Linkuri accesibilitate

Ana-Felicia Scutelnicu: „Speranța mea este că, oricum, cu altfel de filme se pot umple sălile de cinema”


Ana-Felicia Scutelnicu: „Cu altfel de filme se pot umple sălile de cinema”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:34:51 0:00

Interviu cu regizoarea filmului „Anishoara”, absolventă a Academiei de Film și Televiziune de la Berlin

Europa Liberă: Pentru început voiam să te rog să ne explici, așa cum ai făcut-o la lansare, despre ce este filmul acesta, pentru că, după părerea mea, el are foarte multe straturi care pot fi discutate, văzute. Fiecare își găsește ceva specific. Ca mai toate filmele este probabil despre trecerea timpului. Pentru unii, trecerea timpului e ceva foarte frumos, maturizarea pe care tu o arăți, pentru alții e apropierea de moarte. La ce te gândeai când filmai „Anishoara”?

Ana-Felicia Scutelnicu: „Filmul „Anishoara” este într-adevăr acest univers enorm cu toate straturile, temele și e foarte greu de numit unul singur. De aia am redus firul dramatic la una singură: Vasilică e îndrăgostit de Anișoara, dar Anișoara se îndrăgostește de băiatul rău de la oraș. Asta a fost firul dramatic, pe această baza am putut construi acest univers enorm, din patru anotimpuri unde am tratat diferite teme: Vara m-am concentrat pe tema copilăriei, toamna – a bătrâneții, iarna – a maturității iar primăvara era tinerețe, rebeliune, emancipare, revoluție… este o lucrare foarte importantă pentru mine deoarece este un film de autor și am experimentat cu diferite genuri, cu diferite momente care mi s-au părut foarte cinematografice și am vrut mereu să le încerc ca regizor. Eu mi-am făcut istoria foarte complicată, am făcut o istorie din 4 anotimpuri, filmările au durat un an. Producătorii mei de la Berlin știu că eu sunt foarte ambițioasă, să nu utilizez alt cuvânt, chiar năstrușnică, și au mers cu mine în acest drum cu foarte puțini bani. Să organizezi 4 filmări complicate într-un an de zile cu tehnică și echipă de la Berlin cu oameni profesioniști și neprofesioniști din Moldova, călătoria la Marea Neagră, au fost niște filmări foarte dure, complexe, dar care mi-au permis să mă joc de-a filmul, să experimentez și să mă simt foarte liberă pentru că mi-am pus asta ca scop. Fiind lucrarea de diplomă mi-am zis că dacă sunt în acest spațiu unde am tehnică bună și puțini bani și libertatea expresiei… dacă ai mulți bani, ai și o răspundere mai mare, acolo încep și compromisurile și ești forțat să faci niște chestii care nu îți plac. „Anishoara” este un film așa cum mi-am imaginat eu cap-coadă, un film de autor.”

Europa Liberă: Făceai o precizare foarte bună, după mine, că acest film nu este un documentar. Asta mi se pare valoros în filmul acesta, totul e atât de natural, ba chiar și numele personajelor coincid cu cele ale oamenilor reali. Tu ai vrut să surprinzi viața cumva documentar, observațional?

Ana-Felicia Scutelnicu: „Este o metodă de a filma dacă lucrezi cu actori neprofesioniști și cauți restabilirea acestui moment efemer, cum ar fi trecerea timpului, vieții, ca o apă curgătoare. Condiția mea era să fac un film care să curgă ca râul Răut, pe care nu îl poți opri, mai întâi vine istoria asta, după care asta și vine iarna, primăvara, oamenii apar și dispar, viața se schimbă… E foarte ambițios ce mi-am propus pentru că este o lipsă totală de dramatism sau acțiune, de construcție dramatică în trei acte propriu zisă. Uneori numesc filmul acesta „anti-plot driven” și „anti-character-driven”…”

Europa Liberă: Pentru că nu e structura clasică…

Ana-Felicia Scutelnicu: „Este și nu-i, până la urmă ea este, de aia și simțim momentul de catharsis de la final când ea pleacă… dar eu mă abat de la ea foarte ușor în mijlocul filmului și o iau razna prin altă parte… îmi las timp să stau cu alte personaje care nu sunt Anișoara, „character-driven” ar fi să stau cu camera lipită tot timpul de personajul principal, ceea ce în filmul meu nu se întâmplă. Anișoara e prezentă dar pierde uneori rollul principal, de exemplu toamna, când vine neamțul în sat și mă ocup de dilema lui, după care fumăm o țigară cu bunelul ei, care stă acasă atunci când ea este departe. Mai stăm puțin cu Dragoș fără să știm de unde vine și unde pleacă dar simțim că are o viață paralelă foarte tumultoasă, deci sunt toate momentele astea care povestesc fără cuvinte, dar sunt și foarte periculoase pentru că atunci când le filmezi nu știi niciodată în montaj dacă o să le lipești bine și dacă o să îți iasă un film cap-coadă cu un mesaj, cu o energie care să funcționeze la spectatori.”

