Lev Isaakovici Şestov, născut cu numele de Yehuda Leib Schwarzmann pe data de 12 februarie 1866, la Kiev, Ucraina, a fost un filosof existențialist rus. El a emigrat în Franța în 1921, în contextul cataclismic care a urmat revoluției din octombrie, a predat la Sorbona și a scris pe varii subiecte până pe 19 noiembrie 1938, când a murit la Paris. Poetul evreu de origine română Benjamin Fondane i-a fost prieten apropiat și discipol. Filosofia lui Şestov i-a influențat, printre alții, pe Albert Camus, Emil Cioran și Czesław Miłosz.
Lev a fost un om dominat de o mare idee atotcuprinzătoare: dorința de a elibera omul de sub tirania necesității. În acest sens, prietenul său personal, existențialistul religios Nikolai Berdiaev, spunea: „Lev Şestov a fost un filosof care a filosofat cu toată ființa sa și pentru care filosofia nu a reprezentat o specializare academică, ci mai degrabă o chestiune de viață și de moarte. A aparținut constant domeniului minții și independența sa în raport cu tendințele vremii a fost remarcabilă. L-a căutat pe Dumnezeu, a căutat eliberarea omului de sub imperiul forțelor necesității. Iar aceasta a fost problema lui personală. Filosofia lui a aparținut tipului existențial de filosofie, adică nu a obiectivat procesul cunoașterii, nu l-a desprins de subiectul care cunoaște, l-a unit cu discernământul integral al omului. Filosofia existențială înseamnă rememorarea subiectului care filosofează, care încorporează experiența existențială în propria sa filosofie. Acest tip de filosofie presupune că misterul existenței este comprehensibil doar în interiorul condiției existențiale umane. Pentru Lev Şestov, tragedia umană, terorile și suferințele vieții umane, perpetuarea deznădejdii, erau toate la baza filosofiei.”
În Shestov or the Purity of Despair (din „From Emperor of the Earth: modes of eccentric thinking," University of California Press, Berkeley, 1977, pp. 99-119), Czesław Miłosz afirma: „Nu e de mirare că Albert Camus, în Mitul lui Sisif, când invocă protagoniștii paradoxului și absurdului, îi menționează înainte de toate pe Kierkegaard și Şestov. Cu toate acestea, similitudinile dintre existențialismul parizian al anilor 1940 și 1950, pe de-o parte, și Kierkegaard și Şestov, de cealaltă, sunt superficiale. Camus, este adevărat, a fost nu mai puțin fascinat decât Şestov de Însemnările din subterană ale lui Dostoievski, chiar până acolo încât ultima sa carte, Căderea, reprezintă în mod fundamental rescrierea Însemnărilor. Cu toate acestea, Şestov, convins cum era că Omul Subteran merita salvarea datorită aspirației sale către ‚altceva’, nu-l va lăsa victimă a eului său disperat, înnebunit, solitar. Era cu siguranță sceptic cu privire la alternativele propuse de Dostoievski – țăranul pelerin Makar Dolgoruki, Părintele Zosima, Alioșa. Totuși, el a fost un om al Scripturilor. Ar fi acceptat probabil epitetul proferat adesea la Platon la adresa adversarilor săi într-o dispută – Misolog, persoană care detestă rațiunea –, dar doar pentru a sublinia absurdul condiției umane care este mascat de Rațiune. Exista o cale de ieșire: ‚Binele nu este Dumnezeu. Trebuie să căutăm ceea ce este mai înalt decât binele. Trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu’. Ceea ce înseamnă că disperarea care ne cuprinde în fața Absurdului ne duce dincolo de bine și de rău, spre un act de credință. Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu și pentru cei care cred cu adevărat în el. O afirmație absurdă, căci cine a văzut vreun munte mișcat de o rugăciune? Dar avem oare vreo alternativă? Fructele pomului cunoașterii aduc doar moarte. Ar trebui notat că Şestov nu a fost un predicator; a încercat doar să prezinte dilema în toată acuitatea ei. Cu siguranță nu a fost nici vreun moralist ori teolog.”
Şestov a fost o persoană care a filosofat cu întreaga sa ființă, aproape organic. Anti-raționalismul lui rămâne în continuare dificil și fascinant de deslușit. Când, cum și de ce a întors el spatele raționalismului ar putea fi legat de evenimente personale mai profunde. Tragedia umană, atât de aproape și de arzător introspectată, rămâne sursa primară a actului său filosofic. Produs veritabil al culturii ruse și europene, existențialismul lui Lev Şestov a datorat mult și literaturii hasidice și cabalistice, pe care o stăpânea foarte bine. A fost și un critic literar excepțional – eseurile sale despre Tolstoi, Pușkin, Dostoievski, Cehov (etc.) stau mărturie. Privit uneori de contemporanii săi ca rebel intelectual, neînțeles adesea, perceput alteori ca obscurantist, a fost o personalitate care a lăsat puternice urme. În realitate, el n-a făcut decât să accentueze că filosofia este rezultatul unei nobile disperări și mai puțin, sau deloc, al gândirii speculative. Această disperare nobilă este umbra care a marcat întregul său parcurs. Asemeni unui Miguel de Unamuno, Şestov a fost permanent și profund conștient de sensul tragic al vieții...
