Linkuri accesibilitate

Cu Boris Nemțov în bucătăria lui Andrei Saharov și a Elenei Bonner

Cu Boris Nemțov în bucătăria lui Andrei Saharov și a Elenei Bonner

Andrei Saharov (1921-1989) a fost unul dintre cei mai onești, aș spune chiar puri, eroi ai luptei antitotalitare. A simbolizat, în vremuri întunecate, speranța în posibilitatea întemeierii unei societăți deschise prin destrămarea sistemului totalitar. Într-o vreme în care unii foști disidenți au deraiat pe calea naționalismului (vezi cazul unora dintre intelectualii grupării „Praxis” din fosta Iugoslavie, dar nu numai ei), moștenirea lui Saharov rămâne una a toleranței și a susținerii valorilor liberale. Din momentul în care a rupt cu sistemul, sfidându-i ambiția monolitică, Saharov s-a situat fără ezitare de partea prigoniților.

Apărut în 2005 la Yale University Press, volumul „Dosarul KGB al lui Andrei Saharov” oferă probe precise despre obsesia poliției secrete sovietice, și în primul rând a lui Iuri Andropov în raport cu fizicianul devenit critic al sistemului. Nu mai puțin grăitoare sunt paginile referitoare la acțiunile de compromitere, prin dezinformare și intoxicare, a marelui luptător pentru drepturile omului și a soției acestuia, Elena Bonner.

Este astăzi cert faptul că liderii comuniști au luat cât se poate de în serios activitățile disidente. În pofida campaniilor oficiale menite să bagatelizeze și să calomnieze mișcarea pentru drepturile omului condusă de Saharov, membrii Biroului Politic erau îngroziți de acțiunile unui om lipsit de orice alt sprijin decât solidaritatea unui număr restrâns de susținători, precum și a opiniei publice internaționale. Din carte reiese că Andropov, perceput de unii din Vest drept un birocrat ceva mai sofisticat, era de fapt un politruc cât se poate de dogmatic. Iată un fragment dintr-un raport despre Saharov, trimis în decembrie 1979 de Andropov, pe atunci președintele KGB, Biroului Politic (deci cu trei ani înainte de a-i succede lui Brejnev la conducerea PCUS): „În 1970, Saharov a creat așa-numitul ‚Comitet pentru drepturile omului’. Îndărătul fațadei Comitetului, Saharov a acționat cu vigoare pentru a consolida elementele anti-sociale, a stabilit și menținut contacte cu centrele străine subversive și a condus realizarea unor acțiuni anti-sovietice extremiste și provocatoare”. Limba de lemn a aparatului se făcea astfel ecoul anxietății acestor meschini funcționari, inapți să priceapă motivațiile adânci ale unor oameni precum Saharov, Bonner, Soljenițîn, Iuri Orlov, Pavel Litvinov ori Vladimir Bukovski. Mortificați din punct de vedere etic, Brejnev și acoliții săi, între care Andropov a ocupat un loc central, nu puteau decât să-și demonizeze adversarii.

Faptul că Saharov și ceilalți activiști pentru drepturile omului proclamau tactica non-violenței îi scotea din minți. În 1975, Andropov reacționează furibund la atribuirea Premiului Nobel pentru pace lui Saharov. Este în egală măsură exasperat de intervențiile unor partide comuniste occidentale în favoarea fizicianului disident. Într-un memorandum către Biroul Politic, Andropov declara că „în acest moment ar fi imposibil să renunțăm la tratarea drept criminali a celor care se opun sistemului sovietic”. Iată cum a înțeles sistemul să răspundă criticilor săi: prin utilizarea întregului aparat polițienesc și de pseudo-justiție pentru a demonstra criminalitatea oricărei forme de opoziție. Documentele KGB-iste oferă informații privitoare la fixațiile poliției secrete, inclusiv temerile legate de răspândirea „virusului revizionist” neo-marxist. Cum se știe, Gorbaciov însuși a fost în mare măsură inspirat, odată ajuns la putere, de ideile „Primăverii de la Praga”. Într-un raport semnat de Andropov în 1971, i se reproșează lui Saharov faptul că a ajuns să-l blameze pe Lenin pentru tragedia sovietică. Cât despre Elena Bonner, se observa faptul că deși membră de partid, ea joacă un rol decisiv în a-l atrage pe Saharov pe panta antisovietismului.

Momentul Gorbaciov a fost crucial pentru schimbările de mentalitate și comportament în rândul nomenklaturii. Venit la putere cu sprijinul aripii dure, Gorbaciov a făcut o serie de mișcări rapide în direcția deschiderii către unii disidenți. A înțeles că nu este suficient să mizeze pe intelectualii de partid. Tocmai de aceea, a decis să pună capăt exilului lui Saharov și al Elenei Bonner în orașul Gorki. Revenit la Moscova, Saharov a devenit liderul facțiunii liberale din Congresul Deputaților Poporului și a ținut piept tentativelor de recidivă autoritară. A apelat continuu la Gorbaciov să rupă cu aparatul ultra-conservator și să accepte un dialog real cu societatea civilă. Ultimul discurs al lui Saharov a fost rostit pe data de 12 decembrie 1989, când Gorbaciov a făcut gafa de a-i tăia microfonul în momentul în care disidentul a cerut formarea unei reale opoziții politice. Saharov a încetat din viață două zile mai târziu, lăsând în urmă tradiția renăscută a spiritului liberal rus. În acest sens, disidentul i-a înfrânt pe despoți...

XS
SM
MD
LG