Europa Liberă: Totuși tu reușești foarte bine să construiești tensiunea clasică, necesară oricărui film, și o creezi paradoxal prin faptele care nu se întâmplă… bănuiesc că este o tehnică asumată, foarte conștient aplicată.

Ana-Felicia Scutelnicu: „În filmul acesta au funcționat multe intuitiv, când am zis anti-apogeu… iarna când e la mare cu lumea stranie și rămâne la masă cu Dragoș și celălalt bărbat și toți așteaptă un apogeu, ceva să se întâmple și se întâmplă și este un statement din partea mea că se poate construi un film cu foarte multă poezie, sex, erotism, cu tot ce vrei, fără să ții camera țintită asupra unor părți nude sau sărut sau unei scene de sex cum se întâmplă în majoritatea filmelor de azi. Practic în toate filmele poți fi sigur că o să fie o scenă de sex ca să atragă publicul sau să funcționeze ca film. Eu mi-am propus contrariul: vreau să fac un film care să funcționeze la fel de bine și să fie clar totul dar unde nu este prezent explicit asta. Eu nu eram sigură că o să funcționeze, și vedeam și scepticismul echipei de filmare care aștepta să i se întâmple ceva Anișoare. Tot timpul erau niște bărbați și situații complicate în jurul ei însă, nu s-a întâmplat nimic explicit în jurul ei și, totodată, s-a întâmplat totul. Dar asta a devenit vizibil în montaj deja. Deci când am adunat totul în montaj și am început să construiesc istoriile astea separate, dar și într-un întreg, pentru ca asta la fel era o întrebare: s-a primit un film întreg din patru anotimpuri sau patru filme separate. Acolo am văzut că funcționează bine pentru că este o linie foarte consecventă cu bărbații ăștia tineri, mici, bătrâni, străini, de-ai noștri, frate, bunel… ne-a reușit un univers foarte selectiv și consecvent a unei atmosfere în jurul Anișoarei pe care am vrut mult să o recreez, pentru că o fată la 15 ani este ca butonul de trandafir care este pe cale să se deschidă și la un moment dat simți altfel de priviri în jurul tău și este o chestie care m-a fascinat mereu ca regizor și am zis: cum aș face asta într-un film?

Eu i-am scris istoriile ei. Înflorirea fizică se întâmplă în capul nostru. Ea se transformă spiritual pe parcursul filmului, fiind un copil sincer la început și după aia are o față și o privire de tânără femeie, mai ales când îl întâlnește…”

­Europa Liberă: Cum ai reușit să devii atât de fidelă omului din acele părți, astfel încât el să nu te mai observe cu camera, cu echipa… sau cel puțin asta e impresia noastră, a celor care privesc filmului. În același timp, Anișoara, Ana Morari dacă rețin corect numele ei… tu ai mai făcut un film cu ea, „Panihida” se numește cu care ai luat un premiu la festivalul de film din Roma… cum ți-ai ales personajele și cum ai reușit să le îmbraci în naturalețea asta?

