Linkuri accesibilitate

Cuvintele lui William Faulkner se aplică cu siguranță tărâmurilor bântuite ale Europei de Est: „Trecutul nu este nicicând mort, nici măcar nu este trecut”. Una din principalele frustrări și surse de nemulțumire publică în Europa postcomunistă este legată de receptarea pe scară largă a eșecului decomunizării. În vreme ce Europa occidentală postbelică a trecut prin defascizare, mulți din Europa de Est cred că excomuniștii au reușit să contracareze eforturile de administrare a trecutului. Stânga s-a opus continuu și ferm comparațiilor dintre experimentele totalitare, fascism și comunism. Foarte adesea, apărătorii variilor idei socialiste sugerează că proiectul revoluționar comunist s-a bazat pe raționalism și umanism, și invocă rolul comuniștilor în lupta antifascistă. Alții se tem că această comparație ar putea cumva diminua semnificația genocidară unică a Holocaustului.

Problema este astfel legată de eșecul angajării într-un autentic exercițiu de imaginație morală. Cred că există și un deficit de empatie în Occident privind victimele comunismului. Declarația de la Praga din 2009, inițiată de Václav Havel, Vytautas Landsbergis și Joachim Gauck, care cerea convergența celor două memorii europene ale totalitarismului, a fost practic ignorată în Europa de Vest. Accentul ei pe rolul ideologiei în justificarea atrocităților comunismului a fost perceput ca strident. Stalinismul putea fi condamnat, dar nu și strămoșul lui, marxismul.

Adoptarea unei abordări empatice ar face mai puțin dificilă înțelegerea lucrurilor pe care Vasili Grossman le-a văzut atât de clar: comunismul (nu doar stalinismul, mă grăbesc să adaug) și fascismul (în special nazismul) întruchipează experiența răului radical. O perspectivă liberală a acestor chestiuni spinoase înseamnă a refuza stabilirea unei ierarhii absolute a ororilor. Răul a fost rău, indiferent care i-a fost simbolul grafic, svastica sau secera și ciocanul. Rădăcina acestor experimente demonice cu milioane de vieți omenești a fost cultul frenetic al ideologiei, extazul transformării absolute a naturii, societății și minții. Nu este vorba doar de reevaluarea tuturor valorilor, în termenii lui Nietzsche, ci de o restructurare totală a moralității. Binele și răul nu sunt abolite, ci falsificate (așa cum a arătat Alain Besançon, a fost filosoful creștin rus Vladimir Soloviev cel care a diagnosticat probabil primul această revoluționare a moralei).

Cu siguranță, ezitarea în a condamna comunismul în aceeași termeni neechivoci precum fascismul este legată de ereditatea umanistă a marxismului. Mulți oameni încă nu reușesc să admită că rădăcinile stalinismului ar trebui căutate în hybrisul leninist. Hybrisul lui Lenin, în schimb, nu poate fi separat de ambiția utopică de a face umanitatea fericită, cu orice preț. Atât comunismul cât și fascismul au fost fantasme politice redemptive.

Partidele politice românești nu au în general niciun interes special în probleme de istorie. Pentru majoritatea lor, în mod eronat, trecutul este o altă țară. Evident, partidele cel mai puțin interesate în revizitarea rănilor deschise sunt cele direct legate de era comunistă, mai ales social-democrații, al căror președinte onorific este fostul ideolog comunist și de două ori președinte postcomunist, Ion Iliescu. Nu a fost însă presiunea partidelor politice cea care l-a convins pe Traian Băsescu să constituie comisia prezidențială în aprilie 2006, ci mai degrabă mobilizarea societății civile. IICCMER, așa cum funcționează acum, este rezultatul fuziunii din toamna anului 2009 dintre două institute: unul care investiga crimele comunismului și unul care se ocupa de exilul românesc. Am devenit președinte al consiliului științific în martie 2010. În mai 2012, premierul Victor Ponta m-a „eliberat” din această funcție neremunerată și l-a concediat pe președintele executiv, profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir. Aceasta a fost prima decizie dintr-o serie a uniunii social-liberale, coaliția de guvernământ care a ajuns la putere în aprilie 2012, culminând cu eșuatul puci parlamentar din iulie 2012.

Este din ce în ce mai clar că democrația lipsită de memorie rămâne profund vulnerabilă. Cetățenii ei trebuie să știe ce se poate întâmpla când libertățile sunt strivite și cum să se opună tentativelor de control total asupra societății. Precum în America Latină, cetățenii lumii postcomuniste sunt atașați de imperativul lui „Nunca mas” și doresc să știe ce s-a petrecut cu viețile lor în timpul perioadelor de opresiune. Pentru cei din exterior, insistența pe memorie, vinovăție și pedeapsă poate suna excesiv și chiar plictisitor. Pentru cei din interior însă, cei implicați direct, reprezintă o perseverență vitală, atât moral cât și politic.

XS
SM
MD
LG