru Republicanilor vs bleu marine-ul Frontului Popular.

* * * * * *

Cum însă până la alegerile prezidenţiale mai e timp, iar socialiştii francezi încă nu şi-au desemnat candidatul, m-am gândit să vă vorbesc – cu un ochi pe Albastru. Istoria unei culori, de Michel Pastoureau, Cartier, 2006 – despre naşterea „culorilor politice moderne” & evoluţia lor ulterioară pe baza atât de îndrăgitelor, în diferite epoci, roşu şi/sau albastru. După cum se ştie, anume Revoluţia franceză a fost la originea divizării culorilor nu în „calde” şi „reci”, ci „de dreapta” şi „de stânga”. Exemplul francez de întrebuinţare politică a culorilor va fi preluat, de-a lungul sec. XIX-XX, de numeroase ţări europene (mai puţin de Spania): iniţial, albastru este culoarea partidelor republicane progresiste, apoi a centriştilor sau a moderaţilor, în sfârşit, cea a conservatorilor; pe stânga, i se opune rozul socialist şi roşul comunist.

Asta la modul ideal – dar în cazuri concrete, lucrurile sunt ceva mai încurcate. De exemplu, în ce priveşte uniforma: odată proclamată Republica, în toamna lui 1792, albastru devine culoarea oficială a infanteriei, apoi a întregii armare regulate, în sfârşit, a armatelor revoluţionare înrolate episodic în 1793 şi 1794. (I se opune nu roşul, ci albul monarhist!) Începând cu Revoluţia de la 1848, albastrul îşi pierde dimensiunea revoluţionară şi devine culoarea republicanilor moderaţi, apoi cea a centriştilor pentru ca, sub a III-a Republică, să ajungă cea a dreptei republicane.

În practică însă, deja armata lui Napoleon întâmpina mari dificultăţi în a-şi îmbrăca armata în albastru, dat fiind că indigoul venea din Indii şi din Lumea Noua, iar blocada continentală din 1806 făcea imposibilă sosirea produsului tinctorial american. Chiar dacă cere relansarea cultivării drobuşorului şi a industriei pastelului, iar savanţilor noi procedee chimice pentru a vopsi în albastru de Prusia, Franţa pierde bătălia pentru albastru, rămânând în continuare dependentă de Marea Britanie în aprovizionarea cu indigo. Este şi motivul pentru care, în iulie 1829, regele Carol X ordonă ca pantalonul de postav albastru al soldaţilor francezi să fie înlocuit cu un pantalon roşu, vopsit cu garanţă, a cărei cultură înfloreşte pe teritoriul naţional. Între 1829-1859, folosirea pantalonului roşu s-a extins la toate corpurile de armată; acestea îl vor purta până hăt în 1915. Iată ce scria, la 1911, Ministrul de Război, Etienne: „A face să dispară tot ce înseamnă culoare, tot ce conferă soldatului un aspect voios, antrenant, a căuta nuanţe terne şi şterse înseamnă a merge în acelaşi timp împotriva gustului francez şi contra exigenţelor funcţiei militare. Pantalonul roşu are ceva naţional în el (…) Pantalonul roşu înseamnă Franţa!”

Soldaţii francezi plecaţi pe front în august 1914, îmbrăcaţi în pantalonii lor roşii-garanţă, au plătit scump această „exigenţă a funcţiei militare” – foarte vizibili pe câmpul de luptă, această culoare roşie prea vie a costat viaţa câtorva zeci de mii de „poilus” („pletoşi” – soldaţi francezi combatanţi în Primul Război Mondial). Şi atunci se decide înlocuirea roşului ucigaş cu albastrul, un albastru tern, cenuşiu, discret. În primăvara lui 1915, trupele franceze sunt îmbrăcate în acest albastru nou, zis şi „bleu horizont” cu referire la culoarea indefinită a liniei care, la orizont, pare a despărţi cerul de pământ (sau de mare). Acest nou albastru are şi el un caracter naţional şi face ecou faimoasei „linii albastre a munţilor Vosges” (Jules Ferry). Ei bine, după război, expresia „bleu horizont” va părăsi câmpul de luptă pentru a-şi face intrarea în arena politică.

* * * * * *

Ei bine, după acest tur de orizont istoric, întrebarea mea rămâne în picioare: oare spre ce bleu horizont-uri se va îndrepta Franţa în 2017, marine sau republicane?!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG