Linkuri accesibilitate

Occidentul s-a autosabotat din optimism excesiv și încredere.

Premierul Ucrainei, Volodimir Groisman, a anunțat că țara sa va intra în Uniunea Europeană peste 10 ani.

Promisiunea este goală, iar Groisman știe foarte bine că lucrul e imposibil. Nu doar că până în 2019, până la sfârșitul actualei Comisii Europene, nici o nouă cerere de aderare nu va fi primită, dar este extrem de greu de crezut că Ucraina își va rezolva în trei ani problemele teritoriale, structurale, economice și politice.

Apoi, după ipotetica depunere a cererii de aderare la UE, urmează mulți ani de negocieri, pe capitole, ale tuturor domeniilor din economie, justiție și legislatură, pentru a le armoniza cu legislația europeană. Acele negocieri durează în medie 6-7 ani, însă, în realitate, nu există limită și ele pot dura chiar decenii sau se pot eterniza, cum s-a văzut în cazul Turciei.

In sfârșit, Brexit, referendumul britanc în favoarea ieșirii din UE, a pus capăt oricăror veleități de extindere. Chiar și țările candidate din Balcani, Serbia, Albania și Muntenegru, își văd acum împotmolite speranțele. Se poate spune că, dat fiind climatul de recesiuni și tulburări de pe continent, politicienii UE se vor păzi să facă fie și o aluzie la o eventuală cooptare a Ucrainei, care ar duce Europa la granița cu Rusia.

Dezastrul politic actual de pe continent arată că Occidentul european, sau mai precis Uniunea Europeană s-a sabotat din optimism excesiv și încredere. Țările est-europene, primite inițial în acel mare Big Bang în 2004 (opt țări foste comuniste, plus Cipru și Malta) s-au dovedit a avea o idee total pasivă și neparticipativă depsre Uniunea Europeană, văzută de populațiile lor suferind un complex istoric al persecuției doar ca un gigantic ATM (bancomat) birocratic. Cele care au fost cooptate ulterior, România, Bulgaria și Croația au venit la rândul lor cu fundații economice, sociale, ba chiar în termeni de morală publică mult mai șubrede.

Țări precum Polonia sau Ungaria, care s-au stabilizat și au devenit prospere doar datorită Europei, nu participă astăzi la nimic din ceea ce nu le convine (refugiați, salvarea economică a Greciei etc,) deși, la rândul lor, ele nu fac decât să profite de un sfert de secol de solidaritatea europeană.

Până și Austria, pitită în colțul ei muntos și protejată vreme de decenii, în mod paradoxal, de Cortina de Fier, fără a-și fi făcut vreodată mea culpa după al Doilea Război Mondial, cum a făcut Germania, până și Austria a devenit anti-UE și va revota acum în alegeri prezidențiale care riscă să aducă un neofascist în fruntea statului.

Asistăm așadar la consolidarea unei fracturi culturale care a fost pitită până acum, cea între Europa de Est şi Europa de Vest. Nu atât între nordul bogat și sudul sărac, cum se credea înainte, ci între vestul reprezentat de țările fondatoare ale UE (Franța, Germania, Benelux, Italia) și est-europenii (dar și nordicii, într-o altă gamă) care găsesc că trebuie să participe din ce în ce mai puțin la construcția politică comună, dar ar dori să păstreze aceleași avantaje financiare și economice. Brexit, plecarea iminentă a Marii Britanii din UE, a simplificat această fractură.

Europa de Vest, care a trecut prin distrugătoarele războaie mondiale şi și-a făcut, după aceea, mea culpa, în special Germania, s-a împăcat cu multiculturalismul şi cu prezenţa multor minorităţi etnice, religioase fie locale, fie importate pe teritoriul ţărilor respective. Germania, care a exterminat aproape în totalitate minoritatea evreiască, a trebuit, printr-un fel de proces de autointrospecţie, să se pocăiască, iar toate acele minorităţi care au venit - turcii, marocanii şi altele -, să se instaleze pe teritoriul Germaniei de astăzi au fost, într-un fel, primite ca o compensaţie pentru crimele trecutului.

Țările occidentale s-au obişnuit cu acest multiculturalism. Să nu uităm că Franţa şi Anglia și-au croit mari imperii mondiale, Spania, Portugalia, dar mai ales Franţa şi Anglia, după ce au renunţat la colonii, au trebuit să primească pe teritoriul lor o serie întreagă de cetățeni ai imperiilor lepădate. În schimb, în Europa de Est s-a ajuns la o uniformizare etnică şi culturală, în special în țări precum Polonia. Polonia, practic, nu are minorităţi etnice. Un negru pe o stradă dintr-un sat din Polonia produce până şi astăzi uimire.

Apoi, personaje precum Viktor Orban sau, mai recent, premierul slovac Robert Fico, au reușit să zdruncine fundamentele solidarităţii europene. Şi aici se vede o nerecunoştinţă, o ingratitudine şi o nerecunoaştere a participării la clubul european. Din moment ce, atunci când ai inundaţii distrugătoare, primeşti fonduri de la Bruxelles, din momentul în care agricultorii tăi sunt subvenționați de Bruxelles iar tinerii tăi se duc şi studiază prin diferite programe în universităţi în alte ţări UE, cum să nu participi la rezolvarea crizelor comune?

S-a ajuns însă ca până și președintele ceh, populist și prieten al lui Putin, Miloš Zeman, să ceară un referendum pentru ieșirea țării lui din UE și din NATO, deși doar apartenența la UE și la NATO a adus Cehiei prosperitatea și stabilitatea de astăzi.

Occidentul s-a autosabotat prin optimism excesiv și încredere, într-adevăr, iar politicienii unei țări precum Ucraina mint sau visează atunci când promit că în 10 ani vor fi în UE.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG