Născut în 27 august 1983 la Brăila, România. A absolvit Facultatea de Istorie la București, unde și-a terminat și studii de master în Relații Internaționale. A facut studii post-universitare în domeniul diplomației. A început să lucreze în presă, în anul 2006, la agenția de știri Mediafax. Un an mai târziu avea să facă parte din colectivul departamentului de politică externă al ziarului „ZIUA”. Din 2010 a lucrat la ziarul „Curentul” din București și a ajuns redactor-șef adjunct. Din 2015, lucrează la „Evenimentul Zilei”, ediția de Republica Moldova, în calitate de coordonator al site-ului și editorialist de politică. Din 2013 este și fondator și vicepreședinte al Alianței Internaționale a Jurnaliștilor Români (AIJR).
Luni
Încă de duminică seară întreb un prieten de la Radio România cât Dumnezeu înseamnă în semne scrise un minut vorbit la radio. Îi explic că trebuie să fac un jurnal la Europa Liberă și că, fiind un jurnalist de presă scrisă, partea cu măsuratul cuvintelor în secunde și minute îmi este total străină. După ce mi se explică, îmi fac rapid niște calcule în cap și mă declar mulțumit. Acum știam ce aveam de făcut.
Oricât de spontan aș fi, îmi place mereu să am temele făcute. Un pic de ordine nu strică, deși, paradoxal, meseria de jurnalist înseamnă de multe ori ruperi de ritm și ieșire din zona de confort. Depinde de la situație la alta.
Dimineața de luni începe cu o mică discuție despre ce înseamnă proiectele pe care România le desfășoara în Republica Moldova. După ce le trec mai pe toate în revistă, explic faptul că imprementarea proiectului SMURD mi se pare de departe cel mai important.
Ce poate fi mai relevant decât salvarea unor vieți omenești? Apoi îl pun în balanță cu cu cel legat de educație. Mai precis oferirea de burse de studii și repararea de școli și grădințe. La fel de bun, dar unul care țintește o perspectivă pe termen mediu-lung.
Marți
Aproape de miezul nopții, luni spre marți, mă pornesc dinspre București către Chișinău. Gara Filaret e ușor sinistră și foarte întunecată, dar a devenit un fel de punct de tranzit pentru visurile multor tineri. În marea lor majoritate elevi și studenți basarabeni care vor rămâne după terminarea studiilor în România.
Mă gândesc și la elevii români care pleacă spre vest și nu se mai întorc. Să fie asta un fel de tranfuzie de materie cenușie în spațiul românesc? Dinspre est spre vest? Dar e târziu pentru o meditație asupra unei astfel de teme complexe. În plus, m-am întâlnit și cu o colegă din presă. Vorbim despre jurnalism, proiecte și inevitabila isterie Pokemon Go.
Am cu mine două cărți. Prima: „Călătorind cu Herodot” de Ryszard Kapuscinki și cea de-a doua: „În umbra Europei” a lui Robert Kaplan. Dacă pe prima am citit-o și urmează să o împrumut unui coleg mare admirator al Poloniei și al polonezilor, pe cea de-a doua trebuie să o o termin și să o returnez proprietarului de drept. Pe ambii scriitori îi găsesc fascinanți, cu un plus subiectiv pentru polonez.
Dacă Herodot este considerat primul reporter al omenirii, cu siguranță că atât Kapuscinki, cât și Kaplan sunt doi succesori demni de a purta această denumire din nomenclaturul de meserii. Dacă ar fi să fac o confesiune, încerc să fur câte ceva din tehnica lor pentru reportaj.
Miercuri
Deja suntem la mijlocul săptămânii, iar evenimentele se succed cu repeziciune. Vizita șefului diplomației germane Frank-Walter Steinmeier, la Chișinău și Tiraspol, se lasă cu multe sprâncene ridicate. Presiunea pe care Germania o exercită asupra Chișinăului pentru a accepta condițiile samavolnice ale Tiraspolului nu îmi aduc deloc a negociere. Ci mai mult a impunere.
Așa că scriu un editorial acid în „Evenimentul Zilei”, unul cu un titlu destul de bombastic. Nu-mi place deloc faptul că și Germania alunecă pe partea populismului politicii interne și mai ales spre o nouă alianță tacită cu Moscova. De fiecare dată când s-a întâmplat în istorie acest lucru, Estul Europei a avut numai de suferit.
Apropo de populism politic și Rusia, o nouă moțiune a bravilor socialiști a căzut cu un scor număr ridicol de voturi, față de semnatari. Caragiale ar fi râs din nou pe sub mustăți.
Joi
Câteodată stau și mă întreb care ar fi calea pentru R. Moldova de a avea un traseu prosper pentru viitor. Să aibă mai puțini politicieni corupți, să fie lăsată singură să-și aleagă viitorul, să iasă de pe orbita Rusiei. Să se schimbe și oamenii de rând, nu numai să pretindă de la alții să facă schimbări? Să dispară corupția tolerată și boala comparației când vine vorba de principiile justiției. Care să fie soluția?
Pe seară mă întâlnesc cu niște prieteni mai vechi și mai noi de la București și Chișinău. Îmi aduc aminte atunci de o vorba aruncată în glumă cum că Moldova e un sat mai mare. Chiar așa e, toată lumea se știe cu toată lumea. Și asta e bine. Cosmopolitismul există poate doar la nivel lingvistic, dar în rest toată lumea cunoaște pe toată lumea.
Un fel de șezătoare pe prisma casei din bătătură. Ca-n poveștile lui Creangă. Dar asta îi dă un caracter mai uman Chișinăului față de mult mai marele București, iar eu sunt un om prietenos și mă bucur să revăd fețe dragi din trecutul recent.
Vineri
Dimneața începe la mine, de obicei, cu revista presei. Am două de citit: din România și din Republica Moldova. Încep cu o știre despre o șpagă dată în trecut de fostul mogul de presă, Sorin Ovidiu Vântu, fostului șef al Camerei Deputaților, Bogdan Olteanu, pentru a angaja un jurnalist pe post de guvernator în Delta Dunării, undeva prin 2008.
Apoi citesc o știre despre un raport al organizației „Reporteri fără frontiere” despre cum oligarhii din toată lumea „ies la cumpărături” și cumpără instituții mass-media. Inevitabil mă duce gândul la dezoligarhizarea presei din România și cât bine a făcut asta societății românești. Mi-aș dori să fie la fel și la Chișinău.
Între timp, președintele CC, Alexandru Tănase, pune „punctul pe I” al zilei cu o declarație elocventă despre necesitatea ca, într-o democrație veritabilă, oamenii politici să fie ei profund atașați de valorile democratice. Vor fi posibile toate acestea și în Republica Moldova?