Ana-Felicia Scutelnicu: „Panihida” a fost filmul pe care l-am filmat în 2010 și tot la Orheiul Vechi, era prima încercare a mea de a lucra cu oamenii din sat, cu actorii neprofesioniști, de a întruchipa o viziune de a mea regizorală. „Panihida” era o ficțiune, era despre o înmormântare, un drum absurd, interminabil, ei merg cu sicriul și ai impresia că nu mai ajung la cimitir. Dar, am făcut-o cu oamenii din sat, și a fost foarte complicat să îi conving pentru că sunt străină în satele alea. Eu am venit din Chișinău, în prospecție practic, am început să bat pe la uși, pe la oamenii mai bătrâni, să îi întreb despre ritualul înmormântării. Am comunicat mult cu ei și au simțit că mă intresează istoriile lor, că îmi bate inima atât de tare și e important să fac filmul acesta, că e o lucrare de viață, pe viață și pe moarte practic… au văzut că mă strădui și lupt și insist și lucrez, mă vedeau cu operatorul de dimineață până seara prin sat și pe dealuri. Când au înțeles că e vorba de lucrul meu, că e foarte important, la fel cu e lucrul lor pe câmp, sau culesul roadei care îți asigură viața pentru următorul an… atunci a fost un fel de înțelegere fără cuvinte. Ei mi-au dat încrederea lor și pe baza acestui respect mutual și dragoste, pentru că eu sincer îi iubesc pe toți oamenii care vin cu mine să lucreze și pot să îi strâng în brațe și le sunt foarte recunoscătoare. Îi aprecieze foarte mult și îi protejez foarte mult. Pentru mine sunt niște suflete foarte sensibile cu care eu sunt foarte atentă cu camera mea și echipa mea. De asta cred că sunt și ei foarte generoși cu mine și, când am venit după „Panihida”, cu un nou proiect a fost ca o revedere cu vechii prieteni. De aia era o bază pregătită și am lucrat împreună, cu plăcere, pentru că mai intervine ceva, le mai schimbă rutina, se mai ocupă cu ceva, pot să mai cânte cântece, să vadă altă lume, să mai vadă ceva. De fapt, eu cred că e foarte faină combinația asta – să vii cu ceva proaspăt,cu un proiect în sat și să te apropii de oameni, să le dai sentimentul că te interesează, ei te interesează așa cum sunt, sunt foarte faini și merită să faci un film despre ei.”

Europa Liberă: Un film despre ei... Filmul ăsta, cumva, nu e doar despre teme generale: dragoste, timp, dar e și legat de locul ăsta, de Moldova, de satele din Moldova, pentru că el e foarte frumos și artistic în sensul ăsta. Unii ar mai spune și am auzit așa păreri că nu e Moldova neapărat așa cum ai văzut-o tu, tema asta a locului natal pentru tine cât de importantă a fost în filmul ăsta?

Ana-Felicia Scutelnicu: „În primul rând nu poți să faci un film despre Moldova. Deci tu faci un film despre un destin, despre un om, despre o istorie dramatică, din viață, care te-a impresionat făcând cinema de autor. Moldova este, în filmul ăsta, patria mea și locul unde m-am născut. Eu am copilărit așa, eu am fost la bunei așa, eu am fost la câmpul ăla de harbuji, și am alergat așa. Eu am simțit toamnele așa. Nu știu cum să îți zic, e o chestie care, până la urmă nu contează țara. Sigur că este Moldova, pentru că eu sunt din Moldova și este țara mea și m-am întors la amintirile copilăriei mele și la originea mea, la oamenii pe care-i știu cel mai bine, care vorbesc aceeași limbă, și care mă înțeleg practic fără cuvinte și pot să facă un film, practic fără cuvinte.

Ar fi posibil s-o fac și în Africa și în America Latină și în Germania, dar ar fi cu totul o altă istorie și eu sunt sigură că nu m-aș putea apropia într-atâta și să arăt atât de veridic aceste realități, care, până la urmă, sunt de ficțiune. Filmul este realitatea din jurul meu, care am trăit-o, începând cu copilăria, până din ziua de azi, sunt anumite teme care m-au preocupat pe mine ca artist de cinema, pe care am luat și le-am scris pe hârtie, le-am transformat într-un scenariu și le-am înscenat cu actori și cu oameni de la țară și cu natura și cu calul ăla alb și cu totate elementele de care am avut eu nevoie să îmi creez viziunea mea pe ecran. De aia nici nu poți să vorbești că „asta nu e Moldova, asta nu e realitatea noastră, nu toți sunt așa”, dar eu nu pot să fac un film despre toți, eu am făcut un film universal despre o fată de 15 ani dintr-un sat, care petrece ultimul an în satul ei. În 4 anotimpuri, în 4 fragmente, care nici nu povestesc măcar ce s-a întâmplat între aceste anotimpuri. Ele pur simplu așa vin, cum aș da buzna în viața ei și este fata din scenariul meu, din invenția mea. Istoriile astea eu i le-am scris, care i s-au întâmplat.”

Europa Liberă: Pentru ca să articulezi atât de corect toate segmentele astea pe care tu ai vrut să le transmiți – a fost nevoie ca tu să pleci de aici? Ca să te retragi să mergi la școala de film din Berlin, să faci un pas înapoi și să vezi asta ca un observator?

Ana-Felicia Scutelnicu: „Eu nu știu cum să zic. Sigur că da, pentru mine, în cazul meu. Nici nu știu ce aș fi fost sau ce viziune aș fi avut dacă aș fi rămas. Ăsta este drumul meu pe care l-am parcurs eu. În primul rând eu am plecat să caut alte posibilități de a face film, și eu am vrut să fac film pe bune. Real, acum, aici și la cel mai înalt nivel.

Nu o să mă reduc pentru că sunt din Moldova nu pot să fac filme și pot să fac numai ceva așa, niște exerciții mici, pe o cameră mică pe care o împrumut nu știu de unde... Eu nu cred că se poate de făcut film așa, se poate de început, se poate de exersat, dar dacă vrei să faci filme cu adevărat, tu trebuie să nimerești într-o infrastructură profesionistă cu tehnică foarte bună, cu lume profesionistă care lucrează cu ea, cu bani cash. Nu numai sponsorii și numai voie bună sau generozitate, entuziasm spiritual. Este vorba de foarte multe elemente pe care eu atunci, la sfârșitul anilor ’90 nu le dețineam în Moldova, și începutul anilor 2000. Nu aveam cum să îmi realizez acest vis de a deveni cu adevărat regizor.”

Europa Liberă: Acuma crezi că s-a schimbat ceva aici? Ai revenit după o anumită absență... Pentru că la noi, știi cum era zicala rusească: „artistul trebuie să fie mereu flămând”, și asta, probabil, s-a înrădăcinat, cum zici tu – nu e neapărat să ai cameră bună, importantă e ideea…

Ana-Felicia Scutelnicu: „La noi, din păcate, este un potențial enorm, pentru că sunt atâtea istorii de povestit și atâtea filme de făcut, dar nu există încă infrastructura necesară și bugetul de producție necesar ca să se producă, să se creeze o producție de filme pe an documentare și de ficțiune și scurt metraje și experimentale, poate dacă vreți. Nu există. Încă nu există. Când o să existe cât-de-cât o nișă care funcționează în continuitate, puțin câte puțin să se producă ceva care să se poată vedea și aprecia, atât pe ecranele de aici, cât și pe cele internaționale.

E foarte greu de vorbit, pentru că există niște proiecte punctuale, așa cum e și Anishoara. Eu cumva am găsit posibilitatea să fac istoria asta în Moldova, prin formatul lucrării de diplome de la Berlin. Altcineva face pentru că a găsit o co-producție cu România, altcineva pentru că vine din altă parte cu puțin ajutor și face ceva aici, alții fac cu puterile lor aici pe loc, dar sunt niște ieșiri sporadice. Producția de filme este o chestie care trebuie să fie continuă și trebuie să existe o platformă pe care asta se creează.

Oamenii care aici activează ca cineaști și tinerii care se creează ca cineaști, ei trebuie să aibă un spațiu unde fac, produc, pot crește, pot cădea, să se ridice, iar să încerce, iar o reușită, o nereușită... Dar, când ești prea singur cu această idee „eu vreau să fac un film, sau eu vreau să fac film în general și cum o fac?” – este foarte greu să vorbești despre ceva la general, pentru toată Moldova.”

Europa Liberă: Eu am o dilemă, când discutam și cu alți oameni din cinema, tot timpul mă întrebam ce trebuie să existe în infrastructura asta despre care vorbești? Poate rețelele de distribuție, și așa mai departe, finanțări pentru producția de filme și susținerea inițiativelor cinematografiștilor, sau publicul care să fie receptiv, care să vie să cotizeze la cinematograf, să susție industria asta? Poate exista infrastructura asta fără public, sau poate exista publicul ăsta fără ca înainte de asta să fie creată infrastructura de cinema?

Ana-Felicia Scutelnicu: „De exemplu noi vorbim... În Europa se creează cinema fără public. El este, dar filmele se produc din fondurile de stat. Sunt fonduri de stat.”

Europa Liberă: De ce au nevoie europenii de filme pe care nu le privește toată lumea? Cum explică ei asta?

Ana-Felicia Scutelnicu: „Pentru că americanii fac filmele alea pe care le privește toată lumea, dar datoria noastră e totuși să continuăm tradiția acestei arte de altă expresie a limbajului cinematografic, căutarea zbuciumului, dezvoltarea lui mai departe. De aia țările dezvoltate din Europa ăși dau seama foarte bine de importanța experimentării și producției în acest sens, pentru că doar așa putem să creem ceva unic. Ceva care ne caracterizează doar pe noi.

Și nu este așa un model cu care poți să dai la calapod, filme ca la fabrică. Știi? După o formă bine stabilită. Noi facem altfel de filme în Europa, care, din păcate, sunt subvenționate de stat, ca să se poată realiza. Și statul și fondurile astea de filme, aplici cu producătorii tăi, adică regizorii își găsesc producătorii, cu care aplică la ele și ei deja gestionează, administrează banii ăștia și creează filme foarte deosebite. De la comerciale până la super-experimentale, care în prealabil este clar deja că o să vină doar 3 oameni în sala de cinema. Eu când fac filmele mele, eu știu că nu o să am un public larg. Asta este evident. Distributorii, chiar și din Germania, văd filmul și le place foarte mult filmul, mă felicită pentru film, dar ei nu pot să-l ia în portofoliul lor, pentru că este sigur că nu o să facă absolut nici un ban cu filmul meu Anishoara.

Asta este clar că aduc 2 săptămâni în cinema și îl pun, să zicem, de la 4 la 6, după masă și o să vină 10-20 de oameni să îl vadă. Asta e realitatea, dar asta nu înseamnă că noi nu mai trebuie să facem filme de autor și nu mai trebuie să experimentăm limbajul de film și să facem niște lucrări într-adevăr deosebite. Asta este filozofia în spatele la toți oamenii din producția de film din toată lumea. În același timp și în Statele Unite, cred că este scenă de filmă independent care caută și experimentează și face altfel de filme decât mainstream.

Deci tu îți alegi când vii, când decizi să devii regizor și un lucrător în domeniul de film, tu știi foarte bine ce vrei: vrei să faci mainstream – mergi la mainstream. Vrei să faci cinema de autor – faci asta. Trebuie să fie foarte clar în capul fiecăruia ce face și îmi asum. Clar că mă doare inima, acum că știu că filmul meu nu o să fie văzut de foarte multă lume, și mai ales niciodată în viață nu o să ne recuperăm banii care au fost investiți și munca, măcar puțin să remunerăm toți oamenii care au lucrat și tot efortul care s-a depus. Asta e foarte trist, dar este o realitate cu care te confrunți și care nu cred că ar trebui să ne intimideze și să... Eu, de exemplu, nu mi-am pierdut interesul și curajul de a căuta mai departe, de a face cu totul altceva decât se cere sau.

Speranța mea este că oricum, cu altfel de filme se pot umple sălile de cinema. Sincer eu cred în asta. Numai că trebuie de lucrat foarte mult cu spectatorul. Deja este vorba de educația spectatorului, care lasă de dorit, fiind foarte mult prezent alt gen de film și televiziune.‘

Europa Liberă: Deci când va fi oferta, atunci va fi și spectatorul?

Ana-Felicia Scutelnicu: „Când va fi oferta și oferta să fie accesibilă din școli până în... Nu știu cum să zic. Este o parte foarte... o filozofie aparte care trebuie din nou recreată. Cu noile tehnologii, cu platforma internet, trebuie de văzut... pentru că nu mai funcționează precum înainte, când exista numai cinema-ul, și toți mergeau la cinema. Acum noi ... Este impresionat la filmul meu jumătate de oră, după monologul lui Andrei Sochircă despre legenda ciocârliei, practic jumătate de oră nu mai sunt cuvinte. Numai imagini, imagini, imagini, cântec, câteva frânturi de cuvinte, dar filmul pare a fi mut din punctul ăsta de vedere.

Și lumea la început este foarte surprinsă și la început nu știe practic cum să reacționeze, ce se întâmplă? Suntem atât de obișnuiți că imediat se încep darea de informație...

Da. Nu știu cum îi costă să se deprindă cu atmosfera asta, dar din momentul care s-a lăsat duși de acest stil, de această atmosferă deosebită de film, într-adevăr auzi și ciocârlia care am pus-o, și vântul se aude în frunze, și totul. Iese, sincer, iese atât fete cât și băieți tineri care au intrat la filmul ăsta în Germania, în Munchen, care au intrat și i-am auzit vorbind că „la început nu mi-a plăcut deloc, nu înțelegeam ce fel de film e ăsta, și acuma eu aș vrea să mai meargă vreo două ore” – deci a intrat în feeria asta și nu mai vroia să se oprească, a zis că „eu nu am mai văzut așa ceva” - și de ce nu vedem? Ei nu sunt deprinși să vadă astfel de filme. De aia le este dificil la început să se deprindă cu filmul meu, dar dacă rezistă, la urmă sunt foarte fericiți.”

Europa Liberă: Apropo, aici în Chișinău, sala a fost plină la cinematograf. Un lucru foarte fain. Dar filmul a avut și un parcurs european, pe la mai multe festivale, din câte înțeleg. Europenii ce înțeleg din filmul acesta și cum lucrează la ei anumite lucruri, pe care mă gândesc că le-am putea înțelege doar noi. De exemplu, cartea de Petre Ispirescu, Basmele, care au apelat la mine din start, sau Legenda Ciocârliei, și așa mai departe. La ei cum lucrează?

Ana-Felicia Scutelnicu: „Este, cred că ... un mix, în care privesc o lume exotică, necunoscută, și în același timp se întorc, eu îi forțez să se întoarcă la propria origine, pentru că în toată Europa acum 60 de ani au fost aceste realități la țară, pentru că nu era totul, cu tehnologie și impersonal și super-dezvoltat. Atât în Germania, cât și în Spania s-au apropiat oameni deja mai în vârstă și mi-au zis că le-am amintit de copilăria lor din satul lor. Deci de aia și zic, este un film universal despre originea noastră de la țară, mondial. Pentru că noi toți suntem cumva de la țară, și asta a fost important pentru mine în această lucrare – eu, urmărind instinctul meu și memoria mea, amintirea mea, știam prin sinceritatea asta și prin curajul ăsta, eu știam că o să ajung la alți oameni care au asta undeva depus în sufletul lor, pentru că altfel nu este posibil. Clar că dacă ai avut cu totul altă viață nu o să ai nici o tangență cu filmul meu, dar cel care cât-de-cât a fost aproape de pământ și de o viață foarte rudimentară foarte simplă, foarte bazică, o să se regăsească în filmul meu.

Și eu lucrez cu tipaje de oameni. Eu aleg oameni care când apar pe ecran nu au nevoie să vorbească și nici eu nu am nevoie să pun un voice-over sau o explicație despre ei. Totul vorbește de la sine. Sunt fețe marcate de anumite destine, de ploaie, de vânt, de alcool, de trecerea timpului, de o viață grea... și asta tot vorbește doar... de exemplu Petru, bunelul din film, el nu are nevoie de cuvinte. Cum eu pot să mă uit la el ore la rând, și să simt... Se citește tot pe chipul leu, așa și ceilalți oameni care au această sensibilitate, pentru că nu poți să ceri de la toți asta. Eu sunt sigură că sunt oameni care o să vrea să se confrunte cu filmul meu și să se piardă în el și să scormonească în el și să se ducă în trecut și să revină și să nu știu ce, și o să fie oameni care o să spună „nu-nu-nu, eu nu am chef de așa ceva” și o să iasă din sală. Este absolut legitim și este dreptul lor.”

Europa Liberă: Mulți oameni cinematografiști exploatează cumva tema mioritică, a spațiului ăsta, și asta cumva devine redundantă. Tu ai reușit să apelezi, din contra, la temele care transcend granițele geografice. Mai departe tu o să mai sapi aici cercetări antropologice cum s-a întâmplat cu Anishoara? Îți mai este interesant subiectul ăsta?

Ana-Felicia Scutelnicu: „Cred că următorul film o să fie cu totul altceva. Pentru că am nevoie să experimentez în ceva complet nou, care nu am mai văzut, pentru că asta pentru mine e inspirația și trezirea asta de a dezvolta niște forțe supra-naturale de a pune pe picioare un proiect cinematografic este un lucru enorm, pur simplu. De la primul cuvânt spus până la proiecția în cinema. Eu făcând cinema de autor, îți dai seama, este cu totul absolut prin munca mea și insistența mea. Că „trebuie-trebuie, o să fac.”. Trebuie de realizat viziunea asta. De aia, acum, cred că o să am nevoie de un altfel de challange, ceva care nu am mai făcut niciodată, după care, între timp, la sigur o să mi se facă dor, pentru că trebuie să mi se facă dor de locurile alea, de oameni, de istoriile astea antropologice, cum le-ai numit tu, și atunci, acest dor pe mine o să mă readucă, la sigur. Dar nu știu când. În viitor.”

Europa Liberă: Îți mulțumesc foarte mult pentru interviu și pentru film, Ana Felicia.

Ana-Felicia Scutelnicu: „Mersi mult pentru invitație.”

Previous Next

XS
SM
MD
LG