Câţi, dintre cei care au citit titlul, s-au gândit la Mircea Cărtărescu?
Probabil, mulţi.
Şi nu doar fiindcă, pe 1 iunie, scriitorul român cel mai cotat pe piaţa pariurilor literare tocmai împlineşte 60 de ani – şi când zic împlineşte, mă refer mai cu seamă la toate câte constituie efectiv această împlinire nu atât de ordin strict biografic, cât al unei „t-existenţe” aparte: volume de poezie, proză, eseuri, articole publicistice, studii docte, cărţi pentru copii, romane etc. etc.
Purtător de noroc, numele Mircea în literele române, de-ar fi să aduc aminte de Mircea Eliade, Mircea Horia Simionescu, Mircea Ivănescu, Mircea Dinescu, Mircea Nedelciu. Cap de serie, fiecare, al unei promoţii/generaţii, la un moment dat nici nu mai era nevoie să se precizeze despre cine ar fi vorbă – Eliade în anii ’30, Ivănescu în ’60, Dinescu în ’70, Nedelciu în ’80, şi de cel puţin două decenii Cărtărescu. Un fel de bornă kilometrică, per deceniu, doar că ultimul tot ţine, ca şi cum s-ar fi transformat, pe neprins de veste, într-o milă marină. Nici un alt scriitor român contemporan nu dă senzaţia de vastitate oceanică – poate chiar cosmogonică! – asemenea lui Cărtărescu, de unde şi dificultatea de a-l fixa într-o formulă (deşi tentativele n-au lipsit, şi nici nu par să se fi epuizat). Şi revista Vatra încearcă să-l „pună-n relief”, într-un număr (1-2/ 2016) consacrat in extenso (pp. 35-144), numeroase semnături prestigioase schiţându-i „portretul interior”, de la decanii Ion Pop, Cornel Ungureanu, Vladimir Tismăneanu la mult mai tinerii Mihaela Ursa sau Radu Vancu, fără a-i uita pe criticii „de direcţie” Al. Cistelecan, Ştefan Borbely sau basarabeanul Nicolae Leahu.
De citat însă, voi cita chiar din Mircea (ne spunem pe nume de ani de zile, omul fiind la fel de generos pe cât e scriitorul înzestrat cu harul comunicării), mai exact din interviul acordat lui Iulian Boldea, spre luare-aminte:
„…visul e pentru mine o parte a realităţii, care e ea însăşi un vis. Realitatea noastră cotidiană e o construcţie extrem de complexă a minţii, şi nu un dar simplu şi firesc. Eu le primesc, vis şi realitate, pe amândouă deodată, laolaltă cu multe altele: amintirile străvechi, halucinaţiile, marginea de neînţeles şi miracolul lumii, emoţiile şi tulburarea interioară, puterea de a imagina lumi noi şi coerente. Toate acestea sunt reale, şi lucrez cu ele de când scriu literatură. Eu nu sunt un oniric, după cum nu sunt nici un postmodern. Oniricii izolează visul de realitatea ternă şi banală, «burgheză», ceea ce le îngustează domeniul. Kafka m-a învăţat să nu fac asta, căci la el cenuşiul burghez e însuşi izvorul miracolului. Pentru postmodern, pe de altă parte, totul fiind vis şi iluzie, literatura le reduce la un joc gratuit şi sofisticat. Dar literatura mea nu e aşa. Eu cred în realitate, cred că ea spune ceva despre mine şi despre om, în general. Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza. Scriind, încerc să-nţeleg animalul în pielea căruia trăiesc, spiritul în mintea căruia gândesc: pe mine însumi.
Concret, textele mele apar dintr-o tensiune interioară fără formă, încep să acumuleze în registru «realist», glisează uşor în improbabil şi neobişnuit ca o stofă care face ape, iar apoi această stranietate devine baza pentru transformări topologice: spre imposibil şi absurd, spre magie şi hipnotic sau din nou spre realismul tern de la-nceput. Dar asta fiindcă-n mintea mea totul e real. Nu scriu cu un plan iniţial şi nu-mi propun să fiu realist, suprarealist, oniric, postmodern sau altfel. Am încredere doar în mintea mea: ea ştie mai bine decât mine. Orice pagină a mea poate continua oricum. Dar nu întâmplător, ci după necesităţile, prea adânci ca să le pot eu înţelege, ale textului pe care-l scriu. Doar el ajunge, treptat, să se-nţeleagă pe sine